Poetul basarabean Iulian Filip știe să combine poezia cu toate pasiunile și artele pe care îndrăgește – muzică, pictură, teatru. Are în palmares o mulțime de premii, iar în interviul acordat ne-a vorbit despre relația destinului cu cuvîntul, dar și despre modul de a ajunge pe căile cărților și a le înțelege.
Orice om are în viață cea mai frumoasă perioadă – copilăria. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
A fost la timp. Eu am foarte multe întîlniri cu copii de diferite vîrste. Cei mai mici au întrebarea asta stereotipă: „Cum a fost?”. Zic: „Incomparabil mai fericită decît a voastră”. „Cum așa?”. „Păi, părinții mei aveau atîta încredere în mine, încît îmi încredințau tot ce aveau mai scump în gospodărie – să pasc vaca. Și nu-mi dădeau telefonul mobil cu mine, nu mă controlau la fiecare pas dacă respir cum trebuie, dacă fac ce trebuie, dacă n-am vorbit prostii. Seara, cînd veneam acasă, constatau și numărau cucuiele, zgîrieturile”.
Copilăria noastră avea o libertate pe care abia acum realizez că am avut-o și această încredere a părinților nu încurca unei universități paralele pe care ți-o oferea această libertate. Pe de o parte, aveai niște responsabilități. Glumeam cu copiii și ziceam că la vîrsta de 8-9 ani eram directorul combinatului patruped de lapte „Dumana”. Eu răspundeam de programul alimentar. Pe de altă parte, exista libertatea ca să-ți trăiești această universitate culturală care e copilăria.
V-ați născut în perioada regimului comunist. Sigur ați avut și perioade mai grele prin care ați trecut.
Părinții ne implicau în muncile cîmpului, care erau cele ale colhozului. Cu niște remunerări, bine, dar copiii încă nu înțelegeau lucrurile acestea. Cînd le înțelegeai, îți dădeai seama că nu exista nici o perspectivă legată de aceste munci și teama de acest lucru, de această corvoadă colhoznică, te stimula să alergi la lucrurile plăcute, adică la toate cercurile de activități frumoase, ca să echilibrezi ceea ce constituia realmente o teamă de ce realitate trăiești. Și, în felul acesta am urcat și în scenă, la acordeon, m-am aplecat și către matematică, mă duceam și la teatru, și la fotbal. Adică un nesaț pentru această parte a cumpenei care trebuia întreținută. Abia mai tîrziu realizezi prin ce-ai trecut și care a fost rațiunea părinților de a vedea șansa copiilor prin carte, prin școală. Adică să sacrifice totul pentru a-l motiva pe copil să ajungă acolo unde încă nu înțelege – și la bibliotecă, și la școală.
La ce vîrstă ați început să colecționați cărți și să aveți propria bibliotecă?
Treaba asta a venit mai tîrziu. Deja eram primul an de studii la Facultatea de Fizică și Matematică, cînd am descoperit librării doldora de carte. La Sofia, cărțile se vindeau în același magazin alimentar, iar cărțile ajunse acolo nu erau conforme unor criterii pe care acuma le înțeleg. Erau foarte întîmplătoare aceste cărți, care nu te stimulau. Am ajuns la bibliotecă personală, căci în casă tronau cărțile de biserică, manualele noastre.
Abia pe urmă, cînd am ajuns la Bălți, la studii, am descoperit această ispită de a procura cărți, dar asta în detrimentul celorlalte care trebuiau onorate cu bursa pe care o aveam. Uneori, se întîmpla că nu o aveam într-un trimestru. Și atunci depindeam foarte mult de înțelegerea părinților, pentru că o bursă studențească ți-ajungea să onorezi toate necesitățile cam două săptămîni, incluzînd mîncarea și celelalte. Atunci am descoperit librăria de cărți străine, în care componenta carte românească era cea mai bogată și am apucat doi ani cînd erau și niște prețuri creștinești. Și mă luam cu aceste cărți și se ducea toată bursa. Și atunci apăream acasă, la Sofia, mai devreme decît contabilizau părinții și ei vedeau că aduceam cărți. Îmi era dragă o ediție Bacovia, Numai o lacrimă de plumb, atît de că am cumpărat trei exemplare. Și toate trei, din camera aceea de cămin unde locuiam, au dispărut. Adică le era dragă această ediție și altora. Atunci am înțeles că trebuie să duc la Sofia o parte din cărți, îndeosebi cele care erau foarte aproape de sufletul meu. Acolo mi-am făcut biblioteca personală.
Care a fost prima carte citită de la care a pornit totul?
