ȘTEFAN POTOP: „Îmi place să cred că sînt un cronicar al vremurilor pe care le trăiesc”

Format în spiritul școlii ieșene de pictură, portretistul Ștefan Potop s-a manifestat ca artist independent și a influențat în mod deosebit dezvoltarea Liceului de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț. „De amorul artei”, a strîns o colecție uimitoare de portrete care surprind diferite emoții și vîrste. L-am provocat la o discuție despre pictură și educație prin artă.

Ați precizat de multe ori că satul din care proveniți, Tazlău, este o sursă infinită de inspirație. Care este locul dvs preferat de acolo care vă inspiră cel mai mult?

E un loc cu natură foarte frumoasă, dar, în primul rînd, pe mine mă inspiră oamenii. Sînt mai specializat în arta portretului și îmi place să cred că sînt un cronicar al vremurilor pe care le trăiesc. Mai puțin interesat de verde, care este o culoare liniștită și reconfortantă, caracteristică Tazlăului, dar stimulat de roșu – pasiunilor vieții, luptei cotidiene pentru supraviețuire, afirmare.

La ce vîrstă ați prins pasiunea pentru pictură?

De pe la 14 ani am rămas ancorat în sistem. Am început ca elev la liceul de artă din Bacău, apoi student la Facultatea de Artă la Iași și apoi în învățămîntul artistic preuniversitar pînă acum, în pragul pensiei. Dar, așa cum ne învață istoria, artistul nu iese la pensie decît în mormînt. Pictura oferă posibilități de exprimare pînă la adînci bătrînețe.

„Nu îmi place să repar ce au făcut fără profesionalism alții”

Ați făcut studii la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”(UNAGE) Iași. A fost orașul Iași o sursă de inspirație pentru dvs?

Pe vremea cînd am dat eu examenul de admitere, la pictură erau cîte șapte locuri o dată la doi ani. Și asta îmi doream eu – pictură și numai la Iași. Deci, cumva, spiritul acesta moldav mi-a marcat tinerețea. Nu am plecat în capitală sau la Cluj, am rămas fidel Moldovei și, într-adevăr, consider Iașul capitala culturală a României.

La UNAGE ați obținut diploma de licența în profilul Arte Plastice, specializarea pictură și restaurare, însă nu v-ați manifestat ca restaurator. De ce?

Eu am lucrat înainte de facultate în pictură religioasă, dar asta presupunea un alt tip de atestare, din partea clerului. După facultate, chiar dacă ai fi terminat pictura monumentală, nu aveai acces decît la pictura laică și nu la acea religioasă și, cumva, m-a îndepărtat de această rută. În ceea ce privește restaurarea – mie nu îmi place să repar ce au făcut fără profesionalism alții. Îmi place să folosesc cunoștințele de restaurare pentru a face un lucru temeinic în pictură, să nu trebuiască să vină altcineva să repare peste ani în urma mea.

Întorcîndu-ne în timp, ați debutat la o expoziție studențească la București, în 1986, pe timpul regimului comunist. Ați simțit impactul cenzurii sau restrîngere de libertate în arta dvs?

Este mult de dezbătut în legătură cu problema aceasta. Într-adevăr, în acea perioadă se practica un anumit proletcultism și artă angajată, militantă. Dar în istoria artelor tot timpul artistul a fost la dispoziția comanditarului. Nu m-aș fi ferit nici atunci, nici acum să execut lucrări comandate, pentru că asta este menirea unui artist profesionist: să facă, cu profesionalism, treabă de calitate. Sigur că au fost și momente de prostituție culturală. Nu la mine, pentru că eram prea tînăr pentru a realiza portretele celor doi conducători. Erau alții. Dar, dacă mi-aș fi cîștigat banii cu asta, de ce nu?

O expoziție reprezentativă din creația dvs este „Chipuri din Piatra Neamț”, care conține 90 de lucrări-portrete ce surprind chipuri oamenilor care trăiesc sau au trăit în Piatra Neamț și pe care le-ați adunat timp de 20 de ani. De ce ați ales să abordați un astfel de subiect?

A fost expoziția în cadrul căreia am lansat primul album, Chipuri din Piatra Neamț. Dar de atunci încoace au mai apărut încă două albume, pe măsură ce lucrările s-au acumulat. La început mai puține, din rîndul apropiaților, al familiei. Apoi, pe măsură ce am devenit mai cunoscut ca portretist, au început să apară și mai multe comenzi, pentru diferite ocazii. De asemenea, cînd am descoperit un chip mai ofertant, în sensul că putea să devină modelul pictorului, am ținut să fac acel portret, indiferent dacă era comandat. Ba cîteodată chipuri mai banale comandate contribuie la lucrări mult mai expresive, pe care le fac de amorul artei unor oameni care nu și-ar fi închipuit că vor ajunge vreodată într-o pinacotecă – oameni obișnuiți, oameni de pe stradă, oameni poate chiar năpăstuiți ai soartei.

Ce a fost cel mai dificil să surprindeți în lucrările dvs?

Pe mine mă bucură momentul cînd amestec și așez tușele pe tablou. Lucrul cu materiale și cele șapte contraste în șapte relații în care intră culorile, care fac ca lucrurile să fie mai apropiate sau mai îndepărtate, mai ușoare sau mai grele, mai saturate sau mai diluate. Să redai materialități, să redai stări, emoții – asta mă mînă pe mine în luptă. Există o bucurie a lucrului atunci cînd pictez. Iar la final poți să ai o satisfacție că lucrarea este apreciată. Dar de multe ori te gîndești că poate nu este cea mai bună lucrare, probabil că următoarea va fi cea mai bună lucrare.

