COSMIN BUMBUȚ: „CHIAR ȘI ATUNCI CÎND NU FAC FOTOGRAFII, TOT FAC FOTOGRAFII”

Umblînd „Teleleu” prin Europa, găsește inspirație în cele mai neașteptate locuri, iar viziunea sa amplă îl ajută să capteze emoția umană prin lentila aparatului foto. Cu o experiență de peste 15 ani, cunoscător al industriei fotografiei de modă și publicitate, fotograful Cosmin Bumbuț ne-a împărtășit propria poveste fotografică.

Ce v-a făcut să vă îndreptați spre fotografia jurnalistică?

Eu nu voiam să mă fac jurnalist, voiam să mă fac fotograf. Nu știam exact ce fel de fotografie vreau să fac și am ajuns la jurnalism întîmplător. Am trecut prin alte genuri mai întîi – fashion, publicitate. Acum nu sînt convins că vreau să mă axez pe partea de jurnalism. Vreau să fac fotografie, de orice fel ar fi ea, dar recunosc că în momentul de față mă atrage fotografia documentară și îmi place să cunosc mulți oameni și să le reprezint vizual poveștile.

Cine v-a îndemnat spre fotografie? Ați avut un anumit mentor?

Nu am avut niciun mentor. Totul a început datorită unui prieten din Baia Mare, Silviu Gheție. Am descoperit împreună fotografia și pot spune că am avut un fel de competiție pe tema aceasta. Cînd m-am apucat eu să învăț despre fotografie, în 1991, nu exista internet, nu existau manuale de fotografie, cu excepția celor comuniste, pe care astăzi nu le-aș mai citi și mi-ar fi jenă dacă ar trebui să sugerez cuiva să învețe din ele. Am fost mai mult autodidact. Pe lîngă cîteva cunoștințe asimilate la Facultatea de film, legate de iluminare și lucru în echipă, pot spune că tot ce știu despre fotografie am învățat singur. Din pasiune s-a născut meseria mea. Chiar și atunci cînd nu fac fotografii, tot fac fotografii.

De ce ați ales să lucrați doar la documentare și ați renunțat la fotografia de modă și publicitate?

Pentru a lucra în industria modei și în industria publicitară este nevoie de o echipă. O echipă cu care nu întotdeauna te înțelegi sau care se tot schimbă. Nu toți oamenii sînt profesioniști în domeniu, deși ar trebui să fie. Oricum, ești într-o echipă cu oameni de la machiaj, cu șoferi, cu producători și așa mai departe, așadar o echipă formată din oameni din diferite domenii. De obicei, o echipă ar trebui să fie închegată și să funcționeze perfect, însă în cazul meu nu a fost așa. De exemplu, pe mine mă enerva foarte tare lipsa de punctualitate. În momentul în care eram fotograf de modă și se punea un anumit interval orar pentru a realiza lucrările, nu se respecta intervalul. Ca exemplu pot să-ți dau un editorial. Se cereau șase pagini pentru acesta și trebuia să le realizez în intervalul 10:00-14:00. Oamenii nu se strîngeau la 10:00, veneau la 10:30 și automat cei de la machiaj și păr întîrziau. Eu, fiind ultimul om care trebuia să-și facă treaba, aveam pus la dispoziție un timp mult mai scurt pentru a efectua fotografiile. Cu cît restul echipei întîrzia, cu atît se diminua din ce în ce mai mult intervalul meu orar.

De asemenea, mă deranja foarte tare faptul că mi se tăiau fotografii. Bineînțeles, cînd faci o fotografie ajungi să ții la ea și în momentul în care vine un editor de imagine și nici măcar nu-ți spune că o modifică sau o taie, este frustrant. Au fost mai multe chestii cumulate, însă ce m-a făcut să renunț la fotografia de acest gen a fost faptul că mi-am dat seama că nu mă mai interesează ce fac. Eram fericit că făceam fotografie și cam atît. Una este să-l fotografiezi pe Horia Brenciu, care îți întîrzie o oră și faci fotografiile nervos, și alta e cînd faci fotografiile cum le simți tu, cînd vrei tu și unde vrei tu.