Citeam foarte mult, adică atît cît să furnizezi o bibliotecă sătească. Prima care m-a făcut atent la cărțile între cărți a fost în copilărie, cînd am dat peste Prinț și cerșetor a lui Mark Twain. Am înțeles că ceea ce am citit pînă atunci era maculatură. Adică de la Mark Twain, de la Prinț și cerșetor, am început să caut cărți înrudite cu această tulburare, pentru ca să înțeleg, chiar cu mintea copiilor, jocul destinului – cum te poate întoarce viața de la statutul de prinț la cel de cerșetor. Pe urmă am descoperit în mîna unui consătean de-al meu, tot poet, Boris Chițco, o carte de-a lui Tudor Arghezi. Aceasta a fost „degetul arătător”, călăuza primă, pentru că e mare noroc și de localitatea în care îți duci viața și te împlinești, dar și de un pedagog sau din familie careva, care să-ți arate cîteva adrese deștepte. Aceste adrese printre care și librăria și eventual un teatru, un muzeu și celelalte, le-am descoperit un pic mai tîrziu. Și realizez că sînt niște cărămizi într-un șantier, unde te construiești tu singur deja, avînd ghionturile pe care ți le dau școala, familia. Dar, cînd îți iei în mîinile tale destinul și înțelegi ce cărămidă miraculoasă e cartea și ce te pot îndruma personajele din cartea care te captivează, începe o altă confruntare cu oglinda, un alt dialog cu oglinda în care te cercetezi, te citești și vezi din care parte ești mai urît și ce poți să mai faci cu această urățenie, cu acest dezechilibru.
Fiind sub regimul comunist, existau cazuri cînd unele cărți erau interzise. Cum făceați totuși rost de literatura interzisă?
Nu arde nimeni de dorința să fie pedepsit. Deci, procuram cărțile de la Moscova. Era celebrul magazin de cărți „ДРУЖБА” („Prietenia popoarelor”), unde studenții basarabeni din diferite instituții superioare din Moscova își asumau și această funcție, de a furniza cărți celor care erau la Bălți, la Chișinău; adică aveai prieteni. Sau, dacă aveam drum la Moscova sau la Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg), primeam cărțile. Iată, Ianoș Țurcanu era angajat la Sanatoriul cosmonauților și a aviatorilor militari de la Soci. El îmi trimetea de la Soci cărți românești. Cartea românească ajungea peste tot, dar în Chișinău, unde ea era necesară, se interzicea. Și atunci aceste adrese erau o cale. Alta erau fotocopiile. Citeam cărțile în fotocopii și ele se treceau din mînă în mînă. Eram conștienți de pericole, pentru că erau cărțile marxism-leninismului despre români, iar consecințele erau clare și erau cazuri. În felul acesta am ajuns la această constatare și această poftă de lectură, care, ulterior, cînd lucrurile acestea deja nu mai erau oprite am văzut că s-au mai diminuat.
„Deșteptarea poeților e legată numaidecît de cel puțin o fată frumoasă în clasa a șaptea”
Cine sau ce v-a deteminat să frecventați cenaclul literar din școala natală?
Spuneam că îmi plăceau mai multe lucruri și se mișcau în paralel; adică erau și fotbalul, și muzica, și teatrul. Versurile existau și m-am trezit să înțeleg ce fac. În clasa a șaptea, s-au apropiat de mine șase colegi, șase băieți și mi-au comandat o poezie despre o fată din clasă, adică îmi recunoșteau aceste abilități. Fata era atît de deosebită, încît, studiind-o ca să scriu poezia, am devenit cel de-al șaptelea admirator al ei. Eram captivat, eram în fierbere de creație și astfel îmi ieșeau cam două foi duble de poezie despre această fată. Am fost surprins de învățătorul de limbă și literatură română. Mi-a luat foaia cu versurile și a început a citi. Constatam că ceva se întîmplă în alt mod decît instrumentele și intonația pe care le avea învățătorul Gheorghe Popovici în cazul cînd nu făceam ceea ce trebuie. M-a întrebat: „Ale cui sînt versurile?”. Am recunoscut și atunci el m-a invitat la ședința cenaclului din școală, de care eu nu știam, căci în clasa a șaptea aveam alte priorități. Mi-a spus să vin mai înainte, să mă așez în ultima bancă și să tac cînd o să mă prezinte. Și au început a veni vlăjgani de clasa a zecea, a unsprezecea. S-au așezat, se uitau suspect la mine, dar își vedeau de lucru. Învățătorul le-a citit această poezie și i-a întrebat: „Ale cui credeți că sînt versurile acestea?”. Și cînd acești vlăjgani au început să numească numele poeților basarabeni care erau în programele școlare, au început să-mi crească urechile. Am înțeles scena, iar profesorul a zis: „Vreau să vi-l prezint pe autorul acestor versuri”.
