Preot, profesor, rector, episcop, iar în prezent episcop emerit. O persoană importantă pentru Dieceza de Iași. L-am întîlnit prima dată pe Preasfințitul Petru Gherghel în anul 2015, cînd a venit în satul meu natal, Luizi Călugăra, pentru a administra Sfîntul Mir. În interviul pe care mi l-a acordat la început de ianuarie, l-am invitat să ne povestească despre anii dedicați Diecezei de Iași, ca episcop. A răspuns bucuros propunerii și a împărtășit atît din greutățile, cît și din bucuriile pe care le-a trăit în cei 81 de ani de viață pe care i-a trăit.

În cei 41 de ani de episcopat ați construit multe. Pe lîngă Catedrala „Sfînta Fecioară Maria Regină”, ați ajutat și la construirea de orfelinate, centre Caritas, dispensare. De unde ați primit ajutor, atît fizic pentru a construi atîtea lucruri, cît și financiar?

Realizarea tuturor orfelinatelor, dispensarelor, centrelor Caritas și a multor altor instituții a fost posibilă cu ajutorul iubirii și dăruirii. Perioada dictaturii a fost o perioadă dificilă din toate punctele de vedere. Această perioadă a cerut din partea noastră, din partea membrilor bisericii, implicarea cu tot trupul și sufletul în viața credincioșilor, în viața poporului nostru. Totuși, în ciuda greutăților pe care le întîmpinam, Dumnezeu avea mereu grijă să ne trimită îngeri în ajutor. Cu ajutorul rugăciunilor, a crescut atît numărul celor care voiau să fie preoți, cît și cel al persoanelor care își doreau să intre în mănăstiri, să se dedice mai mult slujirii spirituale, dar și unor noi realități: grija față de cei din jur, față de cei săraci. Această grijă și iubire față de aproapele a făcut posibilă crearea unor noi centre dedicate copiilor, noi grădinițe, mănăstiri, case pentru copii. Fizic, ne-au ajutat atît surorile, preoții, cît și credincioșii, în special cei în vîrstă, care, cu exemplul lor, cu jertfele lor, impulsionau pe cei tineri pentru activitate. Ajutorul financiar, în mare parte, a venit din străinătate. Totul a fost posibil datorită ofertelor de caritate realizate de credincioșii din alte țări. Iar aceste oferte continuă și astăzi, demonstrînd un semn al prezenței bisericii în societate.

Ați devenit episcop la 37 de ani, o vîrstă destul de „fragedă”. Care au fost cele mai dificile încercări în toți acești ani dedicați bisericii?

Au trecut anii, au trecut parcă neobservați. Așa este, vîrsta de 37 de ani era o vîrstă fragedă în comparație cu responsabilitatea pe care mi-a încredințat-o Sfîntul Părinte Papa Paul al VI-lea. Un moment în care eu m-am simțit copleșit de această alegere. Erau atîția care, practic, puteau să îndeplinească această misiune.

Nu pot alege anumite momente care mi se păreau foarte dificile, pentru că în acel moment toate păreau de nerezolvat. Însă, problema principală era cea de ordin material. Nu aveam aceste posibilități. Nu a fost atît de greu în fața autorităților, pentru că și autoritățile erau atunci altcumva față de lucrarea bisericii și de rolul pe care îl au credincioșii. Încercările au fost multe și nu s-au lăsat așteptate. Se rezolvau unele, apăreau altele. Însă, atunci cînd treceam printr-o perioadă mai dificilă, îmi aminteam mereu ceea ne ce spune Isus Cristos în Evanghelie: „Să fim înțelepți ca șerpii și simpli și nevinovați ca porumbeii”. Aceste cuvinte m-au ajutat să depășesc momentele de încercare.

Ați simțit vreodată că drumul nu se mai termină?

