Și-a transpus viața pe partitură, înșirînd cu rafinament note muzicale înalte, a împărtășit emoțiile sale iubitorilor de muzică din diferite părți ale lumii și a cunoscut „repertoriul” cerului după ani întregi de căutare a împlinirii dorinței de a zbura. Liviu Condriuc este dirijor permanent în orchestra Filarmonicii din Botoșani și violist la Deutsche Oper Berlin. În paralel, a obținut licența de pilot privat. Am vorbit, în interviul pe care ni l-a acordat, despre  întregul său parcurs.

Dacă ați descrie în cîteva cuvinte imaginea copilăriei, ce elemente s-ar regăsi în aceasta?

Copilăria mea s-ar putea descrie ca un mic paradis, cu doi părinți care m-au iubit și pe care i-am iubit, cu libertate, cățărat în copaci, cu furatul merelor de la vecinul avocat, care era și vînător. Ne amenința că pune pușca pe noi, dar nici că ne potoleam. Căram apă cu gălețile de la două sute de metri, pentru că nu aveam apă în curte. Iarna, cu tăiatul și căratul lemnelor pentru făcut focul.

Ne întoarcem puțin în timp, sîntem în perioada comunismului. Ați luat decizia de a părăsi țara. Cum a fost, pentru dumneavoastră, evadarea din lumea supusă unui regim oprimant?

Nu aveai voie să vorbești, nu puteai deține valută sau pașaport. Ne aflam în permanență sub restricții. Eram sătul de același post de televiziune, TVR, care îl prezenta în fiecare seară pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, sub forma unui geniu. Aceasta a fost și una dintre cauzele plecării mele din țară. Un alt motiv a fost acela că, la momentul respectiv, în România, nu existau profesori de violă. Am plecat din dorința de a mă specializa, să iau cursuri de perfecționare. Directoarea școlii nu îmi oferise aprobarea. Mă aflam deja în tren, îmi tremura inima și fiecare celulă din mine, fiindcă știam clar că nu mă voi mai întoarce în România. Aveam în minte doar imaginea arestării, a interogatoriului cu lampa în față. Toate aceste emoții negative s-au păstrat și după ce am fugit din țară, la 3 august 1989. Chiar și după 15 ani de la acel moment, îmi tremura inima cînd treceam vămile.

Tot atunci, ați renunțat la catedră și la elevii dumneavoastră pentru a intra într-o lume diferită, unde deveneați anonim. De aici a pornit, de fapt, noua dumneavoastră ascensiune profesională. Cum a fost să o luați de la început?

Ușor nu a fost deloc. Greutatea a constat în faptul că neștiind limba nu aveam acces la nimic. Mi-am dat seama de acest lucru, iar din primii bani pe care i-am cîștigat din cîntatul pe stradă, mi-am cumpărat un dicționar micuț, pe care cred că încă îl mai am prin bibliotecă. Primul cuvînt pe care l-am învățat a fost „panzer” (tanc, în limba germană-n.r.). „Die panzer rollen in Bukarest” – Tancurile merg prin București. Pe de altă parte, nu cunoșteam pe nimeni, mă simțeam oribil, nu pot să descriu în cuvinte. Să nu știi dacă ai casă, să nu știi dacă ai masă… De multe ori, masă nu aveam, iar de casă și-au mai făcut unii milă.

,,Era meseria mea, eram în elementul meu”

Cum s-a desfășurat viața dumneavoastră pînă la admiterea în orchestră?

Prima mea sursă de venit a fost, cum am mai spus, cîntatul pe stradă. Iarna îmi înghețau degetele pe corzile și arcușul viorii, nu le mai simțeam. Dar era meseria mea, eram în elementul meu. După ce au trecut momentele de început, de rușine, cîntam cu mare drag. Am avut și experiențe foarte frumoase, veneau oamenii de pe stradă și mă întrebau deseori dacă nu aș vrea să le cînt la ziua de naștere, spre exemplu. Erau familii de nemți înstăriți, m-au luat și m-au așezat la masă, în rînd cu oaspeții. Era ceva inedit pentru ei să le cînte cineva la asemenea ocazii. La un moment dat, pe stradă fiind, cineva mă remarcase și mă întrebase dacă nu aș vrea să facem un turneu în Spania, care a reprezentat cel de-al doilea venit pe care l-am avut. Am cîntat cam o lună de zile, seară de seară, în toate orașele din Spania, apoi am fost și în Portugalia, și în Franța. A treia sursa de venit a fost în momentul în care am luat post, prin septembrie, la Filarmonica din München.

Înainte de a lucra cu orchestra Operei din Berlin, ați fost prim-violist la Opera din Regensburg. Ce a determinat mutarea în capitala Germaniei?