Găsiți o reprezentare a propriilor sentimente/propriei persoane în anumite lucrări ale dumneavoastră?

Nu. Din punctul meu de vedere asta ar însemna să documentez un fotograf, ceea ce nu am făcut niciodată.

Cît de greu vă este să surprindeți emoția persoanelor pe care le fotografiați la fiecare proiect?

E greu să surprinzi emoția într-o fotografie, dacă petreci puțin timp cu un subiect. În momentul în care petreci mai mult timp cu un subiect, ajungi să ai o anumită conexiune cu acesta și să ai acces la emoțiile lui. Pentru asta trebuie timp și răbdare. De exemplu, în cadrul proiectului „Bumbata” nu pot spune că am avut acest timp și această răbdare. Acum, în timpul proiectului „Plecat”, atît eu cît și Elena (Elena Stancu, jurnalist, parteneră în proiectul „Plecat”, de documentare a diasporei românești, n. r.) avem o grămadă de timp și o grămadă de răbdare. Exact la fel este și în cazul cărții Acasă pe drum. Am avut timp să stabilesc o conexiune cu subiecții mei și am obținut fotografii emoționante, care m-au marcat și pe mine.

Care au fost momentele în care emoțiile personale au primat în fața viziunii de fotograf?

De fiecare dată sînt emoționat cînd sînt în fața unei povești triste sau tragice, dar primează cumva faptul că trebuie să surprind anumite emoții și le las pe ale mele în umbră. Pot să-ți ofer un exemplu marcant pentru mine. Am fost la Zalău, la un centru special conceput pentru boli rare, care sînt depistate greu în România. Acolo sînt diverși pacienți, de la cei cu vîrste foarte mici, pînă la bătrîni. În centru am cunoscut un copil de clasa I care suferea de distrofie musculară. Pentru cei care nu știu, această afecțiune, practic, îți topește mușchii, fibrele. În timpul vieții, toți mușchii încep să se topească, inclusiv mușchiul cardiac. Știam ce înseamnă această boală pentru că, cu un an în urmă, cunoscusem doi frați de 30 și 40 de ani care erau în scaun cu rotile și se deplasau cu ajutorul butoanelor de la acestea. În momentul în care am ajuns să cunosc acest copil și am observat cît de inteligent era, m-a apucat plînsul. Mă gîndeam cum o să ajungă în 20 de ani și atunci am avut un moment în care am realizat că nu pot fotografia subiectul. Am ieșit afară, am stat un timp, iar apoi m-am întors.

„Motorul care ne mînă în luptă este pasiunea și îndîrjirea”

Care este proiectul la care ați depus cel mai mare efort?

Proiectul la care este depus cel mai mare efort este cel din prezent, „Plecat”. Implică timp, răbdare, energie și nu în ultimul rînd, sacrificii. Dar merită din plin, satisfacția pe care o ai la final nu se compară cu nimic altceva.

Cum vă alegeți proiectele din care faceți parte?

Păi, uite, de exemplu, în cazul proiectului din prezent, în timp ce documentam familiile din România, am găsit un subiect colectiv, care lipsea din poveștile noastre fotografice. Tot timpul oamenii pe care îi fotografiam și cu care vorbeam se refereau la niște rude care nu erau în casă, pentru că erau plecați, toți, de la copii pînă la bunici. Dacă vorbeam cu oameni mai în vîrstă, copiii lor erau plecați, iar dacă vorbeam cu copiii, părinții sau bunicii erau plecați. Atunci a apărut ideea proiectului propriu. Ce facem cu subiectul colectiv pe care nu-l documentează nimeni? Îl documentăm noi. Așa am început, în 2019, proiectul „Plecat”. Proiectele la care aleg să lucrez sînt formate din interesul meu, nu primesc ponturi sau idei de la alte persoane.

Cît de mult v-ați gîndit să renunțați la proiectul „Teleleu”?

