MATEI VIȘNIEC: „La Horodnic continuă să vibreze o parte din rădăcinile mele” 

Am pășit cu emoție în casa lui Matei Vișniec, în micul său sanctuar cultural din Rădăuți. Camera în care m-a invitat m-a învăluit într-un amestec fascinant de artă și cultură. În aer – un miros subtil de hîrtie, atmosfera – una de cunoaștere. Am cercetat, avidă, fiecare detaliu, fiecare tablou, afișele colorate ale pieselor de teatru ale căror scenarii le semnase, ziarul „Contemporanul” răsfirat pe canapea, volumele lui Flaubert și Balzac de pe rafturile prăfuite de vreme, CD-urile cu muzică. Tot acest decor amintea de pasiunea pentru lectură și artă teatrală a lui Matei Vișniec, adăugînd un strop de mister și expresivitate ambianței. Am avut, apoi, o conversație profundă despre trecut, despre cețurile regimului comunist, despre magia poveștilor din satul bunicilor și despre felul în care teatrul și exilul au influențat și îmbogățit povestea sa.


Domnule Vișniec, ați experimentat o viață plină de contraste, crescînd atît la oraș (Rădăuți), cît și la sat (Horodnic de Sus), îmbrățișînd ambele lumi. Ce loc special vizitați de fiecare dată cînd vă întoarceți în aceste două lumi?

Eu mă întorc în Bucovina cu nevoia de a-mi încărca bateriile, de a mă reîncărca cu energie. M-am născut în orașul Rădăuți, dar am cunoscut foarte bine și lumea satului. Mama s-a născut în satul Horodnicul de Sus, la 8 kilometri de Rădăuți. Acolo mi-am petrecut foarte multe momente din copilăria mea. Fie că erau chiar vacanțe întregi, fie la fiecare sărbătoare specială eram prezenți acolo. Mama provine dintr-o familie numeroasă, cum era cazul, cum erau mai toate pe vremuri. E născută în 1935. Eu sunt născut în 1956.

Am trăit o epocă foarte interesantă. De pildă, am fost martor la acele momente cînd în satul Horodnic se trăgea curentul electric. Unchii mei și-au cumpărat niște stîlpi pe care i-au plantat între drumul mare și casa lor, ca să poată să-și tragă electricitate.

Am cunoscut perioada în care se stătea în jurul lămpii la Horodnic și, după aceea, am văzut cum oamenii au beneficiat de electricitate și au început să-și cumpere aparate de radio. Mai tîrziu au apărut și televizoarele.

Am trăit acea fază în care satul se schimba și în bine, și în rău, pentru că am trăit și epoca cooperativizării forțate, cu drame extraordinare, inclusiv în familia mea. Îmi amintesc de durerea cu care mama, care era învățătoare la ora aceea, era obligată uneori să meargă cu „lămuritul”, pentru ca gospodarii să treacă la colectiv. Sau ce frămîntări au fost în familia dinspre mama cînd au trebuit să semneze cu toții intrarea în colectiv, să-și dea pămîntul și animalele. Sigur că după aceea au continuat să trăiască, să muncească micile suprafețe de pămînt, să lucreze în colectiv. Bărbații s-au angajat în industrie, la fabrica de lemn din Rădăuți. Au început să facă naveta. I-am văzut mereu zbuciumați pe acești oameni din satul Horodnic și din satele din jur și, în același timp, le-am admirat întotdeauna capacitatea de a îndura vicisitudinile istoriei și de a suporta persecuțiile regimului. Dar și prostia regimului. Și injustiția. A fost o catastrofă atunci cînd i s-a luat țăranului pămîntul, pentru că i s-a luat o parte din identitate. Cînd pămîntul a fost dat înapoi, țăranii aproape că n-au mai știut ce să facă cu el.

Dar, pe acest fond de istorie foarte tulburată și foarte dureroasă, eu am avut o copilărie fericită. Am fost protejat. Și, la Rădăuți, alături de mama și de tata, am avut ani frumoși. Lumea satului m-a fascinat pentru că eu nu mergeam acolo nici să pasc vaca și nici, știu eu, să cosesc, ci mă duceam să mă joc cu verișorii mei și să asist fascinat la toate momentele nodale ale anului, că erau serbări, că era Crăciunul, că era Anul Nou, că erau hramuri, că erau nunți, că erau botezuri, că erau înmormîntări. Asistam la toate acele evenimente ale satului cu totul și cu totul fascinat de ceremonii, cîntece, tradiții și toate aceste momente m-au structurat, m-au format.

Sînt două sate: Horodnicul de Sus și Horodnicul de Jos. Am rude peste tot. Mama provine dintr-o familie de opt copii. Aceste două locuri, orașul mic și satul mare, că era un sat mare Horodnicul (chicotește), m-au structurat și m-au făcut să înțeleg multe lucruri legate de ce înseamnă ordine sau ce înseamnă sens. Mi-am spus, mai tîrziu, că, de fapt, luînd contact cu lumea satului, am înțeles ce înseamnă logosul sau ce înseamnă să dai sens vieții prin momente festive. Fiecare moment important al vieții era marcat de un anumit ritual, de un anumit obicei, de anumite poeme, cuvinte, orații sau texte care se spuneau. Mătușile mele erau capabile să cînte la nunți sau să bocească la înmormîntări. Scoteau niște minunate cuvinte și nici nu știam cum de aveau acele cuvinte în capul lor. Deci, ele tezaurizau tradiții, ca și unchii mei.

