Ovidiu Ungureanu, artist vizual de pe plaiurile băcăuane, a navigat de la Polul Nord la Polul Sud, dar și prin pasiunea de a fotografia, pe care a descoperit-o încă din copilărie. „Valurile” vieții l-au împins atît în procesul de creație, cît și către un rol de actant într-un documentar pe Netflix, „The Joys and Sorrows of Young Yuguo”. Printre proiectele sale artistice se numără: Castele și Palate Industriale, I-auzi corbii!, Tur de Confrerie, Rezidența Tescani.

Cum v-ați descoperit pasiunea pentru fotografie?

Pasiunea pentru fotografie a apărut de la vîrsta de nouă-zece ani, cînd activam ca elev la Casa Pionierilor, în anii 1970-1980, actualmente Palatul Copiilor din Bacău. Acolo se întîmpla să-ți găsești tot felul de hobby-uri prin care să îți petreci timpul liber, ceea ce, pe vremea lui Ceaușescu, era un mare lucru. Dar curiozitatea pentru fotografie nu începe neapărat de atunci; eu am descoperit-o acasă, datorită fratelui meu, care era oarecum pasionat de fotografie și deja lucra cu fotografia clasică, pe film, cu developare și așa mai departe.

Care a fost prima experiență cu un aparat de fotografiat, prima fotografie realizată?

M-am gîndit mult timp și m-am uitat în arhiva personală din perioada copilăriei, dar e foarte greu să-mi aduc aminte cînd am declanșat aparatul prima dată. Prima dată am fotografiat cu aparatul fratelui meu, care era pe film, iar la vremea aceea filmele erau foarte rare și foarte scumpe; aveai fie 12, fie 36 imagini de făcut, deci trebuia să fii foarte hotărît sau foarte sigur pe ceea ce fotografiezi. Bineînțeles, atunci fratele meu m-a ajutat să reglez aparatul, să nu ratez imaginea și, dacă nu mă înșel, cred că asta s-a întîmplat undeva la țară, dar nu mai țin minte exact ce am fotografiat. La scurt timp după, mi-am luat propriile mele filme și le revelam singur; asta pînă să ajung la Casa Pionierilor.

Acasă aveam deja un laborator fotografic rusesc, pe care îl deținea fratele meu, cadou primit de la părinții noștri. El lucra într-o formulă veche, pe film cu revelator, fixator și așa mai departe. Și, bineînțeles, eu trăgeam cu ochiul sau cel puțin învățam mecanic niște tehnici ce se întîmplau atunci. De aceea, la Casa Pionierilor nu am întîlnit nimic chiar așa de nou, dar cu toate acestea, acolo am învățat alte lucruri mult mai importante decît ceea ce experimentasem acasă. Spun asta pentru că, de regulă, nu asculți sfaturile fratelui tău pentru că ești îndărătnic, ci mai degrabă iei în calcul ceea ce-ți spune un străin. Faptul că a existat acest laborator acasă m-a ajutat foarte mult în procesul inițiatic.

Prima fotografie realizată pe care mi-o aduc aminte cred că a fost Sala Sporturilor cu arcadă. La vremea de atunci developam, făceam fotografie, participam la concursuri și tot pe atunci am luat locul al III-lea pe țară la fotografie artistică, în cadrul unei competiții de la Sibiu, ulterior fiind premiat și la Bacău. Era un lucru foarte important, pentru că îți dădea o oarecare încredere în sine, negîndindu-mă că poate fi o meserie pe viitor, darămite că o să activez ulterior în domeniul artelor, ca fotograf. La concurs am trimis o fotografie în care era ilustrat fostul parc al Trandafirilor, cu un copac mare și cu o bicicletă ce avea atîrnată o sacoșă de rafie cu găuri, cu o pîine și cîteva sticle de vin. Asta am fotografiat, asta a plecat la concurs și, spre surprinderea mea, s-a întors cu un premiu. Festivitatea s-a ținut la Casa de Cultură, cu public, unde ieșeam în evidență ca elev al Școlii Nr. 16, cu un premiu foarte important, neașteptat și surprinzător chiar și pentru cadrele didactice. Atunci s-a hotărît ca în cadrul școlii să se facă un atelier de fotografie, care să fie coordonat de mine, și bineînțeles, de profesorul coordonator, Ioan Stoica, profesor de matematică, care mi-a fost și diriginte. Nu știu dacă mai există acel laborator de fotografie pe film de care răspundeam.