Am pornit pe drumul acesta cu gîndul că orice se poate realiza. Am avut o anumită îndîrjire, să-i spun așa. Dacă am pornit proiectul, trebuie neapărat să-l și termin, mai ales că nu sînt atît de multe de făcut. Trebuie să acoperim toată Europa și ne mai lipsesc cîteva țări. După ce ne atingem scopul acesta, trebuie să stăm să scriem o carte despre asta. N-ai cum să oprești munca de patru ani. Dacă o opresc, n-am ce face, nu mă apuc de croșetat. Nu pot să dau cu piciorul unei munci de patru ani. Oricît de greu ar fi, trebuie să ajungem la „linia de finish”.

Unde ați găsit motivația pentru a continua proiectul acesta?

Pasiunea este motivația cea mai mare. Cum și eu și Elena sîntem pasionați de ceea ce facem, trecem peste orice. Eu n-aș putea să fac altceva decît fotografie și Elena n-ar putea să facă altceva decît să scrie. Nu există altceva pentru noi. În momentul în care ai găsit ceva de care să ții, ții pînă îl termini și îl faci cît mai bine. Motorul care ne mînă în luptă este pasiunea și îndîrjirea.

Cît de greu v-a fost să vă adaptați stilului de viață din proiectul dumneavoastră?

E greu și acum. E foarte greu să stai într-o mașină. Am stat 20 de luni continuu în mașină și acum, cînd am ajuns acasă, în Alba Iulia, la baza noastră, ne simțim ca într-o pensiune. Avem apă, căldură, avem un spațiu uriaș, doua camere, 3 trei mese, în ideea în care în mașină avem doar o masă. E foarte greu de lucrat într-o mașină, dar, cum spuneam mai devreme, satisfacția că facem ce ne place este mult mai mare și mai importantă decît dezavantajele fizice pe care le îndurăm.

Ce ați schimba la „Teleleu”?

În general nu aș schimba nimic. Poate dacă am fi avut un buget mai ridicat, am fi luat o mașină mai mare. Cu toate că este greu că spațiul și condițiile nu sînt ca acasă, nu aș schimba nimic la proiect.

Ați încercat să readuceți la viață revista „Punctum”?

Nu. Ca să faci o revista despre fotografie să meargă, trebuie să te lași de fotografie. E necesar să faci meseria de editor și să faci interviuri. Eu am făcut asta un an și jumătate, iar în acel interval nu m-am ocupat de fotografie. În momentul în care nu am mai găsit finanțare pentru revistă, am fost trist, pe de o parte. Dar eram cuprins și de bucurie, pentru mi-am dat seama că mă pot apuca iar de fotografie. A fost un proiect foarte mișto, bun, dar nu știu dacă ar fi rezistat în timp, pentru că la un moment dat m-aș fi întors la fotografie. O revistă mănîncă multe resurse. Pe lîngă editat, scris, tipografii, căutat oameni și văzut multe portofolii, tot timpul meu nu reușea să se disperseze și spre fotografie. În momentul de față fotografiez mult mai mult și mă bucură asta.

„Am făcut poze patru ani la Aiud”

Proiectul „Bumbata” este unul dintre cele mai apreciate și de succes proiecte ale dumneavoastră . Care este povestea din spatele acestui proiect?

Cînd eram fotograf de fashion și publicitate, după ce am făcut cartea Transit, am primit un telefon de la Dana Cenușă, care era atunci purtătoarea de cuvînt a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Mi-a spus că a văzut cartea mea și, datorită faptului că i-a plăcut foarte mult, voia să îmi ofere acces la orice închisoare din România. M-a surprins foarte tare vestea aceasta, dat fiind faptul că nu mă așteptam niciodată la un astfel de telefon. Cumva a fost un fel de declanșator acest apel. Nu mi-am pus niciodată problema că aș intra într-un peniterciar și aș realiza fotografii. După ce m-am gîndit puțin, i-am spus doamnei Cenușă că vreau să îmi aleg un singur penitenciar. Dumneaei m-a lăsat să mă plimb în cîteva închisori pentru a alege locația care mă inspira cel mai mult, să spun așa. Astfel am ales Penitenciarul Aiud. Am stat cîte o săptămînă, o dată la două luni, timp de patru ani.

