S-a născut într-o familie de pedagogi și poate ar fi urmat calea părinților, dar a apărut el și i-a dat lumea peste cap – Teatrul de păpuși „Guguță” din Chișinău. Un interviu-poveste, despre Gabriela Lungu și toate lumile ei – cea de copil, de actriță și de mamă a doi copii – Cătălin și… Guguță.

Propun să începem interviul de la începutul începuturilor și anume copilăria. Care sînt cele trei lucruri pe care le asociați cu perioada copilăriei?

Chiar zilele astea mă gîndeam la asta. Aș spune bunica, școala și mirosul de frunze arse. Acest miros e ca o „pată”, care mi-a rămas în minte, dar o pată frumoasă. Pînă-n ziua de astăzi, dacă merg prin țară, prin turnee și-mi miroase a fum de frunze arse, fără să-mi dau seama încep să plîng. E o chestie incontrolabilă. Ah, și-mi mai amintesc de titirez. Un alt simbol frumos al copilăriei mele, dac-o pot numi așa.

De ce spuneți asta?

Pentru că am plecat de la 13 ani de acasă și am „gustat” puțin din copilărie.

Ați simti procesul de maturizare ca fiind unul mai rapid?

Probabil da, însă numai parțial. Am venit în Chișinău, la sora mea, nu ar fi fost ca și cum aș fi fost aruncată singură în valurile mării. Am trăit la sora mea. Ea fiind cu 10 ani mai mare decît mine, practic m-a crescut. Oricum, într-un fel sau altul, generația mea se maturiza destul de repede.

Ați pomenit-o pe bunica. De ce bunica rămîne un simbol al copilăriei? De ce nu mama sau tata?

Părinții mei au fost învățători. Persoanele de meserie învățători vor înțelege foarte bine despre ce zic. Și aici fac referire la profesorii secolului trecut. Copiii pedagogilor nu aveau părinți. Aceștia erau 24/24 implicați în școală, în lecții sau în orele suplimentare. Chiar și cînd se întorceau acasă, erau veșnic ocupați – ba evaluau lucrări, ba aveau grijă de gospodărie. Nu le-am simțit prezența atît de mult, iată de ce m-am atașat de bunica. Bunica, fiind și ea de profesie pedagog, a avut grijă de educația mea. Eu am mers la grădiniță foarte târziu, la 5 ani abia. Bunica a fost tot pentru mine. Ea m-a învățat arta scrisului, arta poeziei, ea m-a învățat ce înseamnă rugăciunea.

„Părinții m-au învățat ce înseamnă să arzi pînă la capăt”

Acum, la vîrsta asta, nu aveți regrete că părinții nu s-au implicat în viața Dvs atît cît v-ați fi dorit? În general, ce atitudine aveți față de regrete?

Nu regret nimic absolut din viața mea. Am trecut prin momente foarte dure, foarte proaste, foarte urîte, dar nu le regret, pentru că sînt ale mele. Lucrurile frumoase au însemnat o creștere personală, lucrurile urîte au fost o lecție, o palmă.

În privința părinților, cred că ei s-au implicat altfel, nu direct, dar prin propriul exemplu. E foarte ușor cînd oamenii spun că educația copiilor trebuie să se facă prin cuvînt. Eh, de fapt în practică nu e atît de ușor. Cînd spui copilului una, dar prin propriul exemplu demonstrezi exact inversul, despre ce vorbim? De-aia zic, probabil părinții mei au fost mai implicați în educația mea prin ceea ce am văzut eu la ei. Părinții mei a avut fel de fel de situații, nu au trăit o viață dulce permanent, dar ei au știu să păstreze familia, au construit o casă, au avut grijă de părinții lor, au făcut o gospodărie, au îndestulat familia din punct de vedere material și spiritual și au fost un bun exemplu pentru mulți consăteni. Cred că inconștient, acolo, undeva, am preluat acest model familial de la ei. Și unul dintre cele mai importante aspecte – niciodată nu s-au implicat în deciziile noastre. Nu știu cum au făcut asta, chiar dacă aveam noi unele „păsăruici”, cum toată lumea le are. Cred că e ca-n orice meserie – ori ai talent, ori n-ai. A fi părinte e tot un talent. Chiar dacă părinții mei au vrut foarte mult ca sora mea să fie ori contabil, ori să studieze limbi străine – s-au conformat și au susținut-o pînă la urmă să facă medicină, pentru că ea și-a dorit dintotdeauna să se facă doctor.