Am trăit această epocă și am plecat mai tîrziu la facultate, la București, după aceea în Franța, cu această încărcătură emoțională și cu această bogăție sufletească. Am dus cu mine un fel de tezaur din care m-am hrănit și, de fiecare dată cînd mă reîntorc în Bucovina, mă reîntorc cu toate aceste amintiri. Mama mai trăiește încă. Pe tata l-am pierdut acum doi ani. La Horodnic continuă să vibreze o parte din rădăcinile mele.  

„A fost un secol plin de cețuri mentale, de cețuri ideologice”

În romanul Un secol de ceață, am observat că ați numit orașul Rădăuți „orașul R” și comuna Horodnic de Sus „comuna Zariștea”. Îmi puteți spune mai multe despre motivația din spatele acestor denumiri?

N-am vrut să folosesc exact numele comunei Horodnic, deși acolo este spațiul în care e plasată acțiunea. Sînt oameni pe care eu i-am imaginat. Sînt și personaje fictive pe care le-am plasat în acel cadru. Pentru a nu crea anumite confuzii sau pentru a nu incrimina diverse persoane, pentru că poate că unii s-ar fi recunoscut în personajele mele, am imaginat alt nume, deși pentru cunoscători e limpede că despre satul Horodnic vorbesc. De acolo am auzit enorm de multe povești despre colectivizare, despre suferință și despre multe alte lucruri care s-au întîmplat. Repet, romanul meu este un roman de ficțiune istorică. „Orașul R” l-am notat „R” cu gîndul că multe orașe mici pot avea același destin sau pot furniza aceleași personaje ca micul oraș „R”. Sigur, acțiunea e plasată undeva în Bucovina. Am creat aceste două false piste pentru că, de fapt, pentru marea masă de cititori, nici nu e așa de important să localizeze exact. Important e să fie personajele vii, credibile, să emane o emoție din ceea ce povestești și să poți crea un fel de distanță prin ficțiune, pentru a înțelege mai bine istoria.

Am considerat că a vorbi despre această catastrofă care a fost colectivizarea e foarte important. Romanul a apărut exact în momentul în care se împlineau 60 de ani de la încheierea cooperativizării agriculturii. S-a încheiat în ’62, după ce comuniștii au făcut eforturi gigantice să-i oblige pe țărani să accepte această monstruozitate. Partidul Comunist Român, la început Partidul Muncitoresc Român, a pornit în forță încă din ’49, sperînd că va reuși să-i convingă sau să-i forțeze pe țărani să accepte crearea de colhozuri după model sovietic. Rezistența a fost foarte importantă. După o vreme, a lăsat-o mai moale. A văzut că și în țările din jur cooperativizarea nu se făcea în același ritm alert cum se făcuse în lumea sovietică, pe vremea lui Stalin. După aceea, au reluat presiunile și în ’62 s-a încheiat cooperativizarea. A fost una dintre cele mai dure din spațiul noilor democrații populare, al noilor țări aflate sub cizma sovietică.

Cum spuneam, familia mea a fost o victimă a acestei politici. A fost și deportată în 1949; erau considerați chiaburi, deși aveau 20 de hectare de pămînt pe care ei îl munceau. Nu intrau în definiția chiaburilor. Această deportare a marcat-o pe mama total, profund, toată viața. Chiar și acum e capabilă să povestească cu lux de amănunte cum soldați și milițieni au venit într-o noapte la ei, la Horodnic, i-au ridicat și i-au dus cu mașinile la Rădăuți. După două zile, i-au pus într-un tren de marfă și i-au deportat în Dobrogea ca să-i oblige să lucreze într-o fermă de stat.

Am încercat să scriu despre această dramă care a fost a țărănimii române, dar și a poporului român, în general. S-a produs atunci o ruptură intimă între ceea ce însemna țăranul român și pămîntul. Adică o legătură profundă, viscerală. Tăindu-se acel cordon ombilical, aș spune că efectiv, am repetat-o și o repet, țăranii nu au mai știut ce să facă cu pămînturile primite după 1989. Pentru că, dacă ar fi știut ce să facă ei cu aceste pămînturi, n-ar fi plecat în masă să lucreze în Occident. Femeile care ar fi păstrat, să zicem, tradiția îngrijirii pămîntului, n-ar fi plecat să îngrijească mii, sute de mii de bătrîni în Italia sau în Germania, sau în Spania. S-a pierdut ceva din continuitatea istorică a raportului dintre țăran și pămînt și pierderea a fost, aș spune, aproape definitivă, aproape irecuperabilă.

