Carmen Olaru: „Jurnalismul este o meserie în care în permanență trebuie să te adaptezi”

Deși cu o agendă încărcată, amabilă, cum o știu prietenii și cei cu care a colaborat, a reușit să mă strecoare într-o pauză de montaj pentru un scurt interviu. Carmen Olaru, jurnalist senior la TVR Iași, nume recunoscut în lumea presei de după anii ’90, are o carieră impresionantă, de aproape 30 de ani, în televiziune și nu numai.

În multe interviuri ați pomenit despre dragostea dumneavoastră față de limba română. De ce nu ați ales să urmați Facultatea de Litere?

Întotdeauna mi-a plăcut limba și literatura română și am fost mai bună decît la științele exacte. În liceu am mers la olimpiade de română și, într-adevăr, am cochetat cu ideea de a urma Facultatea de Filologie – așa era atunci ceea ce este astăzi Facultatea de Litere. Pentru că la Liceul „Negruzzi”, unde am învățat, la română, la engleză, la franceză eram mai bună decît la matematică și fizică. Dar, recunosc, a fost un moment în care mi-am pierdut încrederea în ceea ce pot în zona aceasta și anume faptul că a existat un dascăl, la un moment dat, care parcă voia să mă convingă că nu am talent, că nu scriu bine, și m-a descurajat.

Deci, pînă după terminarea facultății n-am mai cochetat cu scrisul, nu m-am mai gîndit decît foarte puțin că aș putea urma o astfel de carieră. Însă era și perspectiva aceea de a merge ca profesor la țară și nu mă încînta. Atunci am renunțat repede la idee, dar am renunțat și la scris.

Am fost descurajată de acel profesor și am dat de multe ori acest exemplu – că nu trebuie să lăsăm, cînd suntem foarte tineri, pe nimeni să ne distrugă un vis, să ne schimbe o opțiune sau o speranță. Mie așa mi s-a întîmplat și a trebuit să existe un alt moment, după mulți ani, în care să îmi dau seama că, totuși, pot să scriu și, iată, din asta trăiesc acum, scriind.

Cum ați ajuns să lucrați în jurnalism?

Povestea e lungă. Nu a fost un vis acela de a deveni jurnalist. M-am pregătit să devin economist, am făcut Facultatea de Știinte Economice, am și lucrat 10 ani ca economist, începusem și un doctorat în domeniul finanțelor. Am făcut facultatea foarte serios, mi-au plăcut științele umaniste, așa cum spuneam că mi-au plăcut și limbile străine, dar mă vedeam și economist. Însă nu unul stînd la birou. Nu sînt o persoană statică, care să poată face zi de zi același lucru; îmi place să existe provocări, să cunosc oameni noi și m-am gîndit că o carieră didactică în domeniul economiei ar fi mai potrivită decît aceea de a fi economist într-un birou, așa că am început să pregătesc un doctorat în domeniul finanțelor. În 1990-1991, fiind în concediu, la Costinești, absolut întîmplător am ajuns văd cum se face o emisiune de radio.

Deci prima dragoste a fost radioul. Realizam o emisiune, împreună cu un coleg, un ieșean celebru, Sorin Lupașcu. El m-a invitat să facem o emisiune și de acolo a intrat microbul în mine. Ulterior, am primit de la Radio București oferta de a deveni corespondentul Radio România Tineret pentru județul Iași. Transmiteam corespondențe telefonic, așa era la vremea aceea, și am fost întotdeauna foarte încîntată de faptul că acele corespondențe despre evenimente, în general, culturale, care se întîmplau în Iași, nu erau modificate, nu erau cenzurate. Ceea ce transmiteam eu era primit, acceptat și apreciat, am considerat eu, de către cei din Radio București cu care colaboram, care aveau experiență foarte mare.

Apoi, a venit propunerea de a colabora la Radio Iași, mai concret în zona de actualitați, de știri –  aici îmi vine să rîd pentru că mi s-a spus că am o voce potrivită, că aș putea fi un corespondent de război foarte bun, ceea ce pe mine nu prea m-a bucurat; nu am vrut nici la actualități sau știri. Domnul Corneliu Mureșeanu, care coordona Redacția Muzicală Radio Iași la acea