Nu și-a dorit dintotdeauna să devină jurnalist, dar a fost mereu atrasă de literatură și de citit. Este curioasă și reușește cu ușurință să pătrundă în sufletele oamenilor. A lansat două cărți cu interviuri fabuloase (Divanul imaginar și Călătorie într-o fotografie), în care a reușit să scoată la suprafață elemente din viața personajelor care nu au mai fost spuse în presă. Asta o face specială – modul în care transformă interviul în poveste.

Ai studiat la Facultatea de Litere, dar ai ales jurnalismul. Cu ce a reușit aceasta să te cucerească?

A fost o întîmplare că am fost invitată să scriu la revista „Formula As”, chiar înainte să intru la facultate. Eram în clasa a 12-a și, fiindcă mă pregăteam pentru bacalaureat și admitere, nu am răspuns chemării imediat. Mă copleșeau toate pregătirile și examenele, dar propunerea viitoarei mele șefe rămăsese într-un sertăraș al memoriei. Culmea, nu Jurnalismul, ca facultate, aveam să-l urmez. Nu mă atrăgea deloc tipul de examen care se practica atunci, nu înțelegeam prea bine cerințele. Am preferat să mă înscriu la Litere, unde mă simțeam mai confortabil. După examenul de admitere, am răspuns și propunerii de a colabora și am publicat primul meu interviu.

Despre cine era vorba?

Primul interviu a fost cu toți cei patru membri ai formației Vama Veche, care era pe val în 1999. Îi ascultasem în liceu și era ocazia perfectă să-i întîlnesc. Sigur, ei nu au știut că eram la primul interviu din viața mea. Dar, cu toate poticnirile de începător, cred că m-am descurcat onorabil.

Ambii părinți au studiat la Facultatea de Filologie. Te-au influențat să urmezi drumul literaturii cînd ai ales facultatea?

Mama și tata nu mi-au spus niciodată ce drum să iau, ba chiar m-au susținut cînd, la admiterea în liceu, sătulă de învățat la matematică și literatură, am decis, destul de imprevizibil, să mă înscriu la un profil de chimie-biologie. Mă visam cercetător, descoperitor de leacuri și salvator de vieți. Pînă în vacanța de dinainte de clasa a 10-a, cînd, pe plaja din Costinești, am văzut un om înecat. Cîțiva medici îi mai făceau încă manevrele de resuscitare. Mi-am dat seama atunci că nu e pentru mine. Nu mă regăseam deloc în ipostaza de salvator. După asta, m-am reapropiat singură de citit. Dar pasiunea pentru literatură a alor mei și biblioteca formidabilă pe care o aveam acasă și-au spus bineînțeles cuvântul. Nu cred că poți ajunge să scrii bine dacă nu citești foarte mult, dacă nu te exersezi în mai multe stiluri și dacă nu ai o cunoaștere în profunzime a limbii în care scrii.

„Primele mele texte n-au fost grozave”

Talentul a fost moștenit sau dobîndit?

Eu nu cred foarte tare în talent. Cred că avem niște sensibilități în noi și alegem să le cultivăm sau nu. Frații mei au și ei talent la scris. Mi se pare că sora mea ar putea să scrie proză de o mie de ori mai bine decît mine. A și scris cîteva bucăți extraordinare. Amîndoi au ales însă să-și cultive talentele în alte direcții. Eu nu am scris bine din prima. Primele mele texte n-au fost grozave. Și cei mai mulți nu scriu bine din prima. Trebuie să vrei să fii mai bun și să perseverezi.

Cum au contribuit anii în care ai lucrat ca documentarist în presa franceză la formarea ta de astăzi?

Am început să colaborez cu presa scrisă și cu televiziunile franceze prin 2007, ca urmare a unui stagiu în fotoreportaj pe care l-am urmat la o agenție din Paris. Eram responsabilă cu partea de producție locală a unui reportaj, cu găsirea personajelor, cu documentarea și pregătirea filmărilor. E o muncă destul de solicitantă, din care am învățat, de fapt, cum să structurez un subiect, cum să construiesc un personaj, cum să filtrez informația, cum să aleg mărturiile în așa fel încît ele să sprijine realitatea. Fiindcă am lucrat mereu alături de jurnaliști foarte, foarte buni, cei mai mulți dintre ei nume mari în presa occidentală, toată experiența asta de teren a contat foarte mult. Felul în care gîndesc azi ca jurnalist li se datorează într-o anumită măsură și lor.

Oamenii își povestesc cu ușurință secretele în fața ta. Cum reușești să le cîștigi încrederea?

