Scriitoare, critic literar și coordonatoare a colecției de literatură contemporană a Editurii Humanitas, Andreea Răsuceanu a transformat cea mai mare pasiune a sa – literatura – în meseria prin care avea să devină una dintre cele mai importante prozatoare ale prezentului. În interviul acordat, am discutat despre procesul de documentare din spatele romanelor sale, despre povestea personajelor, dar și despre ce anume definește un scriitor adevărat.

Spuneați într-un interviu că „e important ca oamenii să ştie povestea locurilor în care trăiesc, e un pas esenţial în procesul de autocunoaştere, în raport cu spaţiul care îi defineşte”. Cum vă definește Bucureștiul?

E o întrebare la care aș putea să răspund cîteva ore de acum. E un lucru care mi s-a întîmplat de foarte devreme. Eu sînt bucureșteancă. De fapt, sîntem la a treia generație de bucureșteni și cred că lucrul ăsta contează, cred că locul te definește într-un fel sau altul. Asta nu înseamnă că eu mi-am concentrat întotdeauna cercetarea sau atenția numai asupra Bucureștiului, așa cum o să se vadă și din romanul la care lucrez acum. Îmi plac mult orașele și, cu cît am ocazia să le explorez mai mult, cu atît îmi place să scriu eseu sau chiar și proză, nu doar despre București.

Pentru că m-am născut aici, am simțit cumva întotdeauna că spațiul acesta mă definește. În copilărie, orașul însemna mult mai puțin decît înseamnă acum, evident. Erau cîteva cartierele în care locuiam împreună cu părinții, împreună cu bunicii, și care erau situate la cîte un capăt al Bucureștiului. Drumul pe care îl făceam între cele două adrese era unul foarte lung și, fără să-mi dau seama, eu străbăteam un țesut urban mai mult decît reprezentativ pentru ce însemna orașul. Treceam prin cartiere cu blocuri comuniste, cu blocuri muncitorești, în același timp prin mici cartiere, case vechi de secol XIX, de la începutul secolului XX și mi se părea foarte firească alternanța asta și faptul că Bucureștiul era atît de diferit. Încet-încet, mi-am dat seama că am asumat acest spațiu și a început să-mi placă să-l explorez tot mai mult. 

Odată cu incursiunile în centrul Bucureștiului, la cinematografele la care mergeam împreună cu bunicii mei, cînd eram deja un pic mai mare, am început să descopăr că orașul înseamnă mult mai mult decît cele două cartiere în care am copilărit eu. Cred că amprenta asta identitară pe care o descoperi foarte devreme, încă din copilărie, e importantă pentru fiecare dintre noi. Încet-încet, pe măsură ce a trecut timpul, a început să mă pasioneze orașul și, într-un alt fel, să mă intereseze istoria lui, să mă intereseze literatura lui și, pînă la urmă, un fel de analiză comparată între cele două, pe care am făcut-o și în scris, în cîteva volume despre Bucureștiul literar, și într-o emisiune pe care am avut-o la Televiziunea Română, pe TVR 2, „Povești Citadine” se numea.

Prin ce v-a fascinat opera lui Mircea Eliade?

L-am descoperit pe Eliade foarte devreme, ca noi toți cred, în adolescența timpurie. Am dat peste volumul acela gros pe care sigur vi-l amintiți, La Țigănci și alte povestiri, fără să știu că autorul prefeței, Sorin Alexandrescu, avea să fie mentorul și profesorul meu pentru mai mult de 10 ani, la masterat, doctorat și pe urmă la postdoctorat. A fost efectiv o întîlnire extraordinară cu un tip de literatură, literatura fantastică. Cred că a fost primul volum de literatură fantastică pe care l-am citit. Aveam 13 ani și, într-o vacanță, mi l-a împrumutat un vecin, care era student la Facultatea de Istorie, pasionat cam de aceleași lucruri care începuseră să mă pasioneze și pe mine. Am descoperit acolo o întreagă lume. Și astăzi mi se pare că literatura lui Mircea Eliade are o semnificație foarte profundă și un anumit mister, care se degajă din proza lui scurtă și din romanele fantastice, pe care le poți înțelege, care te pot fascina sau, dimpotrivă, care te pot respinge. Cred că numai anumiți oameni se pot îndrăgosti și pot înțelege proza lui Mircea Eliade. Mă bucur că eu am fost unul dintre ei, pentru că mi-a deschis, de fapt, drumul către această imagine a Bucureștiului, a unui București mitic, a unui București magic, un București al semnelor misterioase pe care le caută personajele lui în proza scurtă fantastică și care, mai tîrziu, am descoperit că este și un București al modernității, al vitezei, al violenței din anii interbelici. Am scris despre asta, pentru că e un București mai puțin explorat de exegeții lui Mircea Eliade. 

