MARIA RĂDUCANU: „Sînt un amestec de muzici de care mă simt apropiată”

Muzica i-a fost ca o a doua mamă și a însoțit-o la tot pasul. S-a născut într-o familie care a iubit muzica, anii copilăriei i-au fost acompaniați de muzică, iar astăzi este vocea emblematică a jazz-ului românesc. Maria Răducanu a împărtășit, în acest interviu, atît experiențele sale de viață, cît și dragostea față de muzică și de Huși, universul copilăriei sale, de care își amintește cu nostalgie și cu o lucire aparte în ochi.

V-ați născut la Huși, aici ați crescut și tot aici ați învățat să cîntați. Cînd ați vizitat ultima dată orașul?

Ultima dată am fost la Huși cînd mi-am înmormîntat sora, anul trecut, în iunie. Și am stat mai mult decît am stat în ultimii 15 ani; am stat vreo patru zile, mi s-a părut un timp lung. În orice caz, am apucat să mă reconectez un pic cu acest „acasă”, părăsit la 19 ani. Sora mea făcea naveta la țară, unde era profesoară, dar se pensionase. A locuit în Huși pînă în 2006 și am adus-o de la București la Huși (pentru a fi înmormîntată, n.r.).

Cele mai frumoase amintiri ale mele de la Huși se întîmplă iarna, cu multă zăpadă. Iarna este anotimpul meu preferat. La Huși sfîrșeam prin a mă juca singură, rămîneam ultima pe pîrtia de săniuș. Odată, pe la 11-12 ani, m-am întors acasă la 12 noaptea de la săniuș. Mama era extrem de îngrijorată, dar m-a înțeles.

De la 8 la 12 ani ați studiat vioara, ca mai apoi să descoperiți o chitară la Casa Pionierilor și astfel să deveniți nedezlipită de acest instrument, așa cum spuneați și dumneavoastră. La ce alte instrumente mai știți să cîntați?

Numai la vioară și la chitară am studiat. La pian mă descurc cît să-mi descifrez unele piese, unele partituri, dar nu cînt la pian. Vioara a rămas o amintire. N-am mai atins o vioară de doi ani, cînd întîmplător am dat peste o vioară și vreo oră și jumătate am cîntat vrăjită la instrument.

„Nu te dai de trei ori peste cap și te prefaci în cîntăreață”

Aveți două fete cărora v-ați dedicat în totalitate, luînd și pauze de la muzică pentru a le crește corespunzător. Le-ați insuflat și lor pasiunea pentru jazz, pentru muzică?

Inevitabil da. Copiii se molipsesc imediat de universul cultural, psihic, de obiceiurile părinților. Amîndouă au crescut și cresc cu muzica pe care o iubesc. Cine nu iubește muzica? Nu cred că există om care să spună: „Mie muzica nu-mi place”. E ca și cum ai spune : „Nu aud, nu respir, nu trăiesc”.

Deși lor le place muzica foarte mult, fiica mea cea mare, grosso-modo judecînd, a luat din faptul că a trăit cu o mamă care cînta, din mitul acesta al unei persoane pe care o vedea cu ochii ei cum se transforma în cîteva minute din gospodina zgripțuroaică într-o femeie frumoasă și strălucitoare, care se ducea să cînte și apoi se întorcea acasă. A luat poate prea ușor ipostaza mea de cîntăreață: „Ia uite peste ce miracol a dat mama. Și mie mi se poate întîmpla la fel”, lucru care nu cred că i-a folosit foarte mult. Nu te dai de trei ori peste cap și te prefaci în cîntăreață. E un zbucium mare între omul obișnuit și cel care se duce pe o scenă și dăruiește unor oameni muzică și, mai ales, dragoste. Fiica mea cea mare cochetează în continuare cu muzica, dar nu cred că este pregătită să depună un efort veritabil în a cînta.