La Opera din Regensburg, am dat de un coleg rus, care nu mă înghițea. La șase luni, ai an de probă. Mi-a spus ca nu o să fac față, că nu mă potrivesc. El s-a impus, drept urmare nu am luat anul de probă. La trei luni, a fost concurs la Berlin, și am luat la cea mai mare operă din Germania. La prima repetiție, șeful instituției a spus că „este regretabil că i-ați dat negativ unui om tînăr, de valoare, iar la scurt timp a luat post la Deutsche Oper”. Dar pînă la urmă, toate acestea fac parte din mirodeniile vieții.

În paralel, ați luat cursuri particulare de dirijat cu profesorul Dumitru Goia și de compoziție cu profesorul Corneliu Dan Georgescu. Ați asistat, de asemenea, la repetițiile celor mai importanți dirijori, printre care îl menționez în mod deosebit pe maestrul Sergiu Celibidache. Cine v-a influențat cel mai mult?

Am asistat la repetițiile lui Sergiu Celibidache, făcusem și o poză cu el, care a fost publicată mai apoi într-o carte. În minte mi-a rămas momentul în care eram prin Brazilia sau Argentina, nu rețin exact, schimbam avionul spre Chile și acolo am stat aproape șase ore de vorbă. L-am întrebat cum procedează el înainte de concertele sale. La care mi-a răspuns: „Mă uit o data pe lucrare, o cînt și nu înțeleg mai nimic. O iau de la capăt și văd alt detaliu, repet”. El a fost omul care mi-a sădit ideea de perfecțiune, de a învăța totul despre acea lucrare, despre acel compozitor.

După aceea, Dumitru Goia m-a învățat gîndirea dirijorală. Trebuie să îi fii de folos orchestrei. Este nevoie de un dirijor care să pornească și să oprească orchestra la timp, să accelereze și să frîneze, să nu funcționeze ca un motor defect. El arată nuanțele și maniera în care trebuie cîntat. Mi-a clarificat foarte multe dintre marile taine ale dirijatului, lucruri pe care nu multă lume le știe.

Sergiu Celibidache, „cel mai mare muzician român după Enescu”

Cum ați descrie în cîteva cuvinte colaborarea cu maestrul Sergiu Celibidache?

Scurtă și contondentă. Aproape la fiecare întîlnire discutam în contradictoriu, chiar și la ultima întîlnire. În săptămîna respectivă, avusese ultimul lui concert din viață, cu Dan Grigore (muzician român, pianist și profesor de pian, n.r.). La concert a fost un decalaj, pe care eu îl sesizasem, între suflători, orchestră și solist. El era un mare muzician, un mare gînditor, însă nu avea darul pedagogic. Tot atunci făcea lecții de dirijat cu mai multe persoane. De fapt, aceasta nu este o meserie de grup, ci se învață individual. La urmă, era o sesiune de întrebări, din partea cursanților. Am ridicat mîna și i-am spus despre acel decalaj, de la concertul pe care îl susținuse, și l-am întrebat de ce nu a luat măsuri. Ca dirijor, cînd orchestra se dezechilibrează, trebuie să intervii. S-a făcut liniște. Mi-a spus că există o gaură acustică în sală și că eu greșesc. Probabil, la momentul acela, nu mai auzea foarte bine. La cîte concerte avusese și din cauza muzicii pe care a cîntat-o de-a lungul timpului, îi cedase auzul.

Pe scurt, o logică și o inteligență sclipitoare, un mare muzician. Îl admir. Multe dintre lucrările sale sînt numărul unu în lume. Cel mai mare muzician român după Enescu.

Cum s-a schimbat, de-a lungul timpului, imaginea României în raport cu lumea exterioară?

Plecând din `89, imaginea României, per total, pot spune că a regresat din toate punctele de vedere – învățămînt, sănătate și cultură. Se văd rezultatele la bacalaureat, spre exemplu. Jumătate din elevi nu promovează acest examen.

Cum credeți că ar putea fi modificat acest lucru?

Acest lucru se poate modifica, teoretic, foarte ușor. Ar trebui exclus factorul politic din orice, fiindcă, la noi, totul funcționează pe baza factorului politic – șef de instituție, spital, filarmonică, minister etc. În momentul în care aceștia vor fi înlocuiți cu niște oameni cu pregătire, țara s-ar redresa ca prin minune, în decurs de un deceniu.

„Eram cot la cot cu ei sau chiar peste nemți”

Cum era colaborarea dumneavoastră cu muzicienii nemți, în condițiile în care proveneați dintr-o societate diferită, cu valori diferite?

Ca să fiu în continuarea întrebării anterioare, noi în socialism am avut o școală foarte bună. În toate locurile în care am colaborat, mi-am făcut treaba exact la nivelul la care erau și ei sau chiar mai sus. Din punctul acesta de vedere, nu au existat probleme, eram cot la cot cu ei sau chiar peste nemți.