Deci, a fost un stimulent, ca să înțeleg că mă ocup cu niște lucruri care au alt tratament, chiar contează. Din momentul acela am început a năpăstui toate gazetele de perete din școală, a bombarda redacțiile cu versuri. Momentul decisiv a fost această fată de clasa a șaptea, iar la întîlnirile cu elevii le spun că deșteptarea poeților e legată numaidecît de cel puțin o fată frumoasă în clasa a șaptea.
Ați scris cărți pentru copii. De ce?
Nu e o alegere rațională. În genere, poeziile se întîmplă. Nu te așezi, ca în cazul prozei, unde prozatorul se mai impune, se mai priponește de masă și e o disciplină. În cazul poeților lucrurile se declanșează altfel. Și pentru că toate activitățile mele de creație au început de la poet, de la poezie, ulterior toate cîte mi s-au întîmplat se supun acestui mecanism. Dacă mi se întîmplă o stare de spirit, o dispoziție pentru dramaturgie, o scenă de teatru sau proză, un eseu sau o poezie, încolo mă duc. Nu mă impun. Știu, adică am și înțeles-o, că lucrurile vin după niște legi nescrise, dar vin. Nu trebuie să aștepți să-ți vină muza, trebuie să o provoci, să o ademenești. Lucrurile acestea sînt foarte interesante, vin poate din lectură, din polemici. Aveam două cărți pentru maturi și m-au sfătuit poeți mai în vîrstă că în cazul în care cartea pentru maturi nu-mi acceptă niște poezii să le duc la mențiunea copiilor. Cînd le-am prezentat, Spiridon Vangheli, care era consultant literar la Uniunea Scriitorilor, mi-a spus: „Iuliane, lumea se uită cu frumos în grădina ta la ceea ce ai scris pînă acum, dar tu la copii încă nu ai ajuns”.
Atunci cînd am făcut această primă tentativă, nu aveam copiii mei. La momentul cînd s-a născut Adrian, pe urmă Adriana, am realizat că poți comunica cu copilul luînd în calcul numărul de cuvinte pe care le are. Tot ce e în afara acestui fond nuclear al vocabularului lui îi trec paralel pe lîngă urechiușe. Copilul meu m-a luat de mînă și m-a dus în acest limbaj, în această dimensiune. Am constatat că fondurile acestea de sensibilitate pe care le acumulezi în copilărie nu se pierd, ci se depozitează. Am găsit modalitatea de întredeschidere a ușii către acest depozit și a-l lega cu ceea ce au furnizat atît copiii mei, cît și alți copii. Deci tot ce am făcut pentru maturi am făcut și pentru copii. Și poezie, și proză, și teatru. La un singur teatru, Teatrul de păpuși „Guguță” din Chișinău, se joacă nouă spectacole pe baza pieselor mele. Așadar, cînd mi se întîmplă să fiu în mintea copiilor, într-o dispoziție mai copilărească, atunci se întîmplă poeziile. Poveștile din cărți devin cărți și deja copiii îți dau semnale unde ai nimerit mai bine în tonalitatea jocurilor lor. Adică între cărțile mele e o competiție cu reeditările. Cartea Plăcințele cu mărar e o carte – duplex – pe o parte se intră la poezii, pe alta la povești. Partea cealaltă se cheamă Nucul cu o singură nucă și a ajuns deja la a cincea ediție, adică al cincilea „cuptor cu plăcințele cu mărar”. Înseamnă că această carte e acceptată, așteptată și căutată de copii.
„Mă simt ca un pedagog căruia i-a reușit azi lecția”
Ce simțiți atunci cînd sînteți chemat la gimnaziile și liceele din țară pentru a face cunoștință cu cititorii dumneavoastră?
Eu mă simt pedagog. Am absolvit Institutul pedagogic „Aleco Russo” din Bălți, iar în diploma mea scrie că sînt învățător de limbă și literatură moldovenească. Eu consider că acestea sînt lecțiile mele, pentru că în afară de cărți și spectacole, am avut și cicluri de emisiuni televizate pentru copii. Una dintre ele a fost „Cinel-cinel”, cu tentă folclorică, ciclu de emisiuni de vreo cinci ani de zile, de pomină. Pe urmă, timp de șase ani am avut duminică de duminică alt ciclu de emisiuni la Academia duminicală pentru copii și părinți „2 ore+3 iezi”. Emisiunile constau din patru concursuri – poezie, muzică vocală, muzică instrumentală, desen și două concursuri de frumusețe – „Domnița Duminică” și „Fieciorul casei”. În fiecare duminică erau aceste lecții de limbaje ale esteticului, ale frumosului.