Așa s-a întîmplat și cu mine. Părinții mei au vrut foarte mult ca eu să mă fac pedagog. Mama mea era profesoară de chimie și biologie, tata de fizică și matematică, iar bunicii mei erau chimiști. Vă dați seama, în casa mea sînt o mulțime de cărți de literatură de specialitate. Tata mă vedea în matematică. Și uite că nu am călcat pe urmele lor și am ales să fac actorie. Dar ei m-au susținut și au fost acolo lîngă mine de fiecare dată. Pentru mine asta este un exemplu despre cum este să fii părinte. Și nu în ultimul rînd ei mi-au arătat ce înseamnă să-ți iubești meseria și să te dedici meseriei – să arzi până la capăt. Asta cred că a fost educația părinților mei – ceea ce spuneau era în perfectă armonie cu ceea ce făceau.

Știu că și pe fiul d-voastră, Cătălin, l-ați educat să fie indepedent, nu v-ați implicat în deciziile sale.

Absolut, pentru că eu nu știu cum se poate altfel. De la patru luni și pînă în clasa a treia Cătălin a fost crescut de părinții mei. Iată de ce eu mereu zic „cei șapte ani de acasă” îi are de acolo. Noi nu am avut niciodată o relație mamă-fiu foarte apropiată și acum înțeleg că în tinerețe ar fi trebuit să pun mai mult accent pe anumite lucrurile, dar asta e…

„Dacă nu-ți iubești țara, cum poți să vrei să lucrezi în folosul ei?”

Sînt curioasă dacă l-ați ghidat pe Cătălin pe calea actoriei

Nu l-am ghidat, dar mă așteptam că ar putea alege această cale. Îmi amintesc și acum ce haios îmi răspundea cînd era mic: „Linu, ce-ai să te faci cînd ai să crești mare?”. „Pisident! (președinte)”. Și cînd era în clasa a X-a l-am întrebat ce vrea să facă mai departe și el a ales artele, actoria. Și atunci țin minte că-l tot tachinam: „Nu-ți mai amintești ce ziceai la 3 ani, poate te faci totuși președinte?”. Ca orice părinte-actor, nu eram sigură că aș fi vrut ca el să facă teatru.

De ce?

Meseria e foarte frumoasă, e specială și eu mi-o iubesc enorm, dar e greu să trăiești din cultură, din artă. Mă doare cînd îl văd cum muncește, pentru că știu ce-i aia nopți nedormite și cît e de greu să-ți cîștigi bucățica de pîine. El e sortit deja sacrificiului. Nu degeaba se spune „cultura e Cenușăreasa societății”.

Atunci ce credeți că ar trebui să se schimbe în percepția guvernanților noștri, ca arta și cultura să fie prețuite?

Schimbarea priorităților. Investiții mai mari în cultură și educație. La conducerea unui stat trebuie să fie o persoană instruită, care și-a ales conștient meseria. Altfel, se nasc multe frustrări și oamenii aceștia frustrați vin să ne conducă. Așa lucrurile nu funcționează. Ce rezultate așteptăm? În al doilea rînd este istoria. Ca să-ți iubești țara, trebuie să-ți iubești poporul și să-i cunoști istoria de la rădăcini. Poți fi un specialist bun, dar, dacă nu-ți iubești țara, cum poți să vrei să lucrezi în folosul ei?

Care sînt cele mai grele provocări cînd vorbim despre întreținerea Teatrului de păpuși „Guguță”?

Din păcate, momentan, cele financiare sînt cele mai stringente. Și cea de-a doua problemă gravă este lipsa cadrelor. Salariul de 200 euro, la cerințele care sînt acum, nu va motiva pe nimeni să rămînă aici.

E suficientă pasiunea enormă pentru teatru ca actorii să lucreze în aceste condiții?

Nu, din păcate. Asta e „tragedia” mea. Sînt sechelele pe care mi le lasă munca aici. O zic pe șleau: în teatru rămîn doar cei care au deja o vîrstă, vorbesc de prima generație a Teatrului „Guguță”, cu pasiunea de teatru deja în sînge, și cei care financiar pot fi susținuți de către partenerii lor. Dacă în teatru vine o tînără familie, nu rămîne pentru mult timp.

