GELLU DORIAN: „Lecția vieții este supremă pentru un adevărat scriitor”

Gellu Dorian este un scriitor botoșănean, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este iniţiatorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat anual în ziua de 15 ianuarie la Botoşani. Lucrează ca referent de specialitate la Centrul Creației Populare din Botoșani, este redactor-sef al revistei „Hyperion – Caiete botoșănene” și consilier editorial la Editura Axa din Botoșani.  După zeci de ani de activitate, în interviul pe care ni l-a acordat și-a amintit de toate greutățile vremii în care a scris și care l-au tranformat în autorul și criticul care este astăzi.

De profesie, sînteți bibliotecar. În opinia dumneavostră, ce rol au cărțile în viața cotidiană?

Cărțile, pentru un bibliotecar, în primul rînd sînt obiectul muncii sale. Și cum un bun meseriaș își cunoaște obiectul muncii bine, așa și un bibliotecar trebuie să cunoască bine ce este o carte. În sine, o carte este un obiect, care, față de altele, are un conținut, pe care bibliotecarul trebuie să-l cunoască bine. El este cel ce recomandă celui pentru care lucrează, cititorul, cartea de care are nevoie. Sau cartea de care simte el, ca bibliotecar, că cel din fața lui are nevoie. Astfel, cartea este pentru el mijlocul principal de muncă, în fond, esența meseriei lui. Pînă la conținutul cărții, bibliotecarul trebuie să cunoască o serie de lucruri ce țin de profesie, și aici este mult de discutat, chestiuni ce țin de substratul meseriei. Cartea în sine este ceea ce timpul înmagazinează, gestionează, conform sintagmei latine scripta manent.

Ați debutat ca scriitor la 6 august 1972, în revista „România literară”, sub pseudonimul George Dor. Cum a fost acea perioadă?

Am debutat, ce-i drept, pe 6 august 1972, dar nu în „România literară”, ci în ziarul „Clopotul”, în paginile literar-artistice ale acestuia. În „România literară”, pe care eu îl consider adevăratul meu debut literar, fiind girat de Geo Dumitrescu, am publicat în decembrie al aceluiași an. Perioada aceea era una destul de restrictivă pentru tinerii poeți, cărora nu li se deschideau paginile revistelor literare chiar atît de ușor. Însă era, atunci la începutul anilor ´70, o deschidere, un fel de dezgheț cultural, care nu a durat prea mult. Era o altfel de lume, poezia era chiar o sărbătoare a sufletului, a frumuseții, iar a publica atunci era un succes imens. Acum, din acest punct de vedere, nu mai e nimic asemănător, chiar dacă libertatea de expresie este una fără limite. Evident, nu regret nimic din condițiile coercitive de atunci, dar o nostalgie pentru acele momente de fericire nu pot spune că nu am.

Care este cea mai semnificativă lecţie pe care ați învăţat-o ca scriitor?

Lecția ar fi, în fond, mai multe lecții, nu neapărat oferite de cineva, așa ca un profesor, ci mai curînd cele pe care le-am găsit în paginile unor cărți fundamentale, sau atunci cînd am descoperit ce cărți trebuie să citești pentru a nu rătăci pe drumuri greșite. Aceste lecții le-am învățat de la poetul Lucian Valea, un exemplu de scriitor liber, chiar în acele vremuri, cînd nu se putea vorbi de libertate, un conviv care nu-ți impunea reguli, dar, fără indicații speciale, îți arăta ce e bine să faci pentru a nu te rata ca scriitor. Ani de zile am stat în preajma lui și am învățat că doar libertatea pe care ți-o impui este mai importantă decît oricare altă oportunitate deschisă cu zgîrcenie de un regim care nu-ți oferea nimic si te obliga să fii fericit. Acum nu știu dacă aceea a fost lecția semnificativă primită ca scriitor. Poate că lecția oferită de viata pe care am dus-o să fi fost cea care m-a obligat să scriu doar ceea ce am trăit, fie în poezie, fie în proză. Lecția vieții este supremă pentru un adevărat scriitor.