Pe lîngă această pagină a cooperativizării, care iese dintr-o ideologie toxică, ideologia comunistă, în cartea mea vorbesc despre ambele ideologii: și cea nazistă, și cea comunistă, care au marcat secolul și din cauza aceasta am ales titlul Un secol de ceață. A fost un secol plin de cețuri mentale, de cețuri ideologice și aceste cețuri nu s-au risipit. Generațiile mai noi, chiar și generația dumneavoastră, au avut, într-un fel, încă de suferit de pe urma acelor teribile cutremure care au fost nazismul și comunismul, cu mențiunea că, de fapt, comunismul a durat mult mai mult și geografic s-a extins mult mai mult, afectînd structural omul din Europa de Răsărit. Mentalitățile aduse de regimul comunist sînt încă înfipte în pămîntul românesc și în societatea românească și poate că ar mai fi nevoie de o generație care să se îndrepte spre valorile occidentale, spre valorile europene, ca să poată să se debaraseze integral poporul român de acestea.

„A colinda era un gest de rezistență culturală”

Întregul dumneavoastră roman este plin de detalii sonore care contribuie la crearea unei imagini vii a satului. Cu ce sunete asociați satul bunicilor?

Să mă gîndesc… vaca! Vaca este un element fundamental. Fiecare om avea vacă. Ba chiar mai multe vaci. În momentul în care mă duceam eu să petrec cîteva zile sau cîteva săptămâni la țară, eram trezit întotdeauna de vacă. Vaca avea dreptul să fie hrănită repede, să fie scoasă la păscut. Dacă nu era scoasă la timp, începea să ragă în grajd și, atunci, deseori, ieșeam și eu, bineînțeles, cu verișorii mei să paștem vaca. Sigur că ne jucam în timp ce pășteam vaca. Vaca păștea liniștită. Trebuia să-și umple burta cu iarbă și noi profitam.

Cine avea vacă – toată lumea avea vacă -, putea să-și asigure un fel de supraviețuire sau un fel de liniște alimentară, care era necesară. Aveai vacă, aveai lapte. Aveai lapte, aveai unt, aveai brînză, puteai supraviețui. Țăranul avea nevoie de vacă, de porc și de cîteva găini. Unii aveau și cal. Dacă reușeau să aibă și oi, era și mai bine. Dar vaca era, aș spune, un fel de „motor” al micii gospodării țărănești, al strategiei de supraviețuire.

Deci, am în amintirea mea aceste sunete, care sînt, în primul rînd, sunetele animalelor. Că lătra un cîine, că mai cotcodăceau găinile, dar mai ales vaca era prezentă. Apoi, imediat după acest sunet e toată ambianța sonoră din momentul Crăciunului și al Anului Nou. Acele momente m-au marcat foarte mult pe mine, pentru că mergeam și eu, copil fiind, de pe la vîrsta de patru-cinci ani, cu verișorii mei, cu colinda și cu uratul. Mi-au rămas în memorie toate acele colinde pe care le spuneam la ferestre și, după aceea, cu clopoțelul, cînd le uram, bineînțeles, rudelor: „Să trăiți, să înfloriți!”, „Aho, aho, copii și frați/Stați puțin și nu mînați…”.

Acea ambianță sonoră din preajma Crăciunului și a Anului Nou reprezintă, pentru mine, o extraordinară bogăție acustică și afectivă. În primul rînd, pentru că erau momente de magie și, în al doilea rînd, pentru că erau momente de îmbogățire personală, sufletească, dar și materială. După ce colindam la 20-30 de case, în special la vecini și la rude, ne întorceam cu cîte o trăistuță plină de nuci, de mere, poate și de niște bănuți și niște prăjiturele. Acea recoltă de recompense reprezenta ceva cu totul și cu totul excepțional. Pot spune și acum că niciodată nu m-am simțit mai bogat în viață decît atunci cînd veneam cu acea trăistuță plină de recompense după colinde și după uratul de Anul Nou. Sînt amintiri foarte puternice. De cîte ori vin prin Bucovina, mă interesează să văd cum funcționează în continuare aceste tradiții și dacă se mai merge cu colinda și cu uratul. Se mai merge.

Între timp, aceste sărbători au luat o turnură extrem de comercială. Aș spune chiar că țin oarecum de industria de divertisment. Crăciunul în Bucovina este vîndut ca un brand turistic. Peste tot se colindă: la radio, la televiziuni, pe la case de cultură. Or, la acea oră, „a colinda” era un gest de rezistență culturală. Aproape un gest subversiv. El avea o valoare infinit mai mare. De unde și amintirile mele extrem de puternice. A merge cu colinda de Crăciun era, sigur, tolerat de regim. Nu eram noi, copiii, arestați. Dar, exista un element de subversiune pe care îl simțeam.

Cu ce ați continua citatul din Creangă: „Nu știu alții cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească…”?