Cea mică, în mod bizar, deși studiază un instrument, s-a prins un pic mai repede că nu mi-e foarte confortabilă condiția asta și că fac mari eforturi. Și are față de muzică rezerva aceasta: îi place foarte mult, dar nu și-ar sacrifica confortul de zi cu zi pentru a face din asta o profesie. Eu nu pot decît să le apreciez ezitările, pentru că e o alegere foarte dificilă să faci din artă o profesie. Nu le doresc să-și sacrifice nimic din ceea ce lor li se pare mai important în viață.

Care a fost momentul 0, cel în care ați descoperit că vreți să faceți muzică?

Momentul decisiv a fost acela în care s-a conturat posibilitatea de a trăi efectiv din muzică, pentru că asta face diferența între un hobby și o profesie. De cînd am devenit mamă, prioritățile mele au fost altele decît de a merge pe urmele vocației mele și de a ține, eventual, pasul cu ea. Deja cîntam, scosesem și albume. Prin 2002-2003 a început să fie posibil să trăiesc efectiv, să aduc o pîine pe masă din a cînta. Ca să-mi citez un prieten care este cîntăreț de stradă în Elveția și face asta de aproape 30 de ani: „Te numești profesionist atunci cînd îți cîștigi existența din asta”.

„Cînți și, de la un concert la altul, se mai pune o cărămidă la ceea ce înseamnă cariera ta”

Care este prima reprezentație muzicală pe care ați susținut-o?

M-am născut într-o familie în care toată lumea cînta și, pe la 4 ani, educatoarele mele mă duceau din grădiniță în grădiniță să cînt. Cînd eram foarte mică, tatăl meu, care lucra la Casa de Cultură, mă ducea la spectacole cu formația pe care o avea și cîntam și eu acolo cîteva piese. Deci, de foarte mică am apărut în public. Care consider eu că a fost concertul sau apariția în public care a făcut din mine nu fata talentată care mai cîntă ici și colo, ci un artist hotărît și care are ceva de spus, habar nu am. Cred că destul de recent, în ultimii 10-15 ani, am început să mă iau în serios cu adevărat și să am încredere în mine. Încrederea profesională ți-o dau concertele. Cînți și, de la un concert la altul, se mai pune o cărămidă la ceea ce înseamnă cariera ta, meseria ta de artist. 

Dintre numeroasele proiecte muzicale pe care le-ați avut, care este cel pe care îl considerați de suflet?

Tot ceea ce fac, muzical, e de suflet. Nu există lucruri la care să țin mai mult decît la altele, nu există repertorii predilecte. Nu pot spune că îmi place mai mult să cînt folclor, muzică portugheză sau jazz. Sînt un amestec de muzici de care mă simt apropiată și pe care mi le-am apropiat repertorial, dar tot ce fac cred că poartă pecetea bogăției și autenticității mele sufletești la care, iar, am ajuns, nu e un dat. Trebuie să cînți mult, mult, mult, pînă să te identifici cu faptul de a cînta și cîntecele sau zonele muzicale în care mă duc sînt călătorii spre mine însămi. Nu mi-e nimic exterior ; tot ce cînt e în mine.

„Acum numai sufletul mă face să mă apropii de un cîntec”

Sînteți un muzician polivalent?

Așa cum am spus, cîntecele mi-au devenit bogăție interioară. Publicul meu e destul de divers și de eclectic și acceptă să vină la concerte, pregătit fiind de provocări, pentru că de prea puține ori dau publicului fix ce se așteaptă să primească. Deci, în sensul acesta, pot să spun că sînt polivalentă. Pentru că mergi la un concert Maria Răducanu, dar nu știi cum va fi. Nu știi dacă va cînta mai mult prelucrări folclorice sau muzică rusească, sau piese mai jazzy, sau folk american; habar nu ai ce o să-ți dea. De aceea, din cînd în cînd, mi se întîmplă să am feedback de la oameni din public care spun: „Am fost dezamăgit, mă așteptam să cînte hit-urile ei de pe YouTube și nu a cîntat niciunul dintre ele, a cîntat numai jazz”. Așa s-a nimerit în ziua aceea. Sau: „Aș merge și eu la un concert Maria Răducanu, că prietenii mei prea sînt încîntați de ea. Dar ce cîntă ?”. Și răspunsul cinstit ar fi: „Mergi și vezi ce cîntă”. E sigur că venind la un concert de al meu nu îți vor mai plăcea atît de mult înregistrările de pe YouTube. Este o cu totul altă experiență. Un concert live este altceva, vezi o „mîncare” fotografiată, care arată apetisant, dar, cînd mergi la concert, chiar mănînci acea „mîncare”.