Această pasiune a devenit și o formă de a face bani, vînzînd fotografii de 8 martie și la alte evenimente școlare și nu numai. În parteneriat cu un coleg de-al meu, mergeam și la evenimente domestice, precum botezuri, chiar dacă eram un copii. Asta pînă într-o zi cînd am dat greș și a trebuit să ne retragem. Am scăpat aparatul pe scările blocului, l-am remontat, dar într-un mod greșit, iar lentila nu mai focaliza și am dat-o rău în bară. Noi nu realizam atunci că botezul este un eveniment foarte important în viața cuiva.

Cum ați ajuns să activați la Clubul de fotografie de la Casa Pionierilor?

La Casa Pionierilor nu m-am dus în mod special pentru fotografie, chiar dacă îmi plăcea. M-am dus pentru karting, căutam ceva pentru băieți. Acolo ajuns, bineînțeles că era deja tîrziu, locurile erau foarte cerute la karting, toți băieții își doreau să conducă o mașinuță. Ieșind, pe culoar, am dat și de o ușă pe care scria „Clubul Foto”. Mi-am adus aminte că mă cam pricep, am bătut, am intrat, iar acolo am dat de profesorul coordonator și de un mic grup de elevi. Situația materială la vremea de atunci nu ne permitea sa deținem un aparat de fotografiat sau un studio acasă. Mergînd la club, te foloseai de tehnica de acolo, dar întîmplarea face că eu dețineam un aparat rusesc, pe care l-am moștenit de la fratele meu și l-am folosit foarte mult timp.

Ați păstrat ca amintire acel aparat de fotografiat?

Bineînțeles. În timp a devenit o obsesie să tot adun „vechituri”, deși sînt niște obiecte foarte frumoase. Unele dintre ele sînt funcționale, unele trezesc amintiri.

„M-am integrat în lumea artistică cu foarte multă muncă, fără a mă bloca în această lume destul de anevoioasă a culturii din România”

Ați studiat la Facultatea de Arte Vizuale și Design din Iași. Cînd v-ați dat seama că acesta este drumul pe care doriți să îl parcurgeți?

Trecînd cîțiva ani de cînd revenisem din navigație și m-am reinventat pe uscat, de ziua mea, soția a decis să îmi facă drept cadou un aparat de fotografiat, nemaiavînd acasă unul, ci doar amintirile de demult. Nici nu bănuiam, poate nici ea, dar m-am trezit cu un aparat cadou, care a dat startul unei noi ere, undeva prin 2005-2006. Pot spune că soția mea a fost cea care a dat noul start în poveste, înscriindu-mă la un master, la Iași, la Facultatea de Arte Vizuale. Pe lîngă soția mea, au apărut personaje precum Carmen Poenaru, Dionis Pușcuță (pictor băcăuan, n. r.), Ilie Boca (băcăuan, unul dintre cei mai importanți pictori contemporani – n.r.), care m-au încurajat să plec către studiu, eu necrezînd vreodată că este foarte important. Am crezut că este de ajuns doar să fii fotograf.

Ajungînd la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și întîlnindu-i pe Matei Bejenaru, pe Bogdan Teodorescu și pe alți buni profesori, am pus în sertar ceea ce făcusem pînă atunci și am plecat cu un alt nivel. Asta a fost și discuția de atunci: „Uită, pune la sertar și de aici pleci într-o altă direcție!”. Atunci a început cizelarea. În perioada masterului am înființat și studioul, sub forma pe care o gîndeam atunci. Acesta a luat o altă amploare, deja este un reper, dacă nu băcăuan, chiar național și în unele direcții chiar internațional. M-am integrat în lumea artistică cu foarte multă muncă, fără a mă bloca în această lume destul de anevoioasă a culturii din România.

Din punctul dumneavoastră de vedere, ce înseamnă o fotografie bună?

