Pe 15 mai, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași (TNI) s-a jucat piesa „Oameni singuratici”, regizată de Florin Caracala. Scenariul a fost adaptat de același regizor, după opera omonimă a lui Gerhart Hauptmann, dramaturg ce a primit Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1912. Spectacolul este realizat de TNI, în coproducție cu Fabrica de Artă și Producție Teatrală (FaPt) și Centrul Cultural German Iași, în cadrul proiectului „UnderAct-Program de rezidențe și mobilitate artistică”.

Tempo-ul piesei a început în ritm accelerat, apoi a trecut la unul din ce în ce mai lent, pe măsură ce povestea a continuat. Hans, rol interpretat de Marian Stavarachi, este un bărbat ce trăiește cu părinții, soția și copilul său. El lucrează la teza sa de doctorat, fapt pentru care a ales să se izoleze în casa de la țară a părinților. Prima scenă se învîrte în jurul botezului copilului său. Hans este un om cu principii solide, ce răbufnește agresiv atunci cînd îi sunt încălcate. Deși se opune cu toată ființa rînduirii creștinești pe care mama sa (Tatiana Ionesi) încearcă să i-o inducă, el acceptă să îl boteze. Dar nu cu mare liniște. Personajele se contrazic, se întrec în tonuri ridicate și fug dintr-o parte în alta a casei, într-o agitație ce devine supărătoare la un moment dat.

Odată cu apariția Hannei (Andreea Boboc), respirația haotică a casei se liniștește ușor, ușor. Adusă de cel mai bun prieten al lui Hans, ea reprezintă, ironic, elementul perturbator al piesei. Ea și Hans sînt acuzați de adulter de restul familiei, iar asta face doar ca Hans să se revolte și mai tare asupra lor. În fond, „Oameni singuratici” înfățișează un război, nișat în mai multe bătălii: conservatorismul și progresismul, stagnarea și dorința de a înainta din punct de vedere intelectual, conformismul și atracții interzise ș.a.

Paradoxal, într-o lume dominată de conexiune (Internet, presă, social-media), oamenilor le lipsește crunt legătura umană. Fiecare este prins în propria dramă, atît de tare încît uită de ceilalți și astfel, într-o cameră plină de trupuri, sufletul se simte singur.

O scenă dură este cea în care Răzvan Conțu, în rolul prietenului lui Hans, se automutilează. Acesta realizează atracția pe care o resimte față de Hans, iar pe acordurile melodiei I put a spell on you, se lovește iar și iar, știind că nu-l va putea avea niciodată. Emoția acestei scene aduce cu cea a răstignirii lui Iisus. Deși separate de contexte total diferite, tragedia este liantul ce le sudează.

Finalul piesei de teatru poate fi ales de spectator, astfel că poate rămîne la scena profund conservatoare a discuției dintre părinții lui Hans, ori la confruntarea dintre tată și fiu. Diversitatea personajelor din acest spectacol apasă pe multe coarde sensibile, astfel că este foarte ușor pentru oricine să se regăsească în povestea unuia dintre oamenii singuratici ai lui Florin Caracala. Spectacolul vorbește despre viața noastră, a fiecăruia, jucată pe scenă. În fuga noastră spre a ne rezolva toate problemele, deseori îi învinovățim pe ceilalți, dar este bine că procedăm astfel? „De unde vine răul?”, ne întrebăm, în final, la fel ca Hans în titlul tezei sale de doctorat.

Sursă foto: www.facebook.com