Sînteți redactor-şef al revistei de cultură „Hyperion – Caiete botoșănene”. Ce înseamnă pentru parcursul dumneavoastră profesional revista „Hyperion”?

O pasiune a mea a fost jurnalismul. Cînd eram elev, doream să mă fac actor. Eram înnebunit după filme, pierdeam multe nopți cu vizionarea lor în săli insalubre, reci, la țară, unde am copilărit. Dar a apărut apoi poezia, faptul că scriitorii sînt oameni, ca mine, și m-am dedicat scrisului. Apoi presa, litera tipărită imediat după ce o scrii, efectul știrii curse din mîna ta în pagină tipărită. Nu am devenit ziarist, cum am încercat. Dar la Biblioteca Județeană (din Botoșani – n.r.), unde am început să lucrez, la un copiator, pe matrițe de ghestender, am scos cîteva numere dintr-un samizdat (lucrare reprodusă artizanal și difuzată clandestin – n.r.), „Nord”. Nu am riscat mai mult. Apoi am înființat revista „Amfitrion”, din care au apărut cinci numere. Am descoperit astfel că se poate face presă.

Am fost implicat în revista de cultură „Caiete botoșănene”, care a apărut șapte ani în corpul revistei „Ateneu” din Bacău. În decembrie 1989, am transformat această revistă în revista „Hyperion”, care, iată, a intrat în anul 40 de existență, fiind cea mai longevivă revistă din istoria presei botoșănene. Asta înseamnă revista „Hyperion” pentru mine – o istorie recentă din viața unei instituții de nivel național, ignorată de administratorii locali și județeni, ceea ce înseamnă o victorie împotriva ignoranței celor care se află vremelnic la putere.

Premiul „Mihai Eminescu” „propune o evaluare exactă a poeziei de la noi”

Menţionați, vă rog, o carte (mai multe dacă preferați) care v-a influenţat ca scriitor. În ce mod v-a influenţat?

Greu de spus ce carte. Nici nu știu dacă există vreun scriitor care să fi fost influențat în profesia sa de o carte sau să fi existat ori să existe o astfel de carte. Pot fi autori care să creeze în jurul lor emulație, să provoace la scris, la depășirea modelului. Însă, totuși, o carte care a stimulat mulți tineri poeți, pe la începutul anilor ’70, a fost Panorama poeziei universale, scoasă de A.E. Baconsky, o antologie a poeziei universale contemporane, care includea 100 de poeți, cu biografii bine scrise și traduceri din poeziile lor. Acea carte a schimbat un pic paradigma poeziei de la noi, chiar dacă unii poeți ca Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, chiar Angela Marinescu sau Daniel Turcea erau inconfundabili și chiar peste mulți din poeții antologați acolo. Sau, așa cum membrii Cenaclului de luni, prin poezia beat adusă la noi ori prin expresionismul existențialist al echinoxistilor clujeni, au împrospătat paradigma poeziei noastre. Aceste mișcări poetice, aceste modele nu aveau cum să nu te influențeze în bine. Totul era să știi să te desprinzi la timp de ele. Cea mai bună materie pentru poezia pe care vrei să o scrii, repet, este viața pe care o trăiești, cu imprevizibilitățile ei.

Sînteți inițiatorul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botoșani. Ați susținut mereu valorile românești și ați luptat pentru ca acestea să nu fie date uitării. Cu ce gînduri ați pornit pe acest drum?

