A preluat ce-a văzut mai bun la profesorii ei și oferă acum, la rîndu-i, ceea ce a primit cu mulți ani în urmă. Spune că nu ar putea da un sfat mai bun decît acela de a învăța și că asta e cheia succesului. Elevă în perioada comunismului, Angelica Cocea zice că metodele de învățare de atunci nu făceau decît să stîrnească frica în rîndul elevilor și să le restricționeze total drepturile la libertate, la exprimare și la exteriorizare. Iar acum, expresia „ți s-a urcat democrația la cap” le dă tinerilor senzația că democrația înseamnă ceva rău. „Pot să vorbesc cît vreau, pot să mă exprim, pot să fiu civilizat. Asta trebuie să înțeleagă copiii”, spune învățătoarea.

„FERICIȚI CEI CE FLĂMÎNZESC ȘI ÎNSETOȘEAZĂ DE DREPTATE, CĂ ACEIA SE VOR SĂTURA!”.

E joi și cea de-a patra fericire urmează a fi învățată de către micuții de clasa a IV-a. A patra la număr și cea atribuită pentru a fi reținută astăzi este rostită la unison de copii, după ce învățătoarea le dă tonul. Așezată comod în bancă, privesc curioasă la aceștia și la toate decorațiunile din sala de clasă. Pe peretele din spatele meu, o planșă cu pliculețe pe care sunt afișate numele copiilor are rolul de a aduna bilețele ce conțin aprecieri din partea colegilor. Sus, din litere create din hîrtie cartonată, un mesaj: „Da, tu poți! Țintește spre stele!”. Deasupra tablei, alt mesaj: „Creează-ți viitorul acum!”.
După ce și-au reamintit fericirile și le-au recapitulat, începe și programul specific „Săptămînii altfel”. Tema activității de azi este scrisă pe tablă: „O pagină de istorie locală”. Vizionăm un filmuleț despre „Povestea conacului Carp”, iar Angelica Cocea le povestește copiilor despre Petre P. Carp și despre Țibăneștiul de altădată, în care se află conacul construit la începutul secolului al XIX-lea de familia boierilor Carp, mausoleul și parcul care a fost amenajat în jurul anului 1830. Și pentru că întreaga istorie s-a întîmplat la doar cîțiva pași de Liceul Tehnologic „Petre P. Carp”, la propriu vorbind, am pornit să facem cunoștință cu vremurile de demult.

Alt fel de a învăța

Este învățătoare de 40 de ani și predă la sat de la vîrsta de 18 ani. A absolvit Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași și s-a numărat printre primii 15 dintre cei 36 de viitori învățători pe care îi oferea Iașul în 1982. „N-am fost nici cap, dar n-am fost nici coadă”, spune ea. Și-a început cariera didactică în Glodenii Gîndului, cu o clasă cu 20 de copii necăjiți și neîngrijiți, într-o școală aproape de paragină, cu geamuri fără dubluri, cu o sobă care scotea fumul în sala de clasă, frig și miros de motorină. Cam așa sună amintirile învățătoarei despre primul contact cu viața de cadru didactic. După multe zile în care se întorcea acasă plîngînd și cu moralul la pămînt, și-a spus: „Gata, ia stai oleacă! Pînă la urmă trebuie să fac ceva cu ei”.
A adus la școală lighean, prosoape și săpun și a făcut un program de igienă pentru fiecare copil. Înaintea începerii cursurilor, fiecare își spăla fața, mînuțele și gîtul. A cumpărat caiete pe care elevii le foloseau doar la școală, pentru ca acestea să se păstreze curate, a cumpărat mătase și le-a făcut fetițelor pănglicuțe albe, a cusut huse pentru băncile scrijelite, materiale pe care tot ea le spăla, le dezinfecta și le călca. Copiii au simțit că sînt prețuiți, și-au dat seama că școala e un loc primitor și că acolo îi așteaptă cineva care îi iubește.
După ce s-a căsătorit, s-a mutat în Țibănești și a fost nevoită să facă timp de 11 ani naveta între sate și să parcurgă cei 14 kilometri, dus-întors, cu bicicleta. Bicicleta era o ukraină și costase cît un salariu de pe atunci. Astăzi este învățătoare la Țibănești, la Liceul Tehnologic „Petre P. Carp”.

Experiența de elev în perioada comunistă a determinat-o pe Angelica Cocea să nu repete greșelile pe care profesorii ei le-au făcut în activitatea lor profesorală

„Ce am văzut la învățătorii mei rău, am zis că eu n-o să fac niciodată. Eu am luat bătaie nevinovată, pentru că scriam cu mîna stângă. La mine a fost considerat un handicap. Îmi legau mîna la spate cu un cordon și mă lăsau doar cu mîna dreaptă liberă. Și faptul că mă loveau și mă pedepseau pentru asta în clasă, iar eu mă uitam la colegii mei cu lacrimi în ochi și ei se uitau la mine chicotind, mă făcea să mă simt umilită pentru că sînt stîngace. Mă simțeam altfel, dar altfel în sensul rău. Îi fain să fii altfel, dar în sensul bun. Eu mă simțeam altfel în sensul rău, pentru că mă băteau”, povestește învățătoarea.