La cele două case, de fapt. Pînă la vîrsta de 18 ani, am trăit într-o casă care se află la Rădăuți. Acolo m-am născut și acolo am un univers cu totul și cu totul special. După aceea, m-am mutat în casa în care sînt acum și unde vă dau interviu. Este situată nu departe de Casa de Cultură și de Strada Bogdan Vodă. E o casă mai mare, unde mi-am trăit studenția, unde vin de fiecare dată, unde au trăit părinții mei, unde se află și sora mea.

Casa în care m-am născut este singura casă în care mă visez. Culmea e că în această casă în care am venit după vîrsta de 18 ani nu mă visez niciodată. În casa în care m-am născut, mă visez cu detalii absolut fabuloase. De pildă, aveam acolo o grădină, care era și grădină de legume, și grădină de flori. Avea o curte mare și un nuc gigantic, în care nici nu reușeam să mă urc în vîrf. Era înfricoșător de mare. Visez cîteodată că zbor deasupra nucului, că mă rătăcesc, cu sensul că mă plimb în acea grădină de legume (povestește cu ochii închiși).

În acea vreme, erau foarte multe case cu grădini la Rădăuți. Oamenii trăiau nu chiar ca la țară, dar aveau grădinile lor, unde își puneau și cartofi, și roșii, și fasole, și ceapă, și sfeclă. Deci, tot ce avea nevoie o gospodină ca să facă ciorbă și să pună murături. Grădina era un loc de viață, tot așa, de subzistență. Și acea grădină m-a construit. În sensul că am văzut, secundă de secundă, zi după zi, anotimp după anotimp, cum se îngrijesc legumele, cum trebuiesc, bineînțeles, udate. Așteptarea era foarte interesantă. Primii cartofi noi! Sau cum așteptam să apară primele coacăze. Nici nu așteptam să se înroșească, că le și gustam. Am gustat din toate fructele în toate etapele creșterii lor. Nu aveam răbdare să se coacă nici merele, nici cireșele. Le mîncam deja verzi. După aceea așteptam să se coacă. Am aceste gusturi datorită grădinii. Sau fragii pe care îi puneam acolo. Sau căpșunele. Aduceam apă cu stropitoarea din fîntîna care și ea era tot în curte. Apa era prețioasă. Nu aveam apă curentă. Era o muncă foarte mare pe care o făcea bunicul meu. Noi locuiam împreună cu bunicii dinspre tată.

Aceste ritmuri ale naturii m-au structurat mental, pentru că mi-au vorbit despre ordinea care există în Univers și despre cum omul poate crea, cîteodată, dezordine. De pildă, nici acum, cînd trăiesc la Paris, nu-mi vine să mănînc fragi iarna. Mi se pare ca un fel de agresiune împotriva naturii. Ce sens are să mănînci fragi iarna? Iarna mănînci fasolea pe care ai pus-o la conservat. Sau de ce să vrei să mănînci roșii tot anul și să nu aștepți momentul fabulos în care se coc ele? De ce să vrei să mănînci cireșe tot anul, în loc să aștepți luna mai, iunie cînd se fac ele? Adică, omul introduce un fel de haos în ceea ce era ordine.

Dacă ar fi s-o iau de la Creangă, aș spune că nu pot uita, în primul rînd, acest contact cu grădina copilăriei mele, care era spațiul de viață, de joacă. După ce se culegeau toate legumele și fructele, grădina rămînea o lungă perioadă un spațiu fabulos de joacă. Acolo, pe strada Voluntarilor, toți copiii formau un fel de armată care trecea dintr-o grădină în alta. Exista o circulație prin grădini fabuloasă, de copii, de fetițe și băieței, care deveneau proprietarii spațiului. Asta este o amintire de oraș, dar care e, oarecum, legată și cu lumea satului, și cu acel raport foarte apropiat care exista atunci între tipul de viață de la oraș și tipul de viață de la sat. Sigur că la oraș totul se desfășura puțin altfel. Oamenii nu țineau vacă la oraș. Era greu. Dar țineau porci. Și noi aveam purcei. Aveam găini, aveam uneori și iepuri. Bunicul meu ținea iepuri. Chiar și acuma cred că, dacă ar trebui să fiu pe o insulă pustie și să prind un iepure, aș ști cum să-l pregătesc, pentru că mă uitam cum îi jupuia. Copiii care nu știu cum iese oul din găină sau care nu știu cum iese laptele din vacă sînt mult mai săraci sufletește decît cei care au contact cu animalele, cu grădina sau care știu cum funcționează ritmurile naturii.

Ce a făcut ca Bucovina să devină pentru dumneavoastră „centrul lumii”?

Este o metaforă, bineînțeles. Fiecare are un centru al lumii. Acum, nu fiecare om are și talent literar ca să scrie frumos despre centrul lumii. Eu am scris deseori despre Bucovina, pentru că și orașul Rădăuți pentru mine este centrul lumii. Pentru mine, calea ferată care taie orașul în două este axa de simetrie a Universului.