Dar cum ați reinventat activitatea teatrului în pandemie?

Am activat! În prima perioadă activa doar administrația și eu veneam la muncă în fiecare zi. A fost o perioadă dificilă, simțeam de parcă sîntem în prag de război, frică și victime peste tot. Cred că sînt mai bine de doi ani de cînd nu conectez televizorul. Actorii au stat în carantină, iar din toamnă am început spectacolele. Iarna, cînd ni s-a interzis să jucăm, noi am jucat. Am găsit o altă modalitate, dar ne-am continuat munca. În toată această perioadă am încercat să temperez oamenii, să le zic o vorbă bună, să mai uite de necazuri.

„Nicio autoritate nu a fost prezentă, nimeni nu a vrut să asculte copiii acestei țări”

Anul acesta s-a desfășurat și proiectul „Singur acasă – scrisori către mama și tata”, pe tema migrației. Care este istoria din spatele proiectului?

Istoria e pe cît e de „simplă” pe atît de profundă. O bună colegă de-a mea a pus pe roate acest proiect și m-a întrebat dacă am putea face un spectacol. Iar eu nicioadată nu spun nu. Așa le spun și studenților mei – „Pînă-n 30 de ani, nu aveți dreptul să spuneți nu”. Îi îndemn să se regăsească prin provocări.

Așa am făcut și eu cu proiectul „Singur acasă”, chiar dacă de mult nu mai am 30 de ani. Avînd și trupa asta tînără, cu băieții de la „Night”, foc la ghete! Încuiam ușa, să nu fim văzuți că lucrăm. Vă dați seama, am ajuns să ne ascundem că lucrăm; dacă înainte era o onoare să ai ușile deschise, acum le închizi de frică. Și, revenind la proiect, m-a mișcat foarte mult faptul că toate istoriile după care a fost pus în scenă spectacolul sînt scrise de copii. Sînt copiii care și-au spus of-urile – și asta doare cel mai mult.

Dar știți care a fost partea ce mai gravă? A fost un eveniment mediatizat, au fost trimise invitații la toate instituțiile, s-a pus în discuție problema emigrărilor și cu toate astea nicio autoritate nu a fost prezentă, nimeni nu a vrut să asculte copiii acestei țări. Noi vorbim despre un spectacol montat pe istorii reale, scrise de copiii care suferă și trăiesc drama asta. Și ne întoarcem de acolo de unde am pornit – ca să poți face o schimbare trebuie să-ți iubești cu adevărat poporul și țara.

Îmi dau seama că asta e valoare importantă pentru d-voastră. După ce alt set de valori vă conduceți în viață?

Dacă veți întreba angajații mei despre asta, ei sigur vor răspunde pentru că o repet întotdeuna – înainte să fiu director de teatru am fost studentă la Institutul de Arte, după care am fost actriță în Teatrul „Guguță”, după actriță am fost șef de trupă, după șef de trupă am fost asistentă de regie, după asistentă de regie am fost consilier al regizorului și mai apoi consilier al directorului. Acum sînt director. Eu mîine pot fi femeia cu bilete de la ușă, dar, iată, înainte de toate aceste funcții există două litere mari O și M. Atîta timp cît omitem aceste două litere, degeaba mai urcăm în sus, că tot jos rămînem. Dacă nu știi să fii om, poți pune pe tine toate bogățiile lumii, tot dobitoc rămîi.

Vă amintiți să fi avut vreodată un conflict de valori cu cineva? Cum ați reacționat?

Da, am avut situații de-a dreptul neplăcute. Situații cînd oamenii mi-au scuipat în suflet. Chiar și așa, eu sunt de părere că tot omul are dreptul să greșească în viață.

Dar nici șansele nu sînt infinite…

Nu am prins la minte încă. Cînd pot – atunci ajut. Am avut și situații cînd financiar am vrut să ajut oamenii și la sfîrșit achitam eu înzecit – dacă nici acelea nu m-au învățat minte, acum nu mai am de unde.

Există, totuși, soarta, acel ceva care ne ghidează, sau oamenii își pavează singuri calea vieții?

Dumnezeu îți dă, dar în tolbă nu-ți pune. Fiecare om se naște cu un potențial, o „sămîncioară” de la Cel de Sus. Fii bun și fă un minim efort să găsești la ce ești bun. Cînd îl găsești – iată și norocul tău. În cazul meu e noroc și muncă la un loc. De cînd mă știu eu trăiam cu teatrul, eu dormeam acolo și tot acolo mă trezeam.