 „Documentarea e ceva ce mă definește”

În fiecare proces de documentare aţi căutat informaţii atît din arhive, cărți, cît și la fața locului. Nu ați scris despre locuri în care nu ați fost. În ce fel schimbă documentarea de la fața locului descrierea unui anumit spațiu geografic în textul literar?

E o întrebare foarte bună, pe care mi-am pus-o și eu de multe ori. Am scris și despre locuri în care nu am fost sau am scris despre locuri înainte să ajung să le văd și asta mi s-a părut un experiment foarte interesant. Sînt scriitori care vor să scrie despre locuri pe care nu le-au văzut, pentru că spun că imaginea asta e cu mult mai spectaculoasă, mai interesantă decît o simplă descriere a unui loc pe care îl vezi aievea. În cazul meu e o îmbinare fericită, aș spune. Documentare e ceva ce mă definește, un lucru pe care îl practic de foarte multă vreme și care mi-a intrat cumva în reflex și acum, cînd scriu mai mult proză decît cărți de critică sau cînd fac mai puțină cercetare și scriu mai mult ficțiune. M-a fascinat pentru că, întotdeauna, prin intermediul documentelor, ai acces la un alt palier temporal al locurilor pe care acum le poți vedea. 

Structura unui oraș întotdeauna am văzut-o, cum bine se spune în geocritică, pe verticală, ca o structură arheologică, făcută așa, dintr-un fel de straturi temporale, care se așează unele peste altele. Practic, cînd te uiți la un loc, vezi imediat cărui palier temporal îi aparține. Vezi case dintr-un anumit secol, case foarte noi, adică țesutul urban e unul foarte eclectic, foarte amestecat, foarte pestriț. Vorbesc acum în special de București, dar e valabil, evident, și pentru alte zone în care am fost. Documentîndu-te, afli poveștile acestor case, piețe, locuri, străzi la care altfel nu ai avea acces.

Mi s-a părut întotdeauna fascinant să compari ce se întîmpla într-un anumit loc în urmă cu un secol sau două și ce se întîmplă acum. Ce mai definește un spațiu? S-a schimbat el din punct de vedere identitar? Și-a schimbat funcția? S-a schimbat, de exemplu, patchwork-ul (amestecul, n.r.) etnic de pe stradă sau locuiesc aceleași etnii? Mă gîndesc acum la Mîntuleasa (strada Mîntuleasa din București, n.r.) și la zona aceea care era jumătate armenească și jumătate evreiască. De fapt, acolo se întîlneau cele două mahalale. Sînt foarte multe lucruri pe care nu le poți afla despre locuri, despre spațiu, decît făcînd apel la organizarea asta temporală despre care spuneam, pe straturi de timp. Deci, mi se pare vitală documentarea, cînd vrei să știi, de fapt, ceva despre identitatea unui loc. 

Pe urmă, bineînțeles că m-a interesat ce se întîmplă în ficțiune cu locul acela. Cum îl percep scriitorii? Îl percep așa cum arată istoria, așa cum e el amplasat în geografia generală a orașului și poți vedea sau nu? Am scris împreună cu Corina Ciocîrlie un dicționar de locuri bucureștene, care a mers exact pe această idee, pe această comparație între felul în care văd scriitorii un anumit loc și cum îl investesc ei literar; ce mai rămîne, de fapt, din identitatea lui concretă, istorică, geografică pe teritoriul literaturii.