Locul în care te naști este cel mai frumos din lume, pentru că acolo te-ai format, acolo ți s-a structurat sensibilitatea, acolo îți găsești reperele, acolo totul îți este familiar. Simți și că ai o datorie morală față de centrul lumii tale. Așa cum eu mă simt întotdeauna ca avînd o datorie morală față de Bucovina, despre care vorbesc ori de cîte ori pot și pe care sigur că o apreciez. Bucovina este cu adevărat o extraordinară regiune a Europei, datorită tezaurului religios, cultural și artistic – mănăstirile care au fresce exterioare. Bucovina oferă ochiului străinului ceva cu totul și cu totul special. Adică, s-au întîmplat aici niște momente miraculoase. A ajuns Renașterea pînă aici, pentru că toate aceste picturi au ajuns prin meșteri italieni, la un moment dat. Putem spune că e zona cea mai îndepărtată în care a ajuns Renașterea pornită din Italia și care s-a răspîndit în cercuri concentrice în Europa.

Bucovina mai are și o altă calitate. Este acoperită în proporție de 80% de păduri, de văi, de munți, de coline, de obcine. Este o zonă cu adevărat miraculoasă. Din păcate, foarte mulți oameni pleacă din Bucovina să lucreze. Se mai întorc, dar nu știm cîte din casele care sînt în acest moment pustii în orașele bucovinene vor fi cu adevărat locuite. Oamenii se duc, lucrează în străinătate și-și fac casă, pentru că au nevoie de un punct de reper, centrul lor sufletesc. Există o extraordinară și gravă migrație care videază într-un fel Bucovina, dar și România, de materie cenușie și de forțe vii. Sînt multe contraste în Bucovina.

Pentru mine rămîne un spațiu magic pe care pot să-l compar cu alte regiuni fabuloase din Europa, cum ar fi Andalusia, Toscana, Provența, Tirolul. Poate că ar trebui să avem mai multă grijă de ea. Ar fi foarte trist dacă Bucovina ar continua să se golească de elementul uman, care-i dă viață. Nu pot fi condamnați oamenii care rămîn și trăiesc, după aceea, în Occident. Cred că și românii care se instalează definitiv acolo, tot ar avea o datorie morală să nu uite țara lor. Măcar să-și învețe copiii românește, ca să păstreze podurile culturale și afective cu România.

„Ori de cîte ori se creează o trupă de teatru se produce un fel de miracol educațional”

Iubirea pentru teatru a fost puntea care v-a unit cu Andra Bădulescu, soția dumneavoastră. Ce schimbări a adus teatrul în viața dumneavoastră, în general?

Teatrul a fost o revelație timpurie. Eu m-am îndrăgostit de teatru, în primul rînd, prin literatură. Sau, mai precis, prin genul literar numit genul dramatic. Mi-au plăcut foarte repede cuvintele. Literatura a fost pasul meu de libertate, de autoformare, de evadare. Poezia, proza, Momente și schițe a lui Caragiale au fost importante pentru mine. Mai tîrziu, m-am scufundat în romane. Am parcurs toate etapele inițierii, de la cărțile pentru copii, pînă la romane sofisticate. Peste tot găseam răspunsuri și chei pentru înțelegerea Universului, în general, a omului în special, a propriei mele persoane.

Am jonglat, într-un fel, cu genurile literare. Am scris în toate cheile posibile: poezie cu rimă, poezie fără rimă, proză scurtă, proză lungă, nuvele, romane, eseuri. Am făcut o facultate de filosofie și am scris texte pe care le consideram notații sau speculații filosofice, dar m-am îndrăgostit de teatru încă din liceu, cînd am descoperit, cum spuneam, genul literar numit genul dramatic și această manieră de a pune în pagină o poveste prin replici, prin personaje care discută, care își lansează replici. A nu confunda dialogul cu arta replicii.

Teatrul e cu totul altceva. În teatru nu se dialoghează. În teatru, două personaje care discută construiesc o curbă dramatică, pentru că acolo lipsesc descrierile. Sigur, vine autorul și dă indicații de regie, dar se construiește altfel o poveste în teatru. Mi-a plăcut acest tip de construcție. Fără să am deloc dorința de a deveni actor sau regizor, am început să scriu teatru în mod sistematic, mai ales de pe la vîrsta de 20 de ani, din facultate. Treptat, mi-am dat seama că, în cadrul generației din care făceam parte, generația ’80, genul dramatic era un gen orfan. Puțină lume avea încredere în acest gen literar. Generația de dinaintea mea dăduse nume importante în materie de teatru: Iosif Naghiu, Paul Cornel Chitic, Dumitru Solomon. Erau numeroase nume foarte importante, dar, din generația mea, aproape nimeni nu scria teatru, ceea ce, într-un fel, m-a uluit și am continuat să scriu. Cînd plecam din România, în 1987, aveam multe pagini de teatru scrise. Cu acele piese, vreo 20 de toate, vreo șapte, opt, nouă piese lungi, altele scurte, am debutat în Franța. Le-am tradus și foarte repede am pornit la drum într-o altă logică, cu alte orizonturi, cu alte deschideri, scriind în continuare teatru în limba franceză.  