În cazul acesta, cum delimitează totuși actorii viața personală de cea profesională?

Oamenii normali trebuie s-o delimiteze. Tuturor angajaților mei le spun că eu nu-s un model demn de urmat, nu faceți ca mine. Teatrul e lumea mea, dar nu știu dacă fac bine celor din jurul meu. Copilul meu nu știe ce înseamnă o pîine coaptă, o plăcintă caldă. Cred că nu delimităm noi totuși.

 

„Generația mea nu avea visuri mărețe, trăiam clipa prezentă”

La ce visa Gabriela Lungu adolescenta?

Oh, visuri… Eu mereu am fost o fire tare realistă și e greu de trăit cu asta.

N-ați avut niciodată ochelari roz?

Nu, dar e tare rău, uneori ar ajuta să îi am. Adolescența a fost o perioadă frumoasă. Aveam grijle noastre, tineri zvîrlugi, nebuni. Acum stau să mă gîndesc că mi-e milă de generația voastră, pentru că tot treceți din foc în gheață. Mereu le spun studenților mei: „Anii de studenție sînt cei mai frumoși, sînt anii voștri”. Așa mi-i amintesc eu pe ai mei. Cu toate astea, nu pot spune că generația mea avea visuri mărețe, noi trăiam clipa prezentă. Partea bună pe care noi am trăit-o, spre deosebire de voi, era siguranța zilei de mîine. Eu știam că fac liceu, după care plec la facultate. Voi face patru ani de facultate și după facultate voi avea loc de muncă. Eu știam că vin să lucrez la Teatrul „Guguță”, știam că voi avea un salariu și că voi putea crește în carieră. Pentru voi lumea e plină de incertitudine și schimbare.

Ce bine că ați pomenit despre schimbări. Ce sfaturi v-ați fi oferit acum 5 ani?

Sinceră să fiu nu-mi mai amintesc, pentru că, de cînd sînt în funcția de director, mi-e frică să am mari aspirații. Sînt periculoase aspirațiile, pentru că, după cum am spus anterior, noi nu avem siguranța zilei de mîine. De exemplu, sîntem gata să punem în scenă spectacole noi și apar factori externi care ne dau totul peste cap.

Victor Ștefaniuc și Gheorghe Urschi au jucat un rol foarte important în viața d-voastră. Ce calități ale celor doi ați apreciat în mod special?

Eu m-am lipit de oamenii care „n-au frînă”. Aceștia probabil sînt oamenii care nu sînt exemplu de urmat. Oameni care n-au nici mamă, nici tată, nici casă, nici masă. Oamenii ăștia ard sau nu ard. Cu Gheorghe Urschi eu am colaborat puțin, dar a fost suficient să înțeleg ce om special este. El a ajuns ce a ajuns pentru că nu a știut să dozeze, nu a știut să ardă pe jumătate.Din cauza asta s-a pomenit cu problemele de sănătate. Este un om de-o inteligență uluitoare, atît de cult, atît de citit, atît de modest, încît nu vă pot reda. El nu are palate, trăiește într-o căsuță mică. Îmi amintesc de zilele cînd aveam repetiții sau mergeam undeva în turneu – erau speciale. Pentru că el foarte puțin vorbea în afara scenei. Îl prindeam permanent în lucru, chiar și cînd aveam deplasări lungi; el stătea tăcut în mașină și cocea idei. Spun ferm că noi mai inteligent umorist decît Gheorghe Urschi nu avem și nici nu am avut. Se deosebea printr-un umor rafinat, piperat, dar foarte cult. Exact așa erau și glumele sale în afara scenei. Mereu spun că aceștia sînt niște oameni de neînlocuit.

În privința maestrului Ștefaniuc, aici tare mult e de spus. Eu cu Ștefaniuc am petrecut o mai mare parte a vieții decît cu părinții mei – din 1991, cînd am venit la facultate, pînă-n 2010, cînd el a murit. Aproape 20 de ani, zi de zi. Cine am ajuns eu, cine sînt și ce fac în ziua de azi 90% îi datorez lui. El m-a învățat să fac actorie, el m-a învățat să fiu om.

Dacă acum, ipotetic vorbind, el ar fi aici, ce i-ați spune?