Ați spus într-un interviu că înainte să scrieți cele două romane, poveștile se aflau de ani buni în mintea dumneavoastră. Cum se schimbă povestea în momentul în care e transpusă din minte pe foaie?

Aici e ceva ce am descoperit și eu mai de curînd, cît de complicat și de puțin controlabil este, de fapt, procesul ăsta. Am scris primul meu roman, O formă de viață necunoscută, în doi ani jumătate-trei ani. A apărut în 2018, dar am avut în minte personajele și o bună parte din acțiunea romanului încă de cînd mă documentam pentru teza mea de doctorat, devenită o carte, Cele două Mîntulese, care e o microistorie a străzii Mîntuleasa. Pornind de la această familie de ctitori ai Bisericii Mîntuleasa, Mantu cupețul și soția lui, Stanca, și pornind de la cîteva documente pe care le-am găsit la arhivele municipiului, am încercat să reconstitui poveștile de pe această stradă și acolo mi-am și întîlnit personajele. 

Am avut tot timpul această frustrare pe care ți-o dă orice cercetare academică, că, de fapt, nu poți să umpli tu golurile din documente cu propria ta imaginație, nu poți să speculezi, cu atît mai puțin cu cît eu veneam dinspre un domeniu cum e filologia. Adică nu m-am lansat în niciun fel de completare a poveștilor incomplete pe care le-am găsit aici, dar am găsit în documente aceste portrete de femei remarcabile. Una dintre ele este Stanca Mîntuleasa, una dintre ctitorițele de la Biserica Mîntuleasa, cealaltă este Elena Mangîru, o profesoară de franceză, care voia să-și ridice o casă undeva pe Mântuleasa. Profilul lor mi s-a părut unul extraordinar, profilul unor femei care reușesc să învingă un timp extrem de ostil.  

Ele au rămas cu mine aproape 10 ani după ce mi-am terminat cercetarea. În lucrurile pe care am continuat să le scriu, m-am lovit din nou de povestea lor și atunci, încet-încet, povestea s-a scris în mintea mea fără ca eu măcar să știu asta. Am scris foarte puțin, poate cîteva mini-capitole din carte, în această perioadă de 10 ani, după care, prin 2016, m-am așezat și am scris serios la roman. Și așa cum aminteai, deși am avut fișe de personaj, scheme, cum își face toată lumea, gîndind construcția romanului, el m-a dus în bună parte încotro a vrut și m-am desprins de multe ori de la lucrurile pe care le trasasem așa, inițial, ca un parcurs. Asta mi s-a întîmplat și la al doilea roman și cred că, în general, va fi valabil pentru scrisul meu. Asta e bine pentru că îi dă și o doză de prospețime, îl face mai puțin previzibil, face acțiunea mai puțin previzibilă. E bine să te mai lași condus de personajele tale. 

Ce aduce nou ficțiunea în poveștile deja existente?

Nu știu dacă aduce ceva nou, dar cu siguranță duce povestea într-o altă zonă și îi dă o semnificație și mai profundă, dar și una general valabilă, una universală. De pildă, eu n-am aflat niciodată ce s-a întîmplat cu Mantul cupețul și cum a dispărut el, nu i-am găsit mormîntul nicăieri în București. N-am aflat dacă a murit aici sau în altă parte și atunci, de fapt, am scris o poveste despre absență. Pur și simplu despre absența unui om din viața Stancăi Mîntuleasa, soția lui, care îl iubește cel mai mult pe lume, și despre felul în care ea încearcă să substituie această absență. De fapt, despre o mare încercare a existenței pe care o ai atunci cînd o ființă dragă ție dispare și despre care nu mai afli nimic niciodată. Stanca nu știe dacă Mantul cupețul mai trăiește sau nu. Aude tot felul de zvonuri cum că el s-ar fi întors în București, aude alte zvonuri cum că el și-ar fi găsit o țiitoare undeva la Stanbul, pentru că pe drumul Stanbulului se afla atunci cînd a dispărut. Alții spun că ar fi fost atacat de tîlhari și ar fi murit. Ea este obligată să trăiască, de fapt, cu această incertitudine. 