După 20 de ani de așteptare, la Casa Municipală de Cultură din Rădăuți s-a înființat o trupă de teatru formată din elevi de gimnaziu și de liceu din oraș. În regia lui Ovidiu Lazăr, de la Teatrul Național din Iași, acești tineri au debutat pe scenă cu piesa „Povestea regelui supărat pe clovn”, semnată de dumneavoastră. Ce înseamnă să existe o trupă de teatru într-un oraș mic precum Rădăuți?

Eu pledez întotdeauna pentru crearea de trupe de teatru în toate orașele din România și din lume și chiar și la sate, pentru că, ori de cîte ori se creează o trupă de teatru formată din oameni de diferite vîrste, se produce un fel de miracol educațional, dar și uman și afectiv. Mai ales tinerii, dacă fac teatru, parcă reușesc uneori să-și depășească anumite limite, să se deblocheze, să-și depășească momentele de timiditate, să-și răspundă multor întrebări, să socializeze, să descopere poate vocații și talente interioare.

La Rădăuți s-a făcut mereu teatru, chiar și cînd eram eu elev de liceu. Sigur, a fost un moment foarte frumos cînd Ovidiu Lazăr, care este un regizor profesionist, a venit și a făcut teatru cu acești copii. Ei au trăit un moment de mare emoție, de mare descoperire, de revelație. Este întotdeauna foarte important ca un profesionist să facă teatru cu copiii.

Eu am descoperit, de pildă, în Franța, că majoritatea actorilor trăiau nu atît din rolurile pe care le jucau pe scenă, cît din stagiile și atelierele de teatru pe care le animau în școli, în grădinițe, în diverse instituții, în spitale, în aziluri de persoane vîrstnice, în închisori. Adică, teatrul era un fel de… cum să-i spun exact ca să găsesc cuvîntul potrivit… un fel de formă de socializare și de dialog între generații, între diverse vîrste, între diverse profesiuni, iar cei care animau stagiile de teatru aduceau oxigen afectiv și mental unor oameni. Deja că, făcînd teatru, se autodescoperă cei care se aruncă în această aventură. Nu faci teatru singur decît dacă faci un monolog. Teatrul în echipă creează niște raporturi noi între oameni, niște relații cu totul și cu totul speciale, care, aș spune, aduc puțin mai multă bucurie în viața fiecăruia. Uneori, aproape dau sens vieții.

„Clovnul apasă pe niște butoane foarte speciale ale sufletului omenesc”

Clovnii sînt un laitmotiv în piesele dumneavoastră de teatru. De ce?

Clovnul reprezintă pentru mine metafora raportului dintre artist și lume. Clovnul ne face să rîdem. Dar clovnul ne face și să plîngem. Clovnul este artistul sau este personajul insolit care aduce bucurie tuturor oamenilor, indiferent de vîrstă sau de pregătire culturală. Clovnul se adresează unei zone umane care este aceeași, aș spune, peste tot. Clovnul apasă pe niște butoane foarte speciale ale sufletului omenesc, pentru că acest suflet omenesc are nevoie de acest raport între rîs și plîns. Pentru a aprecia rîsul, trebuie să știi să apreciezi plînsul. Pentru a aprecia plînsul, trebuie să știi să apreciezi rîsul. Este ca Yin și Yang, ca ziua și noaptea.

În momentul în care am descoperit eu clovnul, clovnii de circ în special, am avut această revelație că prin modul în care ne emoționează, clovnul ne și perturbă. Ne pune în față o oglindă ca să ne cunoaștem mai bine, dar ne face pe noi înșine mai generoși într-un fel. Clovnul este prin excelență personajul care pierde, care ratează. La circ, în mod tradițional, vin artistul, trapezistul, călărețul și fac un număr excepțional. Toată lumea aplaudă. După acest număr excepțional, vine clovnul, care își ratează numărul. Și lumea rîde de ratarea clovnului, care sigur că plînge și se-ntristează. Dar acest clovn ratează dorind să facă la fel de bine precum artistul. Deci, intenția lui este extraordinară, deoarece clovnul se pune în pielea oricărui personaj, a oricărui om normal, care nu e artist și care nici nu încearcă să ajungă la nivelul artistului. Dar clovnul este mai curajos decît omul normal, pentru că el încearcă. Mesajul clovnului este fabulos. Ne spune: „Dacă încerc, poate că reușesc. Dacă nu încerc, cu siguranță că nu reușesc”. Iar tristețea lui, faptul că plînge, faptul că ratează, faptul că lumea rîde de el pentru că ratează este o foarte frumoasă filosofie de viață.

Mesajul clovnului este atît de frumos, atît de subtil. Aș fi capabil să scriu un eseu întreg. Poate că am să-l și scriu, despre ce ne spune clovnul prin modul în care se înfățișează în fața publicului, prin ratările sale, prin tristețea sa.

Mai sînt și raporturile dintre clovni, care sînt raporturi de viață între oameni. Din multe puncte de vedere, clovnul este pentru mine o metaforă extraordinară a artistului perturbator. Repet destul de des această definiție – artistul trebuie să fie perturbator profesionist de banalitate, de normalitate, de idei preconcepute, de paralizie mentală, de, știu eu, comoditate. El vine, te perturbă și te obligă să gîndești altfel, să te poziționezi altfel față de sensul vieții și față de propriile tale energii.