Mi-e tare greu fără dînsul. Ultimii ani el îmi spunea că după ce va ieși la pensie vrea ca eu să preiau postul de director. El a înțeles că eu din acest teatru nu mă mai duc. Am avut foarte multe provocări. De cîte ori am fost alungată din teatru… Mă punea să scriu cerere, mă dădea afară. Deci, m-a testat cum a putut el mai bine. Conflicte mari am avut. Dar a înțeles el că eu din acest teatru nu mă duc, pentru că el contează prea mult pentru mine. În ultimii ani, practic îmi dădea mînă liberă să fac orice, dar eu știam că el este lîngă mine. Îi simt lipsa enorm, pentru că sînt situații de care mă ciocnesc, nu știu cum să procedez corect și parcă în gînd îi cer ajutorul.

Dacă acum ar intra pe ușă, i-aș spune: „Ia-ți înapoi scaunul de director, ia-ți funcția și fă ce vrei cu ele, eu m-am săturat”. Ștefaniuc l-a „crescut” pe Guguță timp de 18 ani. Păi, iată, eu i-am trăit pe toți 18 ai lui în doar 5. Eu simt că atît timp cît mai am mîini, picioare și potențial sînt obligată să duc teatrul și să nu dezamăgesc pe nimeni.

Alături de umoristul basarabean Gheorghe Urschi

„Nu sîntem atît de inteligenți să învățăm din greșelile cuiva”  

Dacă Guguță ar fi o persoană reală, ce credeți că v-ar spune?

Ehe-he, cred că m-aș sfădi cu el în fiecare zi. Eu realizez că timpurile se schimbă, că lumea progresează, dar probabil din motiv că mă uit la felul în care degradează societatea noastră, eu totuși încerc să mențin valorile noastre naționale. Se mai întîmplă că tinerii care vin în teatru văd „altfel” lucrurile, au idei noi de spectacole. Și atunci eu le dau mînă liberă pînă situația nu iese de sub control.

Și atunci cînd apar așa situații cum reacționați? Ce metode de mediere a conflictelor aplicați în viața profesională și acasă?

Știi, se spune că deșteptul învață pe greșelile altuia, iar prostul pe greșelile lui. Eu cred că noi nu sîntem atît de inteligenți să învățăm din greșelile cuiva. Așa e cu aceste situații la muncă. Uneori negociem calm, dar uneori ies scîntei mari de tot. Angajații mei știu că dacă se ajung la așa explozii, înseamnă că eu sînt supărată tare. Secretul este că noi comunicăm mult și păstrăm în față acele două litere despre care am vorbit: O și M. În colectiv eu încerc să fiu corectă și cu mine, și cu ei. Am noroc de un colectiv unit și inteligent. La noi în teatru toți oamenii sînt egali, indiferent de funcție. Cînd trebuie să vopsim pereții, toți o facem, directori sîntem doar pe hîrtie.

În final v-aș ruga să asociați teatrul cu o culoare, un miros și un anotimp.

1. Galben pentru că e soare. Chiar dacă întreaga clădire e atît de gri, aici mereu găsesc lumină. 2. Îmi plac florile, dar nu am un miros, anume pentru că nu am pus niciodată accent pe mirosuri. 3. Toamna, pentru că tot atunci teatrul „s-a născut” și pentru că nu schimb pe nimic foșnetul frunzelor.

Repere biografice

Gabriela Lungu s-a născut la 13 februarie 1974, în satul Recea, Rîşcani, Republica Moldova, într-o familie de pedagogi. În clasa a VII-a a participat la Concursul Republican „Se caută o stea”, sub egida maestrului Emil Loteanu. În anul 1988, s-a înscris în clasa teatrală a Liceului №2 din Chișinău. După absolvirea liceului, în anul 1991 a mers la Institutul de Arte, pentru a se înscrie la Facultatea „Actor Teatru şi Cinema”. Însă în acel an nu s-a format această clasă, astfel încît a ajuns în clasa maestrului Victor Ştefaniuc, cu gîndul că se va transfera după primul an. „Lumea păpuşăriei” a atras-o, însă, într-atît, încît i-a rămas fidelă pînă astăzi.

În prezent, este directorul Teatrului Municipal de Păpuși „Guguță” din Chișinău, teatru care anul acesta împlinește 30 de ani de activitate.

*Sursă fotografii: www.facebook.com/gabi.lungu