Nu am o rețetă. Ce funcționează la un interviu se poate să nu mai funcționeze la altul. Cred însă că oamenii încep să se deschidă atunci cînd se simt cu adevărat ascultați și înțeleși, cînd le poți face dovada că nu vii cu o listă de întrebări de acasă, la care aștepți să bifeze niște răspunsuri, cînd te văd cu adevărat curios, cînd le arăți că ești capabil de o discuție sinceră, adevărată, în profunzime. Cu cît oamenii simt că poți să duci mai mult, că înțelegi mai mult, cu atît îți dau mai mult. Dar sînt și interviuri care nu ies. Uneori, pur și simplu nu există chimie.

Fiecare interviu are un scop. Tu ce urmărești în timpul unui interviu?

Depinde de fiecare interviu în parte. Într-un fel o să structurez un interviu legat de apariția unei cărți, în alt fel un interviu legat de un eveniment cultural neașteptat și cu totul altfel un interviu portret, cum sînt cele din cel mai recent volum. Dacă e un profil de artist, mă interesează și biografia, încerc să caut rădăcinile, începuturile, să aflu dacă a existat ceva în trecutul persoanei respective care să explice sau justifice într-un fel parcursul ulterior. Mă interesează mai mult obsesiile și căutările decît să-i fac CV-ul sub formă de întrebări și răspunsuri. Biografia pe care o construiesc eu e una mai degrabă interioară.

„Interviurile cu succes la public sînt mereu cele care te mișcă undeva adînc”

Ce crezi că face un interviu să fie „savurat cuvînt cu cuvînt”?

În primul rând, personalitatea celui intervievat, care vine cu universul lui la pachet. Apoi, e capacitatea jurnalistului de a duce discuția într-o zonă cu adevărat interesantă, captivantă, abilitatea lui de a-l face pe cel din fața lui să abordeze și aspecte despre care nu a mai vorbit presei, pentru a evita clișeele cu care fiecare persoană publică ne obișnuiește, de la un punct încolo. Un alt ingredient important e emoția. Interviurile cu succes la public sînt mereu cele care te mișcă undeva adînc. Aș mai adăuga la toate astea o editare bună. Trebuie să înveți să tai nemilos, ca trecerea de la o întrebare la alta să fie cît mai fluidă și ca emoția aia să nu fie deloc în exces.

Care sînt condițiile pentru ca un interviu să fie publicat în cărțile tale?

Criteriul după care mi-am făcut ambele cărți a luat doar într-o mică măsură în calcul numele celor aleși. Atît în prima, cît și în a doua sînt și personaje mai puțin cunoscute. Am lăsat deoparte acele interviuri care am simțit că mi-au scăpat din mînă, în care nu am fost destul de atentă să duc discuția într-o zonă mai cu miez, în care nu am reușit să găsesc fisura, să sparg apărările celuilalt, să livrez o poveste interesantă, umană, autentică.

Ce reprezintă fotografia pentru tine?

Fotografia pentru mine este un alt mod de a spune o poveste. Timp de trei – patru ani am lucrat și ca fotoreporter. Am ales să las fotografia în urmă, pentru că e greu să faci două meserii în același timp. Un fotoreportaj bun nu ilustrează un text, nu dublează o informație deja existentă, el trebuie să aducă o completare poveștii, un punct nou de vedere, care să împlinească fericit ceea ce ai scris. Din păcate, e tot mai greu în România să găsești finanțare pentru plecat pe teren. Puținii fotografi care mai fac fotoreportaj azi se zbat foarte mult să-și finanțeze proiectele și călătoriile.

În cartea Călătorie într-o fotografie fiecare interviu se construiește pe baza unei fotografii din viața intervievatului. Tu ce fotografie ai fi ales?

Aș fi ales o fotografie de la vîrsta la care am început să fac primele ziare artizanale. De la vîrsta la care am început să mă joc de-a jurnalistul pe niște foi dictando, dintr-un caiet gros, găsit în dulapurile bunicilor mei. Pe acele foi am scris primele mele reportaje despre campionatul de dat cu sania și primele rețete de prăjituri ale bunicii, ba chiar și o anchetă despre cît mai cred rudele mele în existența OZN-urilor. M-am numit singură directoare, am pus-o pe sora mea secretară și pe fratele și verișorii mei i-am făcut reporteri. Împreună am scos cinci numere de revistă, publicate toate la tipografia „Scrisul de mînă”. Nu făceam decît să mă joc, imitîndu-i pe cei mari. Încă nu-mi doream cu adevărat să fiu jurnalist, dar în joaca de atunci am învățat să privesc lumea și să o pun în cuvinte.