Cine este cea mai remarcabilă persoană al cărei portret face parte din această expoziție?

Nu sînt un statistician, să îi pun în niște ierarhii pe oameni. Fiecare, în domeniul lui, fiecare are o anumită vîrstă. Eu acolo am și portrete de copii, și portrete de oameni de 90 de ani și atunci cel care a trăit mai mult a avut posibilități mai multe.

Atunci care vi se pare cea mai reușită lucrare din punct de vedere artistic din cadrul acestei expoziții?

De exemplu, portretul profesorului Paul Vasiliu. Un renumit profesor, dar și un portret reușit din punctul meu de vedere.

Care este cea mai bună recunoștință din partea celor care vizitează expozițiile dvs?

Mă aștept ca lucrările să fie reținute, nu în sensul că s-au vândut, ci reținute în memorie. Mă bucură cînd oamenii își amintesc lucrarea. Sînt cîteva lucrări de referință pe care lumea și le amintește peste ani și care, la momentul respectiv, au avut impact în conștiința publică. Pentru că eu fac lucrări ancorate în social, în viața omului, nu fac naturi statice, peisaje, compoziții abstracte. Fac oameni în diferite situații, ipostaze, stări.

Cum ați descrie stilul dumneavoastră?

Genul e portret. Stilul e așa cum e, după posibilități. Așa cum vorbești de Van Eyck –  „Omul cu tichia albastră”, despre „1907” al lui Octav Bancilă , „Atacul de la Smîrdan” al lui Grigorescu, am și eu cîte un titlu cu care lumea mă identifică.

„Prin autoportrete mă cunosc eu mai bine”

Aveți multe lucrări autoportret. De ce vi se pare interesant acest tip de lucrare?

Prin autoportrete mă cunosc eu mai bine, dar am avut situații cînd eram mai expresiv, mai bun pentru portretizat. În lipsa altor modele mă uitam în oglindă. Acum, de cînd sînt mai rotofei, am mai rărit-o cu autoportretele. Poate cînd o să apară mai multe riduri de expresie o să reiau tema. În ultimul timp, m-am jucat un pic cu niște interpretări cu arlechin, cu măști. Ca să nu creadă lumea că o iau în rîs, am introdus și autoironie în lucrările mele, ca să se vadă că nu numai lumea are probleme, ci și eu.

Unele dintre autoportrete dvs. sînt controversate. De ce?

Pentru mine nu sînt controversate, dar în orice lucrare trebuie să lași puțină ambiguitate, trebuie să lași spectatorul să vină cu contribuția lui: să completeze anumite linii, culori pe care să nu i le bagi ostentativ în ochi, să-i lași lui posibilitatea să interpreteze chiar subiectul în sine, dacă e ceva figurativ, epic.

Sînteți profesor la Liceul de Arte „Victor Brauner”din Piatra Neamț. Cum ați ajuns să predați?

Este lupta mea cu prejudecățile din anii 2002-2004, cînd, în preajma centenarului nașterii pictorului Victor Brauner – s-a născut la 15 iunie 1903 – am ținut ca acest liceu să-i poarte numele. M-am zbătut cît am putut și am reușit. Mă bucur că foști colegi, profesori, absolvenți ai liceului, actuali elevi spun cu mîndrie că sînt de la Liceul de Arte „Victor Brauner”. Am fost la Saint-Etienne, am fost la Centrul Pompidou în Paris, am fost în Belgia, am văzut o expoziție personală a lui Brauner și, într-adevăr, lucrările din perioada franceză dau această greutate creației lui Brauner. Păcat că la Muzeul de Artă Piatra Neamț avem doar două lucrări ale lui Brauner. Ar fi meritat să aibă o prezență mai substanțială aici, acasă.

Ce este cel mai greu în acest domeniu?

N-ar fi greu, dacă ne-am raporta la tradițiile istorice. Locul în care se desfășoară activitatea se numește atelier și nu sală de clasă. Și profesorul de atelier trebuie văzut ca un maestru și , iar elevii ca niște ucenici. Ora nu se desfășoară cu creta la tablă, ci văzînd și făcînd și făcînd și văzînd. Elevul ar trebui să tindă să-și depășească stadiul de ucenic și să ajungă măcar ca maestrul pînă la terminarea liceului și. Iar maestrul să dea credit celor mai buni urmași, care să aibă ca scop să-și depășească maestrul. Munca de creație este o treabă individuală și fiecare ar trebui să se perfecționeze printr-o educație continuă.

Date biografice

Pictorul Ștefan Potop s-a născut la Tazlău, județul Neamț, în 1960. A urmat Liceul de Artă din Bacău și Facultatea de Arte Plastice „George Enescu” din Iași, promoția 1987, cu diploma de licență în profilul Arte Plastice, specializarea pictură, restaurare. Este profesor și șef de catedră la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț și președinte al Filialei Neamț a Uniunea Artiștilor Plastici din România. Lucrările sale au făcut obiectul unor expoziții personale și de grup, în țară și în străinătate: Piatra Neamț, Iași, Bacău, București, Chișinău, Veneția, Praga sau Bruxelles.

***

Fotografii: Arhiva personală Ștefan Potop; Elena Reznicova