Hotărîrea Stancăi de a ridica o biserică este, de fapt, intenția ei de a substitui cumva, într-un mod simbolic, corpul bărbatului ei dispărut. De asta se hotărăște să ridice Biserica Mîntuleasa – ca astfel să umple un gol sufletesc, un gol interior.

„Criticii au tot spus, pe măsură ce mi-am publicat cărțile de teorie, că există în mine un prozator”

Ați spus într-un alt interviu că nu „poți să devii scriitor decît dacă ești deja”. În ce moment al vieții ați știut că v-ați născut să fiți scriitoare?

Cred că am spus asta legat de cursurile de creative writing, dacă nu mă înșel. Majoritatea profesorilor celor care predau cursuri de creative writing spun că de acolo ies tot atîția scriitori cîți au intrat. Că de fapt un astfel de curs nu te poate face scriitor, nu poate suplini talentul, nu poate suplini impulsul natural de a scrie, dar te poate învăța cum să faci niște lucruri tehnice pentru meseria de scriitor: cum să construiești, cum să gîndești un personaj, cum să-ți conduci acțiunea, ce fel de greșeli să nu faci și cum să nu-ți încarci textul inutil. În sensul ăsta am spus. Cred foarte mult, și din experiența mea de editor, în bagajul cu care vine fiecare. Cred în talent, cred în inspirație, în măsura în care ea vine dupa o foarte bună pregătire tehnică și după ce ți-ai gîndit foarte bine cărțile, dar cred că totul e ceva înnăscut și că talentul ăsta există. Dar dacă el nu există și devii un scriitor care nu are decît tehnica, asta se simte imediat. Cititorul simte imediat, nu poate fi păcălit. Oricît de abil ai fi, oricît de inteligent ai fi, nu poți să mimezi că ești un scriitor adevărat.

Eu cred că mi-am dat seama foarte devreme că am impulsul ăsta și că mi-aș dori să scriu încă din liceu, cînd am avut primele încercări literare. Pe urmă, în facultate, cînd adunasem deja un volum și l-am trimis cîtorva critici literari ca să văd dacă sînt pe drumul cel bun sau mai bine abandonez, am primit un răspuns care m-a ajutat mult în momentul ăla. Faptul că ei mi-au spus că deja sînt ca un prozator format, am un scris matur, erudit, m-a stimulat foarte mult.

Deci, cursuri de creative writing nu erau, dar erau acești profesori în care aveai încredere și spre care te puteai duce cu proza ta. Abia atunci am conștientizat că ar trebui să continui. Chiar dacă am făcut o pauză atît de îndelungată în care m-am ocupat de teorie literară, de critică, de alte lucruri, nu îmi pare rău că s-a întîmplat asta, pentru că m-a învățat să fac lucrurile cele mai importante în proză despre care vorbeam: construcția, structura unei cărți. Mă bucur că am ajuns în cele din urmă la proză, cred că mă definește cel mai bine și, de altfel, criticii au tot spus, pe măsură ce mi-am publicat cărțile de teorie, că există în mine un prozator, că se simte și în cărțile de non-ficțiune. 

Sînteți, de asemenea, critic literar. Cînd terminați o carte, după cît timp o recitiți cu „ochiul criticului literar”?