Mă simt ca un pedagog căruia i-a reușit azi lecția și a depistat că unii dintre discipoli au fost exact în tonalitatea, frecvența emisă de text. Nu toată clasa însușește imediat o ecuație matematică sau o poezie cu nuanțele, intonațiile și mesajele ei, dar se alege.
Am citit cîteva opere de-ale dumneavoastră, dar cea care m-a atras mai mult a fost poezia „Căile cărții”. Cum putem noi, cititorii, să ajungem pe calea cărților și să le înțelegem?
Este altă poezie care se numește „Drumul la bibliotecă”. Și am zis: „La bibliotecă drumul/ E ușor ca să-l înveți/ Delicat pornești pe urma/ Celor mai deștepți băieți…”. Însă te iei și din urma celor mai deștepte fete. Să mergi pe drumul celor deștepți înseamnă că ești deja împlinit și lumea te-a remarcat. Te iei după omul care e mai deștept decît tine și vezi spre ce carte se duce. Altă invenție mai eficientă nu este. Să o pornim de la Socrate, care era cel mai deștept filosof și el constata: „Eu știu că nu știu nimic”. Ce înseamnă asta? Socrate aproape zice că eu știu că-s prost. El zice că în comparație cu bogăția care ne înconjoară, cu lumea care e atît de complexă și atît de uluitoare, cîte știe e minuscul. Dar Creangă al nostru zice: „Știu că-s prost, dar mă uit în jur și prind la curaj”. Ce are în vedere Creangă? Comparativ, îți dai seama că în spatele tău sînt mai proști, dar în fața ta sînt mai deștepți. Cum te miști pe această scară? Cînd începi a vorbi și a dezvălui datele ecuației, copiii devin mai cooperanți. Fac trimitere deja la Marin Sorescu care zice că „nu e rușine să te naști prost, e rușine să mori prost”. Adică ai trecut prin viață și nu s-a prins de tine experiența vieții ca apa de penele raței.
Ce legătură are poezia cu pictura pe care o faceți?
Toate sînt ale poetului. E această nevoie de a comunica, de a da expresie a ceea ce-ți pare că trăiești mai deosebit, mai diferit și are nevoie să fie comunicat. Atunci cînd nu îți ajung cuvintele, tu te prinzi a te juca cu pixul și îți iese o grafică din linii. Te joci cît cauți, aștepți cuvîntul la un text pe care l-ai început, dar nu vine dintr-odată cuvîntul. Mîna îți joacă; în felul acesta au descoperit prietenii mei că liniile acestea de așteptare a cuvintelor au personalitate. Dumitru Fusu, Vasile Romanciuc, Iurie Colesnic, Ianoș Țurcanu îmi spuneau: „Iuliane, dar uite ce linii, uite, măi Picasso!”. „Nu mă speriați, dați-mi voie să mă joc”. Dar am început să mă uit și eu la aceste bagatele grafice, iar poetul Aurel Ciocanu, Dumnezeu să-l ierte!, a zis: „Iuliane, dar nu ai încercat să aplici și culoare la aceste jocuri grafice?”. Și cînd am aplicat și culoare am văzut cum începe a juca rostul culorii, cum au jucat planurile. Cînd aplici culoarea îți apar planuri diferite.
Mi-a plăcut să descopăr, pentru că nu m-am școlit. E o cale să faci școală, să înveți despre spectrul acesta cromatic, îmbinarea culorilor, dar e altă cale cînd le deprinzi din mers. Cînd a venit Tudor Braga, criticul de artă, și a descoperit picturile mele, mi-a propus ca să le scoatem în prima expoziție. Zic: „Fii serios, Tudore! Asta e lume serioasă, pregătită”. L-a trimis pe pictorul Gheorghe Oprea, aveam o relație mai prietenească cu acela și m-a convins. În 1996 mi-a luat toate picturile, le-a dus la Biblioteca Națională și m-a chemat la inaugurarea expoziției.
„Sînt fericit pentru că toată viața am petrecut-o între cărți”
Într-un discurs, ați pomenit de citatul lui Jorge Luis Borges – „Literatura e o formă a fericirii, dar nu poți obliga pe nimeni să fie fericit”. Ce semnifică fericirea în cazul dumneavoastră?