Nu știu ce înseamnă un muzician polivalent. Știu că dacă mă opresc asupra unei muzici sau asupra unei piese, nu o fac din rațiuni exterioare, pentru că am depășit perioada tinereții, în care, ca orice tînăr, cîntam anumite piese pentru că erau dificile, pentru că mă provocau tehnic sau din rațiuni de exotism. Acum numai sufletul mă face să mă apropii de un cîntec. În ultimii 15 ani am ajuns, ca repertoriu, să mă repet destul de mult, dar nu poți în niciun caz echivala, de exemplu, piesa „Un țigan avea o casă”, varianta de pe YouTube cu ce îți cînt la concert, pentru că stările mele se schimbă și felul în care percep aceleași piese s-a schimbat în timp. Altfel, m-aș plictisit de piese. Mă plictisesc foarte greu spre niciodată de o piesă, pentru că îi descopăr valențe noi, suflu nou, intervale, un acord dat, îi găsesc alte unghiuri de abordare. Cred că există un număr de piese care au început să facă atît de mult parte din mine, încît nu concep un concert fără să cînt măcar două -trei dintre cele care mi-au devenit cosubstanțiale.

Ați cîntat cu artiști mari precum Johnny Răducanu, Mircea Tiberian, Pedro Negrescu și mulți alții. Cum l-ați perceput pe Johnny Răducanu ?

Recent, am ascultat o înregistrare la Radio România Cultural. Am deschis radio-ul, am auzit un solo de pian și, la primele acorduri, mi-am zis: „Acesta ar putea să fie Johnny Răducanu, dar e prea tehnic să fie el. Cîntă mult prea curat și cu mult prea multă prezență. Ar putea fi el, dar nu e el”. S-a dovedit a fi el și m-am bucurat foarte mult să-l redescopăr.

Colaborarea mea cu Johnny Răducanu a fost scurtă, cîteva luni am cîntat cu el zilnic sau de două ori pe zi, eu înlocuind-o în momentul acela pe cîntăreața lui preferată. Și am avut senzația, în tot acel timp, că mă aflu în vecinătatea unui mare artist, lucru care mi s-a întîmplat de-a lungul vieții foarte rar. Nu am cultul personalității și nu mă impresionează numele. El era o prezență pregnantă și am primit timpul petrecut cu el, repetițiile, concertele, mesele pe care le luam după concerte ca pe un dar, cu rezerva că eu nu am psihologie de învățăcel și nu m-am simțit nicio clipă inferioară. Eram un om care își susținea cauza lîngă un mare artist care dăruia la fel de mult cînd îmi făcea o supă la plic, după ce mă întreba dacă mi-e foame, înainte de repetiție, dar și pe scenă, în timp ce cîntam, în timp ce mă acompania, în timp ce mă asculta cîntînd. Artiștii de felul lui sînt extrem de rari. El a fost unul dintre cei foarte puțini pe care am avut privilegiul să-i primesc ca artiști în viața mea.

„Eu nu am un gen muzical, sînt dependentă de ascultat muzică”

Ce alt gen muzical vă este aproape ?