Așa cum am spus, pînă în 1989 poezia, deși mai așteptată și mai respectată decît acum, era totuși apăsată de o cenzură ce-i obtura promovarea și adevărata valoare. Sufeream cu colegii de generație, alături de marii poeți pe care-i cunoșteam și care, ca să se afirme, asa cum a fost cazul lui Mihai Ursachi, să dau doar un exemplu, fugeau din țară, riscînd mult, chiar dispariția definitivă, nu numai fizică, ci și din biblioteci, ori cazul altora, care se adaptau regimului, renunțînd sau scriind pentru sertar. Prin urmare, trăind toate aceste disperări, imediat după 1990, am inițiat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, rupînd o tradiție falsă, comunistă, de omagiere a lui Eminescu, printr-un format mai atractiv, cu miză mare și pe termen lung. Marii noștri poeți trebuiau aduși pe primul raft, să-i vadă lumea, să-i redescopere critica literară. Și așa, prin sprijinul unor mari critici literari ai vremii, puși la treabă an de an de regretatul Laurențiu Ulici, am impus acest premiu, cel care, într-un fel, a propus, propune o evaluare exactă a poeziei de la noi, aflată, în general, într-o degringoladă, cu nonevaluări și ierarhii false.

Cam cu aceste gînduri am pornit acum 31 de ani în urmă, crezînd acum, privind în urmă, că am reușit doar parțial. Și asta pentru că poezia română, literatura română în general merită o mai mare atenție, o punere în valoare mai aproape de ceea ce este și mai ales pentru a fi luată în seamă de alte literaturi aflate în marea cultură a lumii.

Ce impact a avut acesta în promovarea orașului pe latura culturală?

Aici e problema încă neîmplinită a acestui premiu. Pentru Botoșani a însemnat, desigur, mult, dar nu atît de mult și pentru cei ce administrează orașul, edili care doar o dată pe an își arată interesul față de acest premiu, și asta cu vizibil efort, parcă ofuscați, ceea ce nu ajută la promovarea adevărată a evenimentului. În intenția noastră, a Fundației Culturale „Hyperion” și a regretatului Laurențiu Ulici și acum a lui Nicolae Manolescu, președintele juriului și al Uniunii Scriitorilor din România, a fost ca acest premiu să devină o instituție națională cu adevărat, cu portofoliu, cu tot ce cere o astfel de instituție, nu doar formal, ca acum. N-am reușit încă. Dar și așa orașul a căpătat o imagine de adevărat centru cultural, măcar o dată pe an.

„Cultura, în România, nu se află într-o perioadă bună”

Cum vedeți cultura din România în momentul de față?

România există pentru că, în forme tradiționale, evoluate sau de ținută, cultura există, se manifestă în fiecare parte a țării. Faptul că se valorifică în diverse forme, unele efemere, de transfer, altele perene, de esență și profunzime, e bine. Nu e bine că nu se promovează cît trebuie și mai ales cum trebuie. Dar deficiența și inconsistența acesteia ies la iveală tocmai acolo unde formele evidente de cultură perenă nu sînt conservate și puse în valoare cum trebuie. Cînd ai vestigii atît de clare, argumentative în existența ta ca popor, ca nație și le lași în voia vremurilor, a ignoranței, pare a fi o lipsă totală de respect față de cultura care contează în identitatea națională, și asta în folosul unor noi forme de cultură pasageră, degradantă, care te duc ca popor pe linia de dispariție sau de degradare identitară. Ne aflăm acum în acest impas și asta din cauza celor care sînt puși să diriguiască importantele instituții de cultură, de la minister pînă la instituțiile județene locale care se ocupă de cultură. Aceștia nu înțeleg mai nimic din ceea ce înseamnă cultura adevărată, improvizînd cu veselie, cu cîntec și joc totul. Da, din acest punct de vedere cultura, în România, nu se află într-o perioadă bună. Din păcate.

Ați fost prezent cu poeme în antologii apărute în Germania si SUA. Cum poate un autor român să se impună, să se facă cunoscut, publicat în străinătate? Dar în România?