De unde provine denumirea proiectului?

Păi am făcut poze patru ani la Aiud și am avut o grămadă de fotografii realizate în acest timp. Fotografiile erau făcute deținuților și cîtorva texte pe care le-am găsit în caiete de tipul jurnalelor. Aveau un club de lectură și o revistă și asta mi s-a părut foarte interesant. Revista era scrisă de mînă și cuprindea și desene făcute de ei. Cum ziceam, s-au adunat multe fotografii și nu știam ce să fac cu ele. Și cum se tot stîngeau, întîmplător, am avut ideea de a face o carte. După ce am făcut tot ce era necesar pentru acest lucru, mi-am dat seama că lipsește titlul. Mi-a căzut în mînă un dicționar cu termeni din penitenciare. Acesta era scris de un gardian și conținea doar termeni din argoul pușcăriei. Am citit tot acest dicționar și am văzut acolo cuvîntul bumbata. În argoul lor asta însemna pușcăriașii. Atunci am făcut analogia Bumbata-Bumbuț și am luat asta ca un semn.

Avînd în vedere faptul că proiectul s-a derulat în închisoare, cît de greu v-a fost să vă faceți treaba?

În momentul în care ești în penitenciar, teoretic ești deja pedepsit. Dacă ești fotograf sau faci parte din sfera persoanelor care documentează viețile oamenilor, în momentul în care începi să îi judeci ți-ai tăiat singur craca de sub picioare. Eu nu eram acolo pentru a judeca ce au făcut, pentru că oricum nu puteam asculta multe povești. În penitenciar puteam sta un timp limitat, nu puteam să dorm acolo și puteam rămîne doar în timpul programului gardienilor sau al celor de la integrare socială. La început părea greu, deținuții erau sceptici, dar am încercat să le îmbunez scepticismul. Prima dată cînd am mers acolo am luat după mine un polaroid. Le făceam polaroide și le dădeam, iar în anii următori aveam cu mine o mică imprimantă, care mă ajuta să le dau fotografii. Așa le-am cîștigat încrederea.

Ce proiecte credeți că ar descrie cel mai bine cariera dumneavoastră de fotograf?

Cred că proiectul la care lucrez acum, „Plecat”. Acesta este cel mai amplu și cel mai important. Nimeni altcineva nu a documentat diaspora românească și sînt, conform statisticilor, undeva între șase și opt milioane de români plecați. Nimeni nu are cum să le documenteze viețile și ce fac acolo, iar pînă acum sîntem singurii care facem asta. Avem în favoarea noastră timpul și îndîrjire. „Plecat”, aș zice eu, este proiectul care m-ar reprezenta cel mai mult ca fotograf.”

Repere biografice

Cosmin Bumbuţ s-a născut în 1968, în Baia Mare. A absolvit Academia de Teatru şi Film, secţia Imagine de film şi TV, în 1997. Lucrează de peste 20 de ani ca fotograf independent, publicînd fotoreportaje şi pictoriale în reviste precum „Elle”, „Marie Claire”, „Tabu”, „Cosmopolitan”, „FHM”, „Esquire”, „Dilema” şi „Viva!”. În 1999, a înfiinţat, alături de Silviu Gheţie, grupul fotografic „7 Zile”, iar în 2009 a lansat revista de artă şi cultură vizuală „Punctum”. Printre premiile obținute pînă în prezent se numără „Cel mai bun fotograf de modă”, „Pantene Beauty Awards” (2002), „Cea mai bună fotografie publicitară” (AdPrint Festival 2001) și „Cea mai bună fotografie publicitară” (AdPrint Festival 1996).

La nivel internațional, a fost premiat în cadrul „International Competition for Print Advertising and Design” (2002), „B&W Spider Awards” (2006) și „International Photography Award” (2006), distincție acordată pentru o serie de portrete realizate în Penitenciarul Aiud.

Sursă fotografii: Arhiva personală Cosmin Bumbuț