Eu nu am un gen muzical, sînt dependentă de ascultat muzică. Sînt mai dependentă de a asculta muzică decît sînt de muzică atunci cînd o cînt eu. Poate la un moment dat mă voi retrage din lipsă de chef, din lipsă de suflu, poate mă voi plictisi, habar nu am. Însă, bucuria de a asculta muzică la mine nu e comparabilă cu nimic. Îmi place toată muzica față de care mă simt apropiată sufletește și sînt mii și mii de ore de muzică de care mă simt apropiată.

Ce face Maria Răducanu atunci cînd nu este pe scenă ?

Încearcă să fie un om ca toți ceilalți și uneori îi reușește, alteori nu prea. Trăind pe două planuri, le împac cu greu, mi se pare că nu sînt suficient de prezentă și de eficientă ca om obișnuit. Nu mă părăsește niciodată, între două concerte, gîndul că urmează un al doilea concert, pentru care mă pregătesc și atunci cînd spăl vase, și atunci cînd dau de mîncare copilului, și atunci cînd plătesc facturi, și atunci cînd merg la piață. Depun eforturi mai mari în a fi un om normal decît eforturile pe care le fac pentru a merge pe scenă.

Ce momente din viața dumneavoastră au reprezentat o cumpănă și cum ați reușit să depășiți acele momente?

Viața mea a fost și este plină de cumpene, nu mă ocolesc. Cumpănă e suferința sau impasul celui apropiat, celui iubit, față de care te simți neputincios în a-l ajuta. Tind cumva ca pe cele personale să nu le iau chiar în serios pentru că, pînă la urmă, faci o alegere, chiar dacă îți este groaznic de greu, dar e o alegere pe care o faci tu în aceste cumpene. Asta înseamnă cumpănă: să-ți fie foarte greu să alegi în situații de viață și de moarte. Cumpenele mele, strict personale, sînt cele mai ușor de dus.

„M-am simțit ocrotită acasă, la Huși”

Există în lume vreun loc special pentru dumneavoastră care vă oferă inspirație pentru a compune sau liniște, în momentele cînd simțiți că vă apasă greutățile carierei, ale vieții?

În acest moment, nu. Urmează să-mi dibuiesc un loc în care să mă simt ocrotită, liniștită, tihnită. Dar am avut. E clar legat de casă, pentru că sînt o ființă casnică, deși călătoresc foarte mult. Liniștea și răgazul tot într-un colțișor din casă, într-un anume moment al zilei îl am. Sigur că superlativul tihnei, liniștii, inspirației e copilăria, cînd ești ocrotit. M-am simțit ocrotită acasă, la Huși. Bucătăria era locul meu preferat, în care cîntam cel mai mult. După ce își termina mama de făcut mîncarea și mîncam, bucătăria devenea a mea și acolo aveam toate condițiile pentru visare și pentru inspirație. Acesta poate fi spațiul de tras sufletul și de zburat cu mintea și cu vocea în toate lumile posibile, pe care încerc să-l regăsesc și nu l-am regăsit.

Și, totuși, de unde vă luați inspirația?

Sînt un om cu foarte multă imaginație, ceea ce poate fi un defect, pentru că oamenii cu imaginație bogată ajung să fie mai puțin prezenți în realitate și unele lucruri le scapă. Mă inspiră oamenii și sentimentele pe care ajung să le am pentru ei.

CASETĂ BIOGRAFICĂ

Maria Răducanu s-a născut la 3 noiembrie 1967, la Huși, județul Vaslui. Este cantautoare și o voce inconfundabilă a jazz-ului autohton.  Provine dintr-o familie cu un tată ce activa ca profesor la Casa de Cultură din orașul natal și o mamă cu înclinații spre muzică și o voce frumoasă.  Vocea sa impresionantă i-a uimit pe celebrii John Zorn și Johnny Răducanu. Despre ea, compozitorul și producătorul american John Zorn a spus că este „una dintre cele mai distincte voci din lume, pură, profund emoțională și care-ți merge direct la inimă”.

***

Credit cover foto: Mihai Barbu