Da, este adevărat, am apărut în cîteva antologii de poezie, în diverse țări din lume. Important este sa fii tradus de nativi, nu de aici, din țară, așa cum se petrece de multe ori. Însă aceste apariții pot însemna ceva, dar la fel de bine să fie doar un bonus în propriul palmares. Nu ajungi, totuși, oricum în acele antologii. Poți fi selectat de diverse echipe sau instituții de promovare sau, lucru rar, dar de mare satisfacție, să fii ales de un traducător nativ, că i-a plăcut poezia ta și astfel ai putut ajunge și sub alți ochi decît cei ai limbii materne. Important este dacă ești receptat, dacă acele prezențe mai au și urmări, în bine, desigur. E destul de dificil să intri în alte literaturi. Nivelul de promovare, în acest scop, de la noi este încă la început, timid, ori de grup, cu reprezentări care nu aduc un plus de interes pentru literatura română, care nu este cu nimic mai prejos decît ceea ce se promovează din acele literaturi la noi. Mai e mult de lucru aici. Noi nu ne promovam bine nici în țară. Nu avem instituții specializate temeinic în acest sens.

„Căutarea originalității cu orice preț, cu ochii în alte curți, cu produse literare la modă nu este întotdeauna benefică”

Ce părere aveți despre noua generație de tineri scriitori?

Timp de 30 de ani am organizat la instituția la care lucram 30 de ediții ale Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene. De asemenea, un al concurs național, de data aceasta de dramaturgie, „Mihail Sorbul”, iar 19 ediții m-am ocupat și de secțiunea Opus Primum a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”. 26 de ani am ținut o rubrică de „Debuturi editoriale în poezie”, încît mi-am putut forma o părere cît de cît obiectivă despre promoțiile ultimilor 30 de ani.

Există un adevărat potențial, care ar putea asigura un viitor poeziei românești. Însă, din păcate, hiatusul pe care îl provoacă noii veniți, prin diverse poziții, mai ales de nerecunoaștere a înaintașilor, poate duce la rupturi irepetabile pe viitor. Caracterul joacă de cele mai multe ori feste scriitorului tînăr. Însă liniștea vine din partea unor tineri foarte serioși, care știu să continue ceea ce au primit, știu să respecte valorile, oferindu-și lor o șansă în plus pentru lîngă tinerețea nărăvașă pe care o au. Căutarea originalității cu orice preț, cu ochii în alte curți, cu produse literare la modă nu este întotdeauna benefică.  Dar, în general, tînăra generație de scriitori se așază în aceeași cultură din care fac parte și generațiile anterioare.

Ați fost distins cu Medalia comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu”, în 2001, conferită prin decret prezidențial, dar și cu Meritul Cultural A, în Grad de Cavaler, în 2004. Din punctul dumneavostră de vedere, munca și eforturile unui scriitor sînt răsplătite îndeajuns în țara noastră?

Am primit aceste distincții de la instituția prezidențială, în două rînduri, de la doi presedinți: pe unul l-am agreat la început, adică pe Emil Constantinescu, pe celălalt nu. Dar fiind vorba de instituția prezidențială, nu de cei ce ocupau vremelnic acea instituție, am acceptat. Sînt mici atenții, care nu pot acoperi decît vanități. Cum nu sînt vanitos, nu am fost copleșit de acestea.

Din păcate, scriitorul român, care nu numai că nu poate trăi din scris, dar nici de mari recunostințe nu are parte, se bucură în timpul vieții de mici recompense pentru opera sa, pe care, cei mai mulți și-o scriu în timpul liber, pentru că cei mai mulți lucrează pînă la pensie în diverse locuri de muncă. Abia de un timp încoace, scriitorii care ies la pensie primesc un procent de 50% din pensia de bază, respirînd un pic mai ușurați în fața nevoilor existenței de zi cu zi. Alții, nu mulți la număr, primesc o indemnizație de merit. Asta ar putea fi cît de cît răsplata pentru o activitate scriitoricească de o viață. Însă adevărata răsplată a scriitorului român ar fi recunoașterea operei sale, valorificarea ei. Ori acest lucru nu se prea întîmplă. Iar perspectiva este una și mai sumbră.

La momentul actual, privind puțin în urmă, cum apreciați parcursul carierei dumneavostră?