Mereu apăreau probleme și odată cu problemele apăreau și întrebările, care ne puneau la încercare credința. A fost un moment cînd credeam că drumul nu mai are sfîrșit și anume cutremurul din 1977. Eram rector la seminarul „Sfîntul Iosif” cînd a avut loc cutremurul. Acest cutremur nu a afectat doar seminarul, ci și catedrala. Pe de o parte, studenții nu mai aveau unde să studieze, numărul lor fiind în creștere. Pe de altă parte, credincioșii nu mai aveau un loc unde să se roage și acest lucru îi făcea să se îndepărteze. Atunci a fost un moment în care am fost cuprins de neîncredere. Aveam impresia că nu mai vine soarele și pe strada noastră. Sigur că am trecut peste cu ajutorul rugăciunilor și al credincioșilor, care s-au mobilizat și au venit în ajutor.

Reconstruirea seminarului din Iași, primul proiect înfăptuit în calitate de episcop

Care a fost primul proiect pe care l-ați realizat în calitate de episcop?

Această primire a unei misiunii în fruntea unei biserici vii, dinamice, cu mulți preoți, a fost o provocare puternică. Nu m-am bazat numaidecît pe priceperea mea, ci am încercat să răspund la această chemare împreună cu ceilalți. Noi avem o istorie destul de vie, cu preoți care s-au jertfit, care au murit, care și-au dat viața pentru credință. De atunci greutățile au continuat, probleme au fost, soluții s-au găsit. Cînd am ajuns la episcopie, sigur că trebuia să vedem cum ducem mai departe această misiune pe care am primit-o. A fost frumos, însă cutremurător, pentru că responsabilitățile erau mari, experiența era destulă de redusă. Totuși, cu multă bunăvoință și dedicare am inițiat și primul proiect. Și care putea fi acela dacă nu reconstruirea seminarului. Acest proiect era prioritar pentru că peste 80 de studenți seminariști nu mai aveau unde să își desfășoare activitatea. Și am început formalitățile. Trebuie să spun că pe parcursul proiectului, am întîlnit oameni înțelegători, care, în ciuda divergențelor politice, ne-au ajutat. Am fost înțeleși și am primit autorizație. După primirea autorizației, au început și lucrările, care au durat pînă în 1981. Aceasta a fost prima preocupare a mea, bineînțeles, nelăsînd deoparte și celelalte datorii pe care le are un administrator apostolic într-o dieceză.

Știm că în urma cutremurului catedrala veche, care anul trecută a fost restaurată și sfințită, a avut de suferit. Unde ați celebrat liturghia?

A fost o perioadă dificilă, în care am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Catedrala trebuia refăcută. Și cum să rezolvăm problema? Am fost la diferitele noastre autorități și le-am cerut sfatul, i-am întrebat: „Ce e de făcut în cazul acesta?”, „Cum să rezolvăm problema care este așa de importantă pentru comunitatea noastră?”. Sigur că ne-au dat diferite sfaturi, dar noi am spus că pentru a rezolva problema aceasta avem alta și mai importantă – să găsim un spațiu unde oamenii, cît se va lucra la biserică, să poată să-și împlinească menirea lor. Așa s-a născut grija pentru o nouă biserică și așa a început acest proiect pe care noi îl vedem acum înfăptuit – catedrala nouă. Trebuie să vă precizez că înainte de a ne gândi la așa ceva majoritatea slujbelor noastre erau făcute afară, în fața bisericii, în fața palatului episcopal. Nu conta că era ploaie, frig, ninsoare, liturghiile erau celebrate. Iar spre surprinderea noastră, a preoților, oamenii veneau cu mare, mare bucurie și entuziasm. Aveau și simțeau nevoia de a se întîlni cu Dumnezeu. Așa am început să ne gândim cum să le oferi un loc pentru a nu mai sta afară. Astfel, au început demersurile pentru o catedrală, iar în ciuda problemelor și a greutăților întîmpinate, am reușit să punem și piatra de temelie. Inițial, a fost gândită ca fiind o biserică în formă de cruce greacă, însă din cauza spațiului limitat ne-am gândit să o facem sub forma unui cerc care, simbolizează perfecțiunea. Toate au decurs cu bine, urmînd ca în anul 2005 să punem consacra biserica dedicată Sfintei Fecioare Maria.

În anul 1997 ați pornit procesul de canonizare a episcopului Anton Durcovici. Cum a fost întregul proces și cu ce v-ați confruntat pe tot parcursul desfășurării lui?