Sînt fotografii care nu arată perfect; perfectă este tendința noastră. Mie îmi plac și imperfecțiunile în fotografie, dar asta depinde de la artist la artist, de la fotograf la fotograf. Fiecare își interpretează lucrarea prin ceea ce simte în momentul în care o realizează. Ulterior, apare privitorul, care poate descoperi mult mai multe lucruri. Pentru tine ca fotograf poate să fie perfectă, pentru privitor poate fi banală, pentru unii poate să nu însemne absolut nimic. Cred că o fotografie bună ține de cel care o interpretează. Fotografia pe care o realizez poate fi locul sau momentul pe lîngă care trec mulți oameni fără a-l observa. Tu, ca fotograf, o realizezi, o pui pe simeză sau într-un album, iar mai apoi lumea reacționează, întrebîndu-se cum și unde a făcut-o, subiectul fotografiei fiind la îndemîna oricui.

Dintre toate fotografiile realizate, care este preferata dumneavoastră?

Fotografiile sînt precum copiii, le iubești pe toate. Eu tratez fotografiile precum momentele din viață: unele sînt frumoase, altele mai puțin frumoase, dar toate leagă o anumită perioadă din viață. E greu să dau un răspuns. Dacă termin astăzi un proiect de fotografie de care sînt foarte încîntat, la un moment dat acesta își pierde din „stare” și trebuie să mă pregătesc pentru următorul proiect.  

„Un sfat pentru cei tineri: nu ezitați să fotografiați, pentru că nu se știe unde este nevoie de o fotografie, mai devreme sau mai tîrziu”

Care a fost reacția dumneavoastră cînd ați aflat de oportunitatea ca unele fotografii din arhiva personală să apară într-un documentar pe Netflix?

Nu m-aș fi gîndit niciodată. Netflix este o platformă foarte importantă în difuzarea filmelor, de obicei difuzează ceea ce este de interes pentru public. Nu ajungi acolo de-a valma, ele trec de niște criterii, de niște concursuri. Este vorba despre un tînărul chinez (Yin Yuguo, student chinez la Universitatea din Bacău, mort într-un accident stupid, în gara Roman, n.r.), care a reușit timp de 80 de zile să își urmeze visul, dar care a avut un sfîrșit tragic aici, în Bacău. Mă aflam întîmplător la un eveniment cultural, unde urma să lansăm un documentar alături de artiștii băcăuani, iar tînărul a venit și el, neavînd informații despre eveniment. În primă fază mi s-a părut amuzant, de aceea chiar și în film mi-am pus oarecum cenușă în cap și nu am mai făcut haz de momentul de atunci, din contra. Nimeni nu se aștepta ca sfîrșitul lui să fie tragic. Pe atunci nu știam ce potențial are și cu cîtă importanță și bunătate vorbește despre România, cu mult peste noi; ar trebui să ne fie rușine, puși în comparație cu el. Nu cred că toată lumea este chiar așa de înnebunită să plece cu steagul în mînă către Alba Iulia, să cînte imnul României și să învețe poezii scrise de Eminescu pe de rost. Clar, Yuguo, ne-a dat o lecție importantă. Îmi aduc aminte de momentul acela în care eram cu bunul meu prieten, Dionis Pușcuță și îl vedeam pe tînărul Yuguo cum venea pe alee, iarna, avînd pe cap o căciulă de astrahan, moldovenească; era un personaj. Se vedea că este asiatic, dar era un personaj simpatic și l-am fotografiat. A urmat tragicul moment în care și-a pierdut viața într-o formă foarte cruntă, aici în România. Mai apoi a apărut Ilinca Călugăreanu, care a propus o producție de documentar. A urmat atunci o colaborare, eu inițial venind ca actant în povestea ei, punînd la dispoziție și materiale din arhiva personală. Fotografia realizată de mine atunci, pe alee, este și coperta filmului, dar, după cum spuneam, am făcut-o atunci neștiind ce se va întîmpla mai tîrziu cu acest personaj. Nu mă bucură că am ajuns pe Netflix pe seama acestui eveniment nefast, dar asta vine și ca un sfat pentru cei tineri: nu ezitați să fotografiați, pentru că nu se știe unde este nevoie de o fotografie, mai devreme sau mai tîrziu.