Mario Vargas Llosa zicea: „Doar un idiot poate fi complet fericit”. Atîta fericire cît e îngăduită omului, satisfacția, consider că o am, pentru că toată viața mea am petrecut-o între cărți. Am ajuns și la această supremă plăcere de a gusta, de a alege, de a drămălui cuvintele pline, de a le face vehicule pentru mesajele mele și mai ales de a face cărți. Am o parte din cărți pe care mi le fac eu în totalmente, adică fac paginarea, prezentarea grafică, coperta, formatul și mă duc la tipografie, mi se face contabilitatea, am achitat și dispun de aceste cărți cum vreau.
Sînt conștient că lucrurile acestea se plătesc cu niște ani cînd încă nu ești acceptat cu toate succesele tale, cu toate deosebirile tale. Cînd ajungi la vîrsta la care am ajuns, începi a face totalurile. Ai satisfacția că ai procedat corect și te uiți la urmele tale, care sînt cărțile, care sînt spectacolele. Însă te uiți și la lumea care într-un fel îți dă bună ziua, îți pomenește de întîlnirea cu un spectacol sau cu o poezie sau cum au recitat copii niște lucruri. Șantierul e declanșat, adică treaba autorului a fost făcută. Cărțile își văd de lucru și sînt căutate.
De ce credeți că literatura e o formă a fericirii?
Cînd eram în clasa a opta, au venit la noi în familie doi pedagogi de la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău și m-au ascultat cu acordeonul. Au bătut palma cu tata ca a doua zi mă duc la colegiu. Dar dimineață, mama a prins a boci că nu-i dă voie feciorului nicăieri, s-a sătura el de străini pe urmă. Adică mama, toată noaptea s-a chinuit cu acest motiv, înstrăinarea, ducerea de acasă. Era altul destinul meu, probabil, dacă mă duceam pe această pistă, cu acordeonul. Nu știu ce loc ar fi avut, pentru că scriam versuri. Nu știu care era îngemănarea muzicii cu poezia, pentru că ulterior am cîntece pentru care am scris muzica și textele. Am făcut unele exerciții ca să știu cum e bucătăria aceasta, deși colaborez cu foarte mulți compozitori. Dar am încercat și pîinica asta. Adică nu-s categoric că Iulian Filip a văzut lumina zilei numai pentru acest destin de scriitor. Poate că dacă se întîmplau niște lecții de desen sau un învățător de desen un pic mai în fierbere, mai romantic, mai nebun, așa cum era cel de matematică, poate mă cîștiga pictura mai devreme și atunci era altă cale, alt tratament, altă relație a mea.
Dar sînt foarte recunoscător destinului pentru această relație a mea cu cuvîntul, deoarece mi se pare că ceea ce furnizează cuvîntul e mai important chiar și decît muzica pentru compozitor. Partea bună a muzicii este că ea nu comportă traducerea, adică e un limbaj universal care ajunge la fiecare.
Ce trebuie să facă un scriitor ca să rămînă în memoria timpului?
Ce trebuie să facă orice om: să ia viața în serios, să o accepte ca pe un dar, care nu poate fi comparat cu nimic și, dacă are ceva de spus despre aceste senzații neobișnuit, cum nu s-a mai spus, să o facă și să o facă sincer, cu instrumentele lui, cu simțirea lui, cu sensibilitatea lui.
Cred că fiecare scriitor vrea ca să rămînă în memorie. Sînt lucruri care depind și de împrejurări, dar sînt cele care depind în linie dreaptă de scriitor, care se uită și el, ca tot omul, în oglindă și uneori se judecă, să vadă dacă e sincer, onest cu crucea pe care o duce, dacă pe căile acelea ajunge în fiecare zi la șantierul lui, care bine ar fi să-i fie drag. Toate cîte le face să le facă din dragoste pentru această dulce corvoadă și zăbavă, dar și pentru lumea la care visează să ajungă cărțile lui.
Scurtă biografie
Iulian Filip s-a născut la data de 27 ianuarie 1948, în satul Sofia, raionul Drochia, Republica Moldova. Este poet, scriitor, dramaturg, folclorist român și doctor în filologie.
A absolvit Facultatea de Fizică și Matematică, apoi cea de Litere, în 1970. În perioada 1990-2006 a fost șef al Direcției Cultură a Primăriei Chișinău. Din 2002 conduce redacția Chișinău a revistei târgoviștene „Litere”, iar din 2006 este șef al Departamentului „Căile cărții” în administrația Uniunii Scriitorilor din Moldova.
A debutat în anul 1974 cu placheta de versuri „Neîmpăcatul meșter”. A fost distins cu Premiul „Simion Florea Marian” al Academiei Române și Premiul special al Festivalului Internațional de poezie „Lucian Blaga”, Cluj (2001).
Sursă cover foto: www.zdg.md
Niciun comentariu