„Un jurnalist care devine mercenar este o pierdere gigantică pentru democrație”

În piesa de teatru „Lysistrata, dragostea mea” explorați teme precum rezistența împotriva războiului, importanța păcii și „impactul delirului mediatic”. Care credeți că este misiunea presei în societate?

Misiunea presei în societate este gigantică, dacă jurnalistul nu devine mercenar. Presa este o formă de contraputere în stat. O democrație nu poate funcționa fără forme de contraputere solide, care să se autoregenereze și să se regenereze, generație după generație. Formele de contraputere nu sînt prea numeroase. Justiția, dacă este independentă, este o formă de contraputere în stat. Presa, dacă este independentă, este o formă de contraputere. Cultura, în general, dacă este făcută de oameni care nu se autocenzurează sau nu devin mercenari, este și ea o formă de contraputere. Tot ceea ce asigură critica socială reprezintă forme de contraputere. Sigur că, deseori, partidele politice devin niște cochilii goale, niște asociații de oameni egoiști, care nu mai au ideologie și care videază de sens democrația. Cînd partidele politice nu mai asigură combustia necesară pentru ca democrația să funcționeze, alte forțe trebuie să intervină – aceste forme de contraputere.

Presa, dacă nu se substituie, dacă nu se subordonează intereselor politice, grupurilor mafiote sau grupurilor de interese, marilor patroni, marilor industrii, marilor guru, are un rol absolut copleșitor, pentru că întreține oxigenul democrației, întreține spiritul critic, întreține, bineînțeles, vigilența față de ceea ce se întîmplă într-o societate. Presa trebuie să denunțe tot, de la microagresiuni, pînă la marile deliruri. Un jurnalist care devine mercenar este o pierdere gigantică pentru democrație. Așa cum un avocat care își trădează jurămîntul lui de justițiar și începe să servească grupurilor mafiote este o pierdere pentru democrație. Ar trebui să comparăm un jurnalist care devine mercenar cu un medic care nu mai vrea să vindece.

Presa din România, în general, și-a făcut datoria de la căderea comunismului încoace. Cred că există o presă destul de solidă, cu oameni foarte lucizi, cu junaliști foarte buni, dar, încă o dată, presa își face datoria cînd nu are niciun stăpîn. Nici ideologic, nici religios, nici de ordin material, cînd nu ascultă de nimeni decît de propria sa busolă morală, ceea ce nu înseamnă că între jurnaliști nu pot exista controverse. Controversele fac parte din natura exercițiului democratic. Controversele, dezbaterile, confruntările de idei sunt sîngele democrației, asigură irigarea corpului democratic. Cred că rareori am detestat pe cineva mai mult decît pe scriitorii care, pe vremea comunismului, se supuneau comenzii  și scriau în stilul realismului socialist. Sau, acum, pe jurnaliștii care își trădează menirea, devenind jurnaliști mercenari.

Anul 1987 a marcat momentul exilului dumneavoastră din România. Într-un interviu pentru „Cultura la Dubă”, ați mărturisit că nu vă venea să credeți că vi se împlinea un vis, cel de a ajunge la Paris. Cum ați simțit momentul eliberării din România comunistă?

Eu nu am vrut să plec din România decît după ce am simțit, după vîrsta de 26-27 de ani, că nimic nu mai era posibil și că România lua calea Coreei de Nord. Atunci am început să mă gîndesc la plecare. În momentul în care chiar am reușit să plec, aveam senzația că scăpam dintr-o închisoare și că, de fapt, nimic nu urma să se schimbe în România niciodată. Vedeam mici schimbări în țările din jur, dar regimul impus de familia Ceaușescu era atît de tare, iar românii erau atît de docili, încît nu aveam nicio speranță de răbufnire, de revoluție, de schimbare. Deci, pentru mine, plecarea a fost absolut eliberatoare. Îmi amintesc foarte bine primul sentiment pe care l-am avut cînd am ajuns la Paris – că intram într-o lume normală. Știam că există această normalitate. Știam că oamenii pot fi și liberi în anumite zone ale globului, dar savuram normalitatea de la Paris secundă de secundă.

Am început foarte repede să cunosc diaspora românească. De pildă, anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la nașterea doamnei Monica Lovinescu, care a fost unul dintre marile spirite ale rezistenței și care, la ora aceea, făcea emisiuni absolut copleșitoare, extraordinar de importante, la Radio Europa Liberă. Ori eu, întîi și întîi la ei m-am dus, la Monica Lovinescu și la Virgil Ierunca, la acești oameni pe care îi știam de ani de zile. Vocile lor erau atît de importante la Europa Liberă și emisiunile lor erau atît de importante pentru români, pentru oxigenul mental al românilor. Cînd mi-am cerut azilul politic, am avut două recomandări din partea acestor oameni, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Am plonjat în acea normalitate și, într-un fel, într-o nouă viață, avînd sentimentul că nu mă voi putea întoarce niciodată. Foarte repede s-a produs ce s-a produs în ’89.