Acest proces nu l-am inițiat eu. Propunerea a venit din partea episcopului de la București, care m-a rugat mă interesez mai mult de viața episcopului Anton Durcovici. Procesul a fost unul mai larg.  A trebuit să merg la mormîntul episcopului, care se afla în Sighetul Marmației. Ulterior a trebuit să merg să discut cu toți cei care l-au cunoscut pe episcop: de la rude, prieteni, familie, pînă la autorități. După multe documente adunate și cîteva zeci de mărturii, cauza lui a început să devină faimoasă și să ajung și la urechile Papei. Sărbătoarea a fost făcută la Iași, unde este și o capelă dedicată Fericitului Anton Durcovici și anume în subsolul Catedrale Catolice „Sfînta Fecioară Maria Regină”.

În anul 1990 ați fost numit de către Papa Ioan Paul al II-lea episcop de Iași. Ce vă amintiți punctual din ziua consacrării? O amintire care e mai puțin știută sau văzută din exterior, gîndul pe care l-ați avut sau poate temerea cu care v-ați confruntat?

Fac o destăinuire pe care probabil că mulți o știu. Ziua consacrării a fost o zi importantă din viața mea și m-am pregătit pentru această sărbătoare. În noaptea de dinaintea sfințirii, în drum spre Iași, am poposit undeva la Miroslava. Vă mărturisesc că nu am închis un ochi toată noaptea, am stat de veghe. Era o noapte ploioasă. Aveam emoții și ploaia amplifica acest lucru. Însă, odată cu venirea dimineții, cînd trebuia să ies din seminar, totul s-a luminat, ploaia dispăruse, iar curcubeul a apărut nestigherit. Afară devenise senin și acest lucru mă bucura. Oprirea ploii și apariția curcubeului le-am considerat un semn și un dar de la Dumnezeu. Momentul petrecut l-am asociat cu momentul cînd a venit Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea în România. Același lucru s-a întîmplat. A plouat toată noaptea, iar dimineață totul a devenit senin. Acesta este și motivul pentru care am considerat un dar de la Creator.  Iar dacă ne aducem aminte, același lucru s-a întîmplat la venirea Sfîntului Părinte Papa Francisc la noi în țară.

„Am învățat din mers, așa cum probabil fac și părinții, cînd vine primul copil pe lume”

Cum v-ați închipuit atunci viața de episcop?

Știți cum e vorba populară: „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Am văzut episcopi și nu doar am văzut, am stat lîngă episcopul nostru Pleșca. Pot spune că am luat-o de la 0, a trebuit să învăț. Însă chiar dacă am stat lîngă el, a fost dificil. De ce? Pentru că nu eram pregătit psihic, nu îmi imaginam niciodată că voi fi ales episcop.  Nu știam exact ce trebuie să fac. Am învățat din mers, așa cum probabil fac și părinții cînd vine primul copil pe lume. Nu știu exact ce responsabilități au, ce greutăți vor apărea; cam așa am fost și eu.

În perioada episcopatului excelenței voastre, capul Bisericii Catolice a fost Papa Ioan Paul al II-lea, care în prezent este declarat sfînt. Cu siguranță ați avut mai multe întîlniri între patru ochi cu Sanctitatea Sa. Cum era Sfîntul Părinte?

Sigur că au fost mai multe întîlniri. Deși nu durau mult, am reușit să am anumite conversații cu Sfîntul Părinte. Mă cunoștea de la distanță. Un lucru pe care mi l-a mărturisit este că iubea România, fapt pentru care a făcut mai multe vizite la noi în țară.  Era uimit de tradițiile noastre și în mod special de faptul că veneau la biserică mulți tineri și copii. Nu doar tinerii și copiii l-au împins pe Sfîntul Părinte să se îndrăgostească de România. Un alt motiv pentru care iubește țara noastră sînt sanctuarele dedicate Sfintei Fecioare Maria: Sanctuarul de la Șumuleu și, într-un mod special, cel de la Cacica. Era un om cu o privire caldă, care îmi transmitea, la fiecare contact vizual pe care îl aveam, bucurie, pace, liniște. Un alt lucru pe care mi l-a mărturisit este faptul că iubea limba latină. Un om minunat, cu un suflet mare, un prieten în adevăratul sens al cuvîntului.