Depinde. Sînt cărți la care nu simt nevoia să mă mai întorc. Dacă scriu cronică, ceea ce nu s-a mai întîmplat deja de mulți ani, mă întorc întotdeauna la o carte, o citesc, dar niciodată nu îmi bazez verdictul pe o singură lectură. O mai las o vreme și apoi o reiau sau reiau părțile importante pe care mi le-am însemnat atunci cînd am citit-o prima dată și mă gîndesc mult înainte să dau un verdict. Nu îmi place să fac cronici negative, prefer să aleg să scriu doar despre cărțile care mi-au plăcut. Cred că e foarte important să-ți alegi foarte bine cuvintele, mai ales cînd e vorba de autori tineri, de autori români care au acces la ceea ce scrii despre ei. Nu vreau să fiu eu niciodată cea care îi demobilizează sau care dă un verdict negativ. Asta m-a împiedicat întotdeauna să fiu un critic de întîmpinare; nici nu mi-am dorit. Am preferat teoria literară, literatura comparată. Nu îmi place, în general, să dau verdicte, deși meseria de editor cam asta te pune să faci. Deci, răspunsul este că da, uneori citesc o carte de două ori, chiar și de mai multe ori, dar la o anumită distanță, ca lucrurile să aibă timp să se decanteze. 

„Nu se poate o poveste fără un stil deja format, fără o voce recognoscibilă a unui autor”

Coordonați și colecția de literatură română contemporană a Editurii Humanitas. În momentul în care citiți anumite texte pe care le primiți, care aspect este mai important în alegerea textului: stilul autorului sau povestea pe care acesta dorește să o spună?

Eu niciodată nu am văzut stilul și povestea atît de diferite, nu le-am văzut ca pe niște categorii separate, ca pe niște calități separate una de cealaltă. Cred că nu se poate o poveste fără un stil deja format, fără o voce recognoscibilă a unui autor și invers. Un stil format, un stil care îți atrage atenția vine, de obicei, în întîmpinarea sau în completarea unei povești care ajunge să te intereseze, să te fascineze, pînă la sfîrșitul cărții. Deci nu cred că există decît în foarte puține cazuri autori stiliști, care să fie preocupați doar de felul cum scriu, numai de forma lucrurilor. Cred în schimb că există autori interesați numai de poveste, care lasă stilul pe planul al doilea.

Eu urmăresc o îmbinare cît mai fericită între acestea două și cred că fiecare poveste are nevoie de un stil anume, fiecare poveste se spune într-un alt fel. Dacă găsești tonul potrivit, vocea potrivită, e perfect, dacă nu, lucrul ăsta se simte. Eu îl simt din primele cîteva pagini. Uneori aleg o carte din primele cîteva fraze, alteori o citesc de mai multe ori pînă mă hotărăsc dacă merită sau nu publicată. Din punctul meu de vedere, în contextul colecției pe care o coordonez, nu cred că cineva este infailibil. Cred foarte mult că lucrurile astea țin și de gust, cred că de multe ori editorii greșesc. Adică niciodată nu am avut pretenția că verdictul meu este cel corect, dar, dacă o carte mă cucerește din primele pagini, ăla este cel mai bun semn. Dacă mă interesează să citesc mai departe, înseamnă că are o poveste bună și dacă îmi place să citesc, înseamnă că stilul are amprenta aia inconfundabilă a autorului, care definește, de fapt, un scriitor adevărat. 

Legat de literatura contemporană, la Olimpiada națională de limbă și literatură română din vara anului 2022, unul dintre cele două texte la prima vedere era un fragment din romanul dumneavoastră „Vîntul, duhul, suflarea”. Cum vedeți integrarea literaturii contemporane în programa de olimpiadă?

Mi se pare un lucru extraordinar și am și scris la un moment dat pe Facebook, foarte entuziasmată de asta. Mi-am adus aminte de momentul în care eram eu în postura celor care mergeau la olimpiadă, ce fel de subiecte primeam și cît era de chinuitor să te pliezi pe ele și să îți păstrezi creativitatea, entuziasmul, dorința de a scrie altfel despre ceva. Conceptul ăsta de a scrie altfel era din start ceva ce se respingea, nu intrai în barem, nu intrai în punctaj. Întotdeauna luai o notă mai mică decît alții, care scriau vizînd exact cerințele alea, care erau foarte bine cunoscute. Despre prezența unui autor contemporan în subiectele de pe timpul ăla nici nu putea fi vorba.