„Spectatorii puteau deveni o masă de acțiune, ceea ce regimul voia să evite”
 
Dramaturg fiind, erați sigur că viața dumneavoastră „va deveni un lung război de uzură cu cenzura, cu dogmatismul, cu imbecilitatea”, așa că v-ați stabilit la Paris. De ce se temeau comuniștii de oamenii de spirit, de teatru?

Acesta este un lucru pe care l-am descoperit eu la un moment dat, că în România cenzura se temea foarte tare nu atît de romane, de poeme, de eseuri, cît de film și de teatru. Am găsit o explicație în legătură cu această frică a cenzurii și a regimului de tot ceea ce era act cultural în comun. Adică, un roman e citit de cineva în singurătatea sa. O piesă de teatru este văzută de 400-500 de oameni în același timp, ca și un film. Poate crea o emoție colectivă care se poate transforma în revoltă imediat. Sigur că și la ora aceea erau foarte multe cărți incendiare sau cît de cît subversive, care creau dorința de revoltă. Dădeau energie sau oxigen pentru a rezista împotriva spălării pe creier. Dar, ceea ce se putea întîmpla la teatru, în fața unor actori vii, cu spectatori vii, era mult mai periculos pentru regim. Prin aplauzele lor, prin inovațiile lor, prin faptul că se ridicau uneori în picioare, prin modul în care primeau mesajele se crea o complicitate. Spectatorii puteau deveni o masă de acțiune, ceea ce regimul voia să evite. Să nu se întîlnească mai mult de trei oameni care rezistă împreună împotriva regimului. Dacă se întîlneau 300, acești oameni, prin emoția produsă de un spectacol important, puteau să iasă în stradă să devină scînteia revoltei. Din acest motiv și din altele probabil, teatrul era mult mai cenzurat, ca și filmul, pentru că și la filme oamenii veneau în masă, avizi, să simtă și critica socială din anumite filme și puteau ieși cu noi energii legate de rezistență. Îmi amintesc, de pildă, ce importante erau filmele lui Mircea Daneliuc (regizor și scenarist român, n.r. ). Am fost la premiera filmului „Glissando”  și masa de oameni care ieșea din cinematograful „Patria” era o masă deja aproape dispusă să manifesteze. Atît de încărcați erau de mesajul metaforic, voalat al regizorului.

După ce regimul comunist a fost înlăturat de ce nu v-ați întors definitiv în România?

Mi s-a propus imediat să iau conducerea unui teatru în România, Teatrul de Stat din Constanța. Eu începusem să scriu în limba franceză. Mă interesa această nouă aventură culturală sau, aș spune, nouă pagină din existența mea – să scriu în limba franceză, nu în oricare altă limbă, și să încerc, prin ceea ce scriu, să am un spațiu mai mare de desfășurare, să pot să ating un public mai larg. Am preferat să rămân în Franța, să fac jurnalism.

Am lucrat un an la postul de radio. Asta înainte de ’88-’89. După aceea, am început să lucrez la Radio France Internationale (RFI). Am vrut să devin, cum să vă spun, scriitor francofon, dar, mai ales, un scriitor care să poată avea aceste două oglinzi față în față: Estul și Vestul, comunismul și lumea liberă, sensibilitatea românească, sensibilitatea occidentală. Mi-a plăcut această „navetă” între cele două lumi și între cele două limbi: limba română și limba franceză. Am continuat să scriu proză în românește și teatru în franceză. Mi-am descoperit brusc acest extraordinar spațiu de libertate.

Vorbeam zilnic românește la RFI (emisiunea era în limba română), dar, în același timp, scriam în limba franceză, mă vedeam cu francezi, participam la evenimente în lumea franceză, la festivaluri mari din Franța. Am continuat să exist și în România. Eu fac parte din istoria literaturii române, sînt scriitor român. Fac parte din toate asociațiile importante din România, Uniunea Scriitorilor, Uniunea teatrală din România (UNITER). În același timp, am pășit într-un spațiu francofon unde exist, unde sînt luat în considerare. De pildă, dacă citiți un dicționar care se numește Des Étrangers Qui Ont Fait La France, sînt vreo 6.000 de numere adunate acolo și figurează și al meu. Este un dicționar enorm, scos la Editura Robert Laffont, despre străinii care au dus ceva Franței de la Revoluția Franceză pînă acum.

A fost o vocație de navetist între două lumi, dar și de constructor de pasarele culturale între cele două lumi. Din aceste două zone m-am hrănit continuu și s-au născut multe piese. Chiar romanele mele sînt, după cum ați observat, o „navetă” geografică și istorică între trecut – prezent, Est-Vest, mentalități occidentale – mentalități estice.

**

Fotografii din arhiva personală Matei Vișniec; Cover: Matei Vișniec, în casa părintească din Rădăuți, în decembrie 2023. Credit foto: Cătălina Țofei