În prezent aveți funcția de episcop emerit. Sunteți primul episcop emerit din istoria diecezei de Iași. În ce constă această slujire?

Primul episcop emerit… ce bine sună! E o adevărată binecuvîntare pentru mine. În data de 6 august a anului 2019, cînd monseniorul Iosif Păuleț a fost consacrat și instalat ca episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iași, am devenit episcop emerit al aceleiași dieceze. Ce fac mai exact? În această postură eu continui să celebrez sfintele sacramente ca spovada și sfînta euharistie, dedicîndu-mă în mod special predicării cuvîntului lui Dumnezeu. În același timp voi continua să fiu la dispoziția Sfinției sale Iosif Păuleț, iar atunci cînd va avea nevoie de un sfat sau de o mînă de ajutor voi face tot posibilul pentru a-l sprijini.

Care sînt pasiunile dumneavoastră. Ce faceți atunci cînd nu sînteți episcop?

De-a lungul vieții mele am încercat de toate, mai ales la școală și în excursii. Așa, într-un mod special, să spunem mai liniștitor pentru mine, a fost să merg la pescuit. De ce? Nu că pescuiam cine știe ce, ci atunci cînd mergeam la pescuit parcă totul se liniștea, iar stresul, neliniștile sufletești rămîneau undeva acasă. Cînd eram tensionat sau simțeam că eram prea încărcat emoțional sau psihic, apelam la pescuit. De multe ori stăteam lîngă malul lacului în rugăciune, bucurîndu-mă de aerul curat, de liniște.

După lungi ani de episcopat, sigur acum aveți mai mult timp pe care îl oferiți introspecției, amintirilor. Care este primul gînd cu care vă treziți dimineața?

Primul gînd cu care îmi încep dimineața este gîndul de recunoștință. În fiecare dimineața îmi ridic mâinile spre cer și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, harurile și darurile pe care mi le-a oferit.

PS Gherghel, alături de familie și de mama sa (dreapta)

Ați trecut prin multe greutăți de-al lungul vieții Sfinției Voastre. Oferiți un mesaj pentru toate acele persoane care poate sînt greu încercate și nu mai văd o scăpare din necazul în care sînt.

Suferim cînd vedem că întîmpinăm greutăți și ar trebui să ne rugăm ca ele să fie depășite. Un lucru doresc să le spun tuturor: să nu se caute pe sine, ci să ofere totul pentru ceilalți. Fiecare să știe să își pună la dispoziție ceea ce a primit în dar, pentru a face să crească pe pămînt această armonie, ca toți să poată contribui la binele celorlalți.

Și în România aceste greutăți care sînt astăzi trebuie învinse, punînd această disponibilitate pe care o oferă fiecare, nu din interes personal, ci din interes pentru întregul popor, mai ales pentru cei care sînt lipsiți. Aceștia trebuie să fie ajutați să se ridice, să fie încurajați, iar pentru cei bolnavi să se găsească acea posibilitate de alinare, de grijă mai mare pentru sănătate.

Acest lucru doresc să-l spun tuturor: să nu calce peste alții, ci să știe să se îmbrățișeze și să meargă împreună cu toți ceilalți pe drumul credinței. De fapt, aceasta este dorința lui Dumnezeu și trebuie să fie și dorința noastră.  

Scurtă biografie:

– Născut la data de 28 iunie 1940, în satul Gherăiești (județul Neamț);

– A fost sfințit preot la 29 iunie 1965, la Alba Iulia;

– A activat ca vicar parohial prima dată la Barticești, apoi a fost transferat la Rădăuți;

– La data de 1 noiembrie 1970 a fost numit profesor de teologie morală la Seminarul Catolic „Sfîntul Iosif” din Iași, a fost numit rector al seminarului;

– La doar 37 de ani, la data de 21 februarie 1978, a fost numit episcop de Iași de către Papa Paul al VI-lea;

– S-a dedicat timp de 41 de ani Diecezei de Iași, construind diferite instituții care au venit în ajutorul credincioșilor;

– În prezent are funcția de episcop emerit al Diecezei de Iași.