Mi se pare extraordinară ideea aceasta și, sincer, am citit și am recitit de multe ori subiectele, gîndindu-mă cum aș fi răspuns eu însămi. Mi-ar fi plăcut foarte mult să primesc subiectele astea cînd eram eu, la sfîrșitul anilor ’90, într-o situație similară, la olimpiada pe țară. 

„Eu însămi aflu lucruri despre cărțile mele, inclusiv lucruri negative, de la niște cititori tineri”

Ar putea fi această schimbare un semn că operele autorilor contemporani vor ajunge în viitor să fie studiate de elevi la oră?

Asta se întîmplă deja, într-un mod fericit, cu unele texte care să zicem că sînt un pic mai accesibile, un pic mai ușoare, un pic mai de interes pentru cei tineri și foarte tineri, dar nu numai. Deci, cred că literatura contemporană își face drum în manualele școlare. Important ar fi însă să vedem și cum se întîmplă lucrul ăsta. Cum se face selecția? Cum se face ierarhia? Lucrurile sînt deocamdată foarte neașezate, dar mie mi se pare că totul merge spre bine și cred că unul din cele mai extraordinare momente a fost cînd, la un moment dat, eram la editură, mă ocupam de un manuscris și au început să vină foarte multe mesaje pe Facebook. Îmi scriau niște liceeni care erau la ora de română și profesoara tocmai le prezentase Vîntul, duhul, suflarea. Erau foarte încîntați. Avuseseră de citit nu știu ce fragment de acolo și voiau să se convingă că eu sînt autorul, că autorul este pe Facebook, că trăiește. Le-am confirmat că autorul e pe Facebook, trăiește și i-am rugat să se întoarcă, totuși, la ora de română și să vorbim altă dată dacă au întrebări despre text. Mi s-a părut extraordinar contactul ăsta direct. Cred că e un lucru mai mult decît indicat ca elevii, mai ales în perioada asta, de formare, în liceu, să se și întîlnească cu autorii contemporani. Sînt și inițiative de tipul ăsta, sînt cluburi de carte la care am participat și eu, și în calitate de prozator și în calitate de editor. Și mi se pare ceva esențial, pentru că îmi dau seama că atunci cînd eram eu la vîrsta lor lucrurile astea nu prea se întîmplau. Mi-ar fi plăcut foarte mult să mă întîlnesc cu autorii timpului meu față în față. 

În același timp ei ar putea să pună întrebări legate de ceea ce au citit, dacă au înțeles cum trebuie.

Da, exact așa cum spui. Mi-am dat seama că inițial toți sînt un pic timorați, intimidați, nu au curajul să pună întrebări. Abia cînd le-am explicat că nu există întrebări greșite și cu atît mai puțin interpretări greșite ale unui text, cu cît sunt mai creativi, mai inventivi, cu cît sînt mai liberi în felul în care gîndesc un text și au o gîndire mai critică, cu atît e mai bine. Și atunci, dintr-o dată, vezi cum gheața se sparge și intră mult mai ușor într-un dialog, care e cel real, e cel viu, așa cum trebuie să fie. Eu însămi aflu lucruri despre cărțile mele, inclusiv lucruri negative, care sînt foarte importante, de la niște cititori tineri. Cititorii tineri sînt cei mai inocenți, nu au încă mintea pervertită, nu citesc prin niciun fel de grilă, prin niciun fel de ochelari. 

Romanul „Vîntul, Duhul, Suflarea” a fost tradus în limba spaniolă și urmează să fie tradus și în bulgară. Cum se raporetază cititorii străini la poveștile din spațiul românesc?