Avînd în vedere că mi-am asumat riscul să locuiesc într-un oraș de la marginea țării – este adevărat cu importante și de marcă instituții de cultură care, din păcate, s-au provincializat total în ultima vreme – , oraș fără mize mari în domeniul vieții literare, deși cu evidente valori care și ele s-au pierdut, nu știu dacă riscînd la fel ca mine, căruia i s-au deschis porți și în altă parte, cu mize reale, pot spune, deci, privind în urmă, că unele ținte mi le-am atins, adică mi-am scris cărțile, le-am publicat la edituri bune, pe altele le-am ratat sau amînat, cu speranța că va veni timpul prielnic lor. Am riscat mult, am pierdut mult în ceea ce înseamnă afirmarea cu adevărat în domeniu. Sînt, însă, un scriitor român cunoscut în orice colț de țară, apreciat pe acolo pe unde contează, mai puțin aici, la Botoșani, unde obtuzitatea este carata mizeră a acestui timp. Dar am învățat să-i ignor pe cei ce nu au cum și nici nu pot avea vreun rol în viața mea, ci doar material consistent pentru unele personaje ale romanelor mele. Peste toate, nu am cum să fiu mulțumit de mine și asta este o primă condiție pentru a mă depăși, pentru a exista acolo unde scriitorii contează cu adevărat.

Ce înseamnă succesul, pentru dumneavostră?

Succesul, în această profesie, care ține de talent, de educație, de cunoaștere, nu este asemănător cu oricare altă formă de succes, în oricare alt domeniu. Poate fi succes un moment precum cel al debutului sau cum este publicarea unei cărți care are ecou bun în presă, care intră imediat în conștiința cititorilor, care are și un succes de piață. Asta ar însemna succesul. Cum lucrurile astea, locuind într-un oraș în care succesul în branșă nu poate apărea niciodată, sînt greu de obținut, nu pot vorbi de succes în sensul adevărat al cuvîntului, ci de izbînzi pasagere. Ori, așa cum este longevitatea unui proiect cultural ca Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” ar putea fi considerat un succes în timp, erodant și poate doar unilateral. Prin urmare succesul, din punctul meu de vedere, este ceva relativ.

Date biografice

Gellu Dorian s-a născut la 13 octombrie 1953, în Botoșani.

A debutat publicistic în 1972, cu poezie, în „România literară”, sub pseudonimul Gheorghe Dor. Debutul editorial a avut loc în 1982, cu volumul Esopia (Ed. Albatros).

După cartea de debut, a publicat volumele: Poeme introductive (Ed. Junimea, 1986); Pașii poetului (reportaj-eseu, în colaborare cu Emil Iordache, Ed. Sport-Turism, 1989); Elegiile după Rilke (Ed. Moldova, 1993); În căutarea poemului pierdut (Ed. Axa, 1995); În absența iubirii (Ed. Helicon, 1996), Scriitorul (roman, Ed. Helicon, 1996); Poeme golănești (Ed. Cartea Românească, 1997); Infernul migrator (Ed. Axa, colecția „La Steaua. Poeții optzeciști”, 1997); Insula nimănui/Niemansinsel (ediție bilingvă română – germană, Ed. Dionysos, Kastellaun, Germania, 1998).

Este autorul antologiei Tineri poeți români de dincolo de Styx (Ed. Timpul, 1998).

Este prezent cu poeme în antologii apărute în Germania și SUA.

În decursul timpului, a fost distins cu Premiul I la Festivalul „Nicolae Labiș” (Suceava, 1978), Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Concursul Național de Poezie „Porni Luceafărul” (Botoșani, 1982), Premiul Colocviilor de Poezie de la Târgu-Neamț (1986, 1993), Premiul Asociației Scriitorilor din Iași (1993, 1996), Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993), Premiul „Agora” (1993), Premiul „Ion Iuga” pentru întreaga activitate (1997).

Sursă cover foto: www.stiri.botosani.ro