Implicarea face diferența

Din dorința de a nu fi genul de profesor care își educă elevii prin violență și care confundă frica cu respectul, a ales să facă tot posibilul ca învățăceii ei să se simtă bine, să se simtă apreciați și să-și amintească de doamna învățătoare cu drag. Printre puținele amintiri frumoase din copilărie se strecoară o imagine care i s-a impregnat în minte și suflet. „Doamna”, așa cum era cunoscută de toată lumea, fusese „doamna satului” pînă la instalarea comunismului și puțin timp după instalarea regimului și este cea care i-a stîrnit Angelicăi dorința de a urma calea pedagogiei. Era fermecată de gesturile și de felul de a fi al acesteia. Fusese o femeie educată la pension (institut particular de educație și de învățătură, accesibil copiilor din păturile sociale înstărite – n.r.).

Parcursul Angelicăi a fost unul cu multe obstacole, atît pînă la intrarea în învățămînt, cît și după. Îmi povestește cum la proba sportivă pentru admitere la liceu, la care a întîrziat din cauza decalării programului, a trebuit să se schimbe din mers, pe repede-nainte, în echipament sportiv, pentru a prinde startul și pentru a nu rata șansa de a-și urma pasiunea.
Replica profesorului din liceu, Eugen Munteanu, care le spunea: „Nu vă vreau învățători proști”, a determinat-o pe eleva Angelica Cocea să învețe toate cuvintele noi și interesante pe care profesorul le rostea. „Pe toate mi le notam cu creionul. Aveam treabă cînd era ora pentru meditații, trebuia să mi le scot pe foaie, să văd ce înseamnă și să le învăț. Să învăț ca să ajung la nivelul lui. Reușeau profesorii să te stimuleze să îți dorești să ajungi la nivelul lor. Se stîrnea acel ceva”.
Asta s-a și întîmplat. A luat ce-a văzut mai bun la profesorii ei, a învățat și oferă acum, la rîndu-i, ceea ce a primit cu mulți ani în urmă.

Spune că nu ar putea oferi sfat mai bun decît acela de a învăța și că asta e cheia succesului. Elevă în perioada comunismului, Angelica zice că metodele de învățare de atunci nu făceau decît să stîrnească frica în rîndul elevilor și să le restricționeze total drepturile la libertate, la exprimare și la exteriorizare.
Acum, expresia „ți s-a urcat democrația la cap” le dă tinerilor senzația că democrația înseamnă ceva rău, pe cînd ei ar trebui să înțeleagă că este vorba de libertate și că înseamnă ceva benefic lor. „Pot să vorbesc cît vreau, pot să mă exprim, pot să fiu civilizat. Asta trebuie să înțeleagă copiii”, spune învățătoarea. Pentru că nu a rămas încremenită în modul de a preda din trecut și pentru că îi place reorientarea pedagogică și ideea de dezvoltare, s-a ajutat de setea ei de cunoaștere și, prin cele mai admirabile metode, le-o cultivă și elevilor ei.
Dovadă clară este locul I, primit în cadrul Galei „Profesorul anului din mediul rural”, la categoria dezvoltarea abilităților socio-emoționale, organizată de Teach for Romania, o organizație non-profit care oferă copiilor din medii vulnerabile acces neîngrădit la educație de calitate. Nici acum nu știe cine a nominalizat-o, dar bănuiește că este unul dintre foștii săi elevi.

Puterea exemplului

De la 15 minute de lectură zilnică la începutul programului școlar, pînă la spectacole de teatru pe care le pregătește, adaugă replici și dezvoltă povestea, pentru ca fiecare elev să participe și să nu fie lăsat deoparte. Cam așa sună cîteva dintre metodele care transformă școala într-un loc din care nu ai mai pleca.
Atmosfera din clasă este una de familie, de prietenie, făcîndu-i pe copii să se simtă protejați și înțeleși.
Zîmbetele, energia și îmbrățișările spontane oferite de copii doamnei, arată că școala nu mai înseamnă doar mate, română și istorie, ci și afecțiune, afecțiune pe care ei o primesc sau o oferă atunci cînd simt să o facă. „Aici intervine cunoașterea copilului. Îl cunoști? Cît știi despre acel copil? El nu este doar un roboțel în banca ta, să execute, să dea răspunsuri. Eu simt care are febră. Eu simt care e tulbure, că s-o certat mama cu tata acasă. Îi simt. Copilul nu știe să ascundă”, îmi povestește Angelica Cocea.

În ciuda multelor piedici și descurajări întîmpinate de-a lungul carierei, învățătoarea povestește că a vrut să dovedească că poate, chiar și atunci cînd cineva îi spunea că nu poate. A înființat și revista școlii, „Muguraș”, pentru a încuraja talentele elevilor. Publicația conține reportaje, interviuri realizate de aceștia și diverse rubrici în care se vorbește despre activitățile pe care le-au realizat.
Faptul că predă în mediul rural și că provine de la sat o ambiționează să facă și mai multe lucruri frumoase pentru elevii ei. Să demonstreze că nu există diferențe între copiii de la sat și cei de la oraș. Consideră că trebuie să îi spui „Bravo!” copilului atunci cînd face ceva bun, deoarece el va ține minte că s-a simțit bine și va mai face. Va imita comportamentul tău, ca dascăl, te va lua drept exemplu și va face la rîndul lui ceea ce a văzut.
Pomenește mereu despre cît de important e ca ceea ce îi transmiți copilului să-l influențeze pozitiv și să-i trezească dorința de a mai face. „Dacă pe mine mă vede cineva că fac lucruri bune, va face și el ca mine. Asta înseamnă puterea exemplului”, spune învățătoarea.