O bună parte din materiale au fost puse la dispoziție de către mine, cu titlu gratuit, ca susținere, fără alte pretenții. Mi s-a părut de bun augur ceea ce propunea Ilinca Călugăreanu, neluînd în calcul partea financiară. Nici nu mă așteptam să apar în film, dar au venit în studio, mi-au luat un interviu, am vorbit chiar mai bine de jumătate de oră despre Yuguo, au ales din el cîteva minute și așa s-a întîmplat povestea cu Netflix-ul. Nu pot spune că e o carte de vizită, că nu am contribuit, nu am fost nici producător, nici regizor, ci doar actant. Aici apare rolul fotografului, al celui care nu ezită să fotografieze atunci cînd trebuie.

Considerați că, văzută prin intermediul unui obiectiv, viața capătă o cu totul altă însemnătate?

În ultimul proiect, „Castele și Palate”, pe care l-am realizat în colaborare cu prozatorul Dan Perșa, este vorba despre turnuri de apă, fabrici și uzine, dar văzute altfel, dintr-o altă perspectivă și nu sub forma unei documentări a unor lucruri rămase din vremea comunistă sau a unei fotografii industriale. Eu le-am văzut poetic, iar Dan Perșa s-a apucat de scris eseuri după vizionarea imaginilor. Eu am realizat eseul fotografic, iar el eseul scris. Astfel, fotografiile au căpătat o plajă foarte largă de interpretare.

Dacă încep dedicat un proiect, atunci e altceva, așa cum s-a întîmplat în cazul celui cu castele și turnuri de apă în formă de pahar de martini. Deși sînt mai multe forme de turnuri de apă, eu am ales partea mai ciudată, comunistă; călătoresc prin țară și le caut în zonele industriale. Multe turnuri au fost ulterior dărîmate, dar ele rămîn cu rol de documentare în fotografiile făcute și vedem mai tîrziu ce se va întîmpla cu această arhivă. Poate azi nu-i vedem importanța, dar ține de modul în care tratăm fotografiile, pentru ca în viitor ele să aibă o însemnătate.

Cît de mult vă dedicați realizării fotografiilor?

N-aș putea spune că fotografiez în fiecare zi sau că mă ghidez după un plan. De multe ori plec, așa, ca pe mare, în diferite zone, să văd dacă-mi surîde norocul. De multe ori îmi surîde cînd sînt, surprinzător, nepregătit și realizez fotografia. Sau îmi notez ora, locația, unghiul și momentul cînd apune soarele și ulterior revin în acel loc. De multe ori nu mai găsești cadrul inițial, nu mai seamănă cu nimic din ce ai descoperit inițial, dar uneori poți avea șansa să îți iasă. Dar de obicei, cînd plec dedicat și pregătit, nici nu iau în calcul dacă este lumina bună, pentru că plec de la premisa că sigur trebuie să găsesc ceva. De multe ori m-am întors cu tolba plină, cum s-a și întîmplat în proiectele recente ce sunt în derulare în zona Mării Negre.

„Eram un tînăr la malul mării, venit de la Bacău, care își dorea să vadă lumea”

Am vorbit despre fotografie, dar meseria d-voastră a fost mulți ani cea de navigator. Cum ați luat această decizie de a trăi pe apă?

După finele clasei a VIII-a, m-am îndreptat către Liceul de Marină din Constanța și am început pregătirile pentru drumurile pe mare. Nu realizam că atunci era unica șansă de a călători în lume. În acea perioadă am făcut fotografii pe care le folosesc și astăzi în proiectele mele. Contractele pe care le aveam, deși plătite bine pentru mine, ca român, erau plătite cel mai puțin față de personalul de pe vapor, fiindcă veneam dintr-o țară comunistă. Dar mi-au permis să achiziționez aparate de fotografiat mai ieftine sau de unică folosință.

N-au fost puțini ani, n-au fost puține locuri și s-au adunat astfel cîteva mii de fotografii de tot felul, unele mai bune, altele poate mai puțin bune. Unele au căpătat rolul de documentare, altele de amintire, iar pe unele le vedeam atunci inedite. Nu aveam știința de acum, nu știam să le interpretez cum le interpretez astăzi, dar totuși fotografiam, ceva mă motiva să continui. Îmi făceam timp să ies pe covertă și să surprind ceva. Revin deseori cu nostalgie la albume și revăd anumite fotografii pe care le consider o parte din viața mea, secunde din viața mea.