Cu ce moment din viața ta ai fi vrut să ai o fotografie, dar îl poți descrie doar din memorie?

Cu unul din perioada de care povesteam adineauri, perioada în care scriam primele mele texte de ziar. Aveam 12 ani și mergeam pe ulița mătușii mele. Era iarnă, cu ninsori uriașe peste tot, dar lîngă stejarul sub care m-am oprit să-mi trag sufletul, care avea tulpina cît trei trunchiuri de om, nu era pic de zăpadă. Acolo, era pur și simplu un alt anotimp. Unul uscat, tomnatic, cu frunze roșii și arămii. Era ca o ruptură în realitate, ca o poartă spre altă lume, care mi se arăta doar mie. Am și scris un text atunci, care a imortalizat într-un fel, ceva ce mi-ar fi plăcut să surprind pe o peliculă.

Ce te făcea fericită atunci?

La 12 -13 ani nu prea îți pui problema fericirii, mai degrabă trăiești bucurii și exaltări, fiindcă totul e nou, totul e de descoperit, totul e de trăit și simțit. Satisfacția se naște din faptul că în fiecare zi mai înveți ceva. Lumea asta nu ți-a arătat încă tot ce poate.

„Mă face fericită starea de grație”

Acum ce te face fericită?

Ce mă face cu adevărat fericită acum e starea de grație. Ea poate să vină din faptul că m-am îndrăgostit, din faptul că am scris un text foarte bun. Uneori poate veni chiar și din suferință. E starea în care mă simt cel mai vie, cînd înțeleg lucruri și mi se pare că totul se așază așa cum trebuie. Aduce cu ea și o anumită intensitate, te salvează de la lipsa de sens a foarte multor momente. În tot cazul, o apreciez mai mult decît apreciez fericirea, care îmi rămîne încă neclară.

Cum reușești să transformi momentele mai puțin fericite în lumină?

Căutând să le înțeleg, să le găsesc un sens, uneori punîndu-le în cuvinte. Am ținut foarte mulți ani un jurnal și cred foarte mult că, dacă reușești să pui ceva în cuvinte, reușești și să găsești un sens care te salvează, te eliberează. Nu contează atît de mult ce trăiești, ci cum trăiești. Doar la 20 de ani ai impresia că, dacă faci lucrurile corect, și viața va fi exact la fel cu tine. În realitate, facem de multe ori alegeri greșite, ne izbim de lucruri care nu depind de noi, stîrnim răul sau sîntem victima lui. Momentele nefericite sînt ciclice. Ele există pur și simplu. Vin și pleacă. Trebuie să ai răbdare, să nu perpetuezi răul în acele momente. Să lași lucrurile să se așeze, încercînd să înțelegi.

Dacă nu ar fi existat interviul, te-ai fi axat pe altă specie jurnalistică sau nu ai mai fi continuat în acest domeniu?

Aș fi putut să fac foarte multe meserii. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au știut de la 15-16 ani ce vor să facă toată viața. În domeniul umanist în care mă mișc eu, meseriile sînt mult mai învecinate decît par, poți trece cu ușurință de la una la alta. Dacă nu m-aș fi aplecat atît asupra interviului, aș fi dat poate mai multă atenție reportajului, un gen pe care îl iubesc și îl prețuiesc nespus. E poate genul suprem al jurnalismului. Acolo se vede cel mai bine mîna unui jurnalist adevărat. Sau poate aș fi continuat pe drumul fotografiei de reportaj, al filmului documentar sau mai știu eu ce. Nu cred că ne naștem cu un talent, ci mai degrabă cu o sensibilitate, pe care o cultivăm. Îmi place să zic despre mine că sînt o ființă vorbitoare, așa că interviurile mi-au venit mănușă.

Repere biografice

Născută în 1981, Dia Radu a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. Este autoarea volumelor Lumea în Si Bemol. Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, apărut în 2016 la Editura Polirom, Divanul Imaginar. Lumea românească în 18 interviuri, apărut în 2017 la Editura Trei. În  2023 a lansat la Editura Nemira Călătorie într-o fotografie.
A fost documentarist în presa franceză, unde a publicat reportaje și cronici. În 2021, a fondat www.divanulimaginar.ro, o platformă de jurnalism independent. În momentul de față este editor cultural la „Formula As”.

Sursă fotografii: www.facebook.com/dia.radu.9