Deocamdată e un pic devreme să pot să povestesc despre asta, dar pot povesti despre primul contact pe care l-au avut cu cărțile traducătorii acestora. A fost o experiență foarte interesantă cu traducătorul spaniol, care, deși a venit de mai multe ori în România, deci e destul de familiarizat cu spațiul nostru cultural și nu numai, a avut multe probleme, nu cum m-aș fi așteptat eu, la planul cărții, care vorbește despre secolul al XIX-lea și unde sînt tot felul de termeni arhaici, multe regionalisme, lucruri care se cereau explicate și pentru care nici nu am găsit echivalent, le-am lăsat așa, în română, explicînd sensul lor la prima ocurență în text. Dar a avut probleme cu o serie de termeni referitori la viața dinainte de 1989, la anumite locuri din București și din România pe care a ales să le explice. A pus note infrapaginale la fiecare termen, la fiecare loc, în așa fel încît cititorul spaniol să aibă acces mai ușor la realitățile politice, să zicem, și sociale dinainte de ’89. A fost o discuție permanentă legată de felul în care a tradus anumiți termeni. La fel se întîmplă și în Bulgaria, dar aici am norocul de a avea o traducătoare care a venit de multe ori în România, care vorbește o limbă română impecabilă și cu care discut deja numai anumite nuanțe sau alegerea celei mai bune variante pentru un cuvînt. 

Mi-a plăcut că la Tîrgul de carte de la Sofia, a existat public, inclusiv bulgari. Discuțiile și lecturile au fost bilingve și oamenii erau foarte interesați de literatura română contemporană. Nu numai acel grup de traducători, de profesori de la universitate, care au asistat la dialogurile noastre, ci pur și simplu publicul cititor care se afla în tîrg. Asta m-a încurajat foarte mult. Există interes pentru literatura română contemporană. Ea trebuie doar exportată și nu doar tradusă și lăsată într-un sertar sau pe un raft prăfuit de librărie. Trebuie să existe aceste evenimente în jurul ei, adică discuții, cronici, recenzii, care să atragă atenția asupra ei. 

Romanul „Vîntul, duhul, suflarea” a fost nominalizat la premiile „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei. Cum ați evalua literatura scrisă de femei în zilele noastre?

E un fenomen foarte interesant de cîțiva ani încoace. Sînt tot mai multe voci feminine foarte puternice și cred că și Sofia Nădejde și tot ce înseamnă fenomenul Sofia Nădejde a ajutat foarte mult la asta. A creat un climat în care să se vorbească mai mult despre literatura scrisă de femei și asta a impus deja niște nume de autoare, poate mai mult de prozatoare decît de poete, sau, nu știu, poate e doar senzația mea. Evident că dintre acestea vor rămîne doar o parte. Important este fenomenul și că asta stimulează și alte scriitoare să continue să scoată cărți de proză sau de poezie.

Scurtă biografie

Andreea Răsuceanu s-a născut pe 23 noiembrie 1979, în București.

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1998–2002), secția română-engleză.  În anul 2009 a devenit doctor în filologie, cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (UB). 

Între 2010 și 2013 a beneficiat de o bursă postdoctorală POSDRU, incluzînd un stagiu de șase luni la Universitatea Sorbonne – Paris 3, finalizată cu lucrarea Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară. 

A predat cursuri de presă culturală românească, cultură și civilizație română, limbă și literatură engleză. 

 A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste literare precum: „Viaţa Românească”, „România literară”, „Observator cultural”, „Revista 22”, „Bucureştiul cultural”, „Idei în dialog”, „Dilema veche”, „Convorbiri literare”. 

Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe.

Volumul Cele două Mîntulese, publicat la Editura Vremea, în 2009, a fost nominalizat la premiile „României Literare”, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii „Prometheus”, secţiunea Opera Prima. A mai semnat volumele Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) nominalizată la premiile revistei „Observator cultural”, Dicţionar de locuri literare bucureştene (2019, împreună cu Corina Ciocârlie) și romanul O formă de viață necunoscută (2019).

Este coautor al volumelor Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bookătăria de texte și imagini 2 (Pandora-M, 2016), Ferestre din București și poveștile lor (Editura Peter Pan, 2015), Orașul. Antologie de proză (Gestalt Books, 2016), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Curtea Veche, 2016).

Credit cover foto: Ema Cojocaru, Bookaholic

Sursă fotografii: www.facebook.com/andreea.rasuceanu