Era foarte scump să developez un film în străinătate, era vorba de 10-15 dolari, iar filmul costa și el foarte mult. Atunci cheltuiam poate în jur de 100-200 de dolari, poate mai puțin uneori, pentru a-mi developa filmele, indiferent de locul în care mă aflam. Nu așteptam să treacă timpul peste ele, ca să le ratez. Chiar așa mi-am încheiat proiectul de diplomă în master, cu o fotografie recurentă, una făcută la Polul Nord și una la Polul Sud, unde vorbeam despre orizont și limite.

Ce a însemnat navigația? Un fel de pauză de la viața obișnuită sau o îndeplinire a unui vis? Cum a fost întreaga experiență pe mare?

Sînt două – trei capitole despre care aș putea vorbi foarte mult și cu maximă plăcere. Unul este neștiința. Aveam douăzeci și ceva de ani, după Revoluția din 1989, și îmi dădeam demisia de la flota română pentru a pleca la o companie străină. Eram foarte tînăr și nu realizam riscurile: semnam orice contract și nu-l citeam pînă la capăt; puteam să ajung orice. Bineînțeles, mă interesau banii pe care îi puteam face și lumea pe care o puteam vedea. Eram un tînăr la malul mării, venit de la Bacău, care își dorea să vadă lumea.

Acesta a fost primul țel, ca această meserie să aducă și alte satisfacții. În perioada aceea eram efectiv închiși și erau puține șanse de a ieși din țară. Viața pe mare, meseria de navigator o pot compara și cu cea de artist, de fotograf. Are multe riscuri, dar riscuri plăcute în același timp. A trăi într-o comunitate mică, pe vîltoarea oceanului înseamnă a fi o coajă de nucă. Cred că toată lumea își dorește să călătorească, să vadă cum este la Polul Nord, cum este în America, cum este Canalul Suez. Azi este la îndemîna oricui, atunci era ceva „wow!”. La vîrsta pe care o aveam atunci, era doar un vis. Doar în vis îmi puteam imagina că mîine cobor în New York și merg pe străzi și văd zgîrie-nori.

Eram singurul român la bord, dar m-am descurcat. Eu nici nu eram omul care să nu supraviețuiască printre străini. Am navigat mulți ani doar cu străini, limba română o vorbeam doar cu mine în gînd sau la telefon, din cînd în cînd. Viața de vapor o vedeam doar prin prisma călătoriei, munca era cea mai infimă poveste. Puteam să muncesc oricît, era un ritm foarte alert, lucram și 10-14 ore pe zi, dar faptul că a doua zi mă trezeam în alt port, făcea ca totul să treacă foarte repede. Vedeam meseria asta ca fiind o oportunitate de a vedea lumea.

A fost o școală importantă, am călătorit foarte mult, am întîlnit zeci de mii de oameni și am lucrat cu tot felul de persoane, iar asta întrece de departe orice altă experiență. Pentru că este ceva diferit să stai nouă ani într-o lume, pe mare, și să te întîlnești cu fel de fel de fețe, de culturi și de clime. Poate, coborînd de pe vapor, am devenit Ovidiu Ungureanu de astăzi, dar susțin că viața de marinar poate fi incomparabilă și nu trebuie să ai doar curaj, ci să ai și un psihic foarte bun.

Repere biografice

Ovidiu Ungureanu s-a născut pe 5 octombrie 1969, la Bacău. A urmat Liceul de Marină din Constanța, a studiat la Facultatea de Management și Marketing, apoi s-a specializat în Peisagistică, în cadrul Facultății de Horticultură de la Universitatea de Științele Vieții din Iași. Înainte de a se dedica fotografiei artistice, a finalizat un master la Facultatea de Arte Vizuale a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. În prezent, realizează diferite proiecte fotografice și este deținătorul studioului „Chromatique” din Bacău.

Printre premiile obținute de Ovidiu Ungureanu, se numără: Premiul pentru fotografie la „Bienala Internațională Ion Andreescu” ediția XI, Buzău 2018; Premiul pentru fotografie la „Saloanele Moldovei 2019” și  Premiul Anualei 2020 din partea Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Bacău”.

Surse fotografii: Arhiva personală Ovidiu Ungureanu; www.facebook.com