A(m) fost odată ca niciodată o omidă care atîrna de creanga unui copac, prinsă în coconul ce o acoperise în totalitate. Nu vedea, nu vorbea și nici măcar nu putea să se miște. Zilnic privea același perete și nu-și punea problema că există altceva în afara lui. Timp de 18 ani a rămas acolo și s-a obișnuit. Vîntul nu bătea, nu ploua, nimic nu o afecta. „Mi-e bine aici”, gîndea ea. Într-adevăr, a fost „bine” o perioadă, pînă în ziua cînd coconul a devenit mult prea strîmt și o sufoca. A ajuns în punctul în care avea de ales: fie rămîne și piere, fie sparge zidul și zboară.

Alegerea facultății, pentru mine, a fost un chin, pentru că nu m-am numărat printre persoanele care știau ce vor să facă pe viitor. Mă aflam în punctul în care inima, deși voia să zburde, era prinsă în colivie și cheia era ascunsă în palma mea, de frica dezastrului ce s-ar putea întîmpla dacă o eliberez. Totuși, pentru prima dată am îndrăznit să rotesc cheia în ușă și să las inima să facă ce vrea.

O decizie cam… neinspirată, credeam eu.

Cînd a auzit mama, preț de cîteva secunde a tăcut. În acele momente de liniște am conștientizat și eu ce tocmai mi-a ieșit pe gură. Cum să dau la jurnalism dacă eu abia vorbesc, abia mă aud? Cum aș putea să fiu o voce pentru atîția oameni? Mai bine dădeam și eu la FEAA sau oriunde altundeva…

Primul an ca studentă la Jurnalism a fost înspăimîntător. Faptul că a fost online nu m-a ajutat să mă „dezgheț” și să prind curaj să vorbesc mai mult. Toată viața am fost complexată de faptul că sînt emotivă și introvertită. De aceea, singurul motiv pentru care nu am renunțat în anul I a fost că voiam să mă schimb și să fac să dispară acele „defecte”. Nu aveam speranțe că meseria asta e de mine, așa că măcar să nu fi făcut o facultate degeaba.

S-a scurs primul an și a început al doilea. Dacă primul an mi s-a părut dificil, ce să mai zic de al doilea, cînd am dat ochii cu însuși „balaurul”. Nu este cazul de nicio introducere, pentru că știm cu toții, mai ales cei de la Jurnalism, că „fiorosul” este CuzaNet, agenția de știri a Universității. 

Aici chiar trebuia să ies în totalitate din zona mea de confort. Eram pusă în situația în care, deși nu-mi plăcea, trebuia să insist și să trag de oameni ca să-mi dea un răspuns să pot scrie știrea sau redacta interviul. Ce pot să spun e că am plîns de multe ori de frustrare, de dezamăgire, dar și de bucurie. Trăiam într-o bulă în care, o bună perioadă de timp, credeam că toți oamenii vor răspunde și vor fi deschiși, că doar nu le cer luna de pe cer. Pot să vă spun că nu-i așa. O să vă izbiți, dragi colegi, de uși închise și întredeschise, de o să căutați geamul doar ca să intrați oricît de puțin.

Deși mi-a fost greu, această experiență m-a ajutat, pentru că am acumulat atît abilități de lucru, dar mai ales încredere. La CuzaNet mi s-a confirmat, pentru prima dată, că pot și că fac bine ceea ce fac. Din anul al II-lea am început să prind mai mult drag de această meserie și mă vedeam profesînd.

Doar nu credeați că am stat în online toți anii… Am văzut și eu Iașul. Poate doar vreun an și jumătate din trei, dar e bine și atît. Abia am așteptat să merg fizic la facultate și să mă străduiesc să împing ușa despre care domnul profesor Dan S. Stoica spunea că semnifică greutate/prestanță sau să caut sălile de clasă, alergînd ba în corpul A, ba în Laboratorul Ringier sau în G110.

Acești trei ani, deși regretam la început, au însemnat tot ce aveam nevoie. Am întîlnit persoane care au fost acolo pentru noi, care ne-au încurajat, ne-au deschis ochii și au făcut în așa fel încît să ne fie nouă bine. Pentru toate, le mulțumesc!

La Jurnalism, pot spune că am învățat să fiu eu și să mă accept așa cum sînt. Am încercat, în acești trei ani, să scap de emotivitate, să mă schimb, pînă cînd am înțeles că dacă aș pierde acest „defect”, m-aș pierde pe mine. Jurnalismul este locul unde îți poți folosi punctele „slabe” ca pe niște atuuri, ca ceva ce te individualizează și te face special. La Jurnalism e nevoie de tine în întregime, nu cu bucăți lipsă.

Vouă, viitori studenți, vă recomand să nu țineți cont de prejudecăți sau stereotipuri, chiar dacă lumea tinde să fie ghidată de ele. Ca să fii un jurnalist nu trebuie neapărat să vorbești continuu sau să nu ai emoții, temeri. Ba din contră, a fi jurnalist înseamnă să ai emoții, căci ele te fac uman. Doar nu vrei să fii un roboțel care caută și furnizează informații. E important să-ți păstrezi esența. Puțin mai tăcut sau mai vocal, cu inflexiuni în voce și accent, dacă vrei, o să reușești.

Cel mai important e să nu îți fie frică să dai de greu.

Dacă vom profesa în domeniu sau nu, rămîne de văzut. Te îndemn însă, atît timp cît ești la specializarea asta, să profiți din plin de experiență și să intri pe ușile care ți se deschid, că s-ar putea să-ți placă ce ai să auzi și ce ai să vezi.

Omida a spart, în cele din urmă, zidul, și-a îndreptat aripile și a început să zboare fără oprire, căci de abia acum adevărata sa poveste începe…