Arta de a dirija presupune trecerea de la o stare la alta, transpunerea fină în neobișnuit. Care sînt acele lucruri ieșite din comun, pe care un artist le face atunci cînd intră în contact cu opera sa?

Este o meserie în care trebuie să știi foarte clar ceea ce faci. Știu fiecare voce, ce face, unde se mișcă și ce rol are. Arta adevărată presupune simplitate. Stai pe loc și arăți ce știi. Dacă se presupune că ai talent, ești pregătit și îți place meseria asta, trebuie să emani plăcerea de a cînta, să arați că iubești ceea ce faci tu acolo și asta se transmite. Pot vorbi de o plăcere a meseriei, nicidecum de o „doză de nebunie”.

Cum își aranjează dirijorul orchestra?

Sînt cîteva modele de distribuție a orchestrei pe podium, dar, în principiu, este utilizat modelul american sau modelul european, occidental. Spre exemplu, dacă ai o sală în care nu sună prea bine, o să aduci instrumentele mai importante la margine. În loc de vioara I în stînga dirijorului și violoncelul în dreapta, aduci vioara a II-a în dreapta și violoncelul în mijloc, dar acestea sînt scheme de talie neimportantă pentru public.

„Pasărea cîntă și zboară”

Pe lîngă muzică, v-ați dezvoltat pasiunea, despre care nu prea multă lume știe, pentru aviație. La momentul actual, sînteți licențiat ca pilot privat. Cum este posibilă îmbinarea a două domenii atît de diferite?

Pasărea cîntă și zboară. Este o pasiune de mic copil. Am descoperit-o atunci cînd a trecut deasupra casei mele, avionul care stropea culturile. Fiind prima oară cînd auzeam motorul acela de o mie de cai, trecînd deasupra casei și care îmi făcea geamurile să vibreze, mă speria. Credeam că o să-mi dărîme casa, că va face prăpăd. Trecea de 20-30 de ori pe zi. De atîtea ori ieșeam și eu afară să-l văd. Visul acesta s-a concretizat abia cinci decenii mai tîrziu.

V-a fost mai greu să zburați sau să țineți în palmă o întreagă orchestră, a cărei armonie depindea de dumneavoastră?

Din punctul de vedere al tensiunii, mi-a fost mai greu la primul zbor.

Cînd am dirijat prima oară, am dat din mînă și orchestra a venit cu întîrziere, pînă la o secundă. Pentru mine, a fost o milisecundă  de groază. Am crezut că orchestra nu percepuse semnalul meu de pornire, nu înțelegeam de ce nu cîntă. Eu nu știam că vine cu întîrziere. Dirijasem cu pianul, dar așa nu-ți dai seama de această întîrziere. Trebuie să te acomodezi perfect cu asta. Tu să fii cu mîinile înainte, iar orchestra sa te urmeze, de aici și denumirea de „conductor”.

Cînd am avut primul zbor, era sîmbătă dimineața, la Tuzla. Aveam oră normală de zbor, iar după două tururi de pistă, instructorul îmi spune: „Oprește aici”. Așa am și făcut. În momentul acela mi-am dat seama că voi zbura singur. M-a întrebat dacă știu ce am de făcut, a coborît și a închis cabina. Am pornit motorul, am făcut checklist-ul (listă de verificare a avionului, n.r.) și am îndreptat avionul cu botul în vînt. Am plecat, și, dintr-o dată, avionul s-a ridicat, ca o poezie. Nu-mi venea să cred. Nu-mi venea să cred că eu singur o să zbor. Era o bucurie de care nu am avut parte, de care nu am avut timp să mă bucur. Dar se afla acolo, în subconștient. Pe de altă parte, eram conștient de faptul că nu aveam voie să fac greșeli. Aviația e un domeniu care nu iartă. Am făcut trei tururi de pistă, mai voiam unul, dar nu mi s-a aprobat. Este un lucru legat de psihologie, e un standard internațional. Dacă face mai multe zboruri, elevul începe să facă greșeli. Dădusem de gustul zborului de unul singur.

După ce am aterizat, m-am întrebat: „Sînt eu în stare să «zbor» pasărea asta?”. De fapt, a fost un sentiment de amărăciune și tristețe. Au trebuit să treacă 47 de ani ca visul meu să se concretizeze. Trăgînd linia, a fost o realizare extraordinară. Puțini oameni au îndărătnicia de a-și urma un țel decenii de-a rîndul.

Repere biografice

Liviu Condriuc a studiat vioara la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și a urmat cursuri postuniversitare de violă la Hochschule für Musik în München și Berlin. A participat activ la numeroase cursuri internaționale de dirijat în Germania, Rusia, Austria, România și Republica Moldova. De asemenea, a dirijat orchestrele filarmonicilor din Oradea, Pitești, Brașov, Iași și București.

***

Surse fotografii: Arhiva personală Liviu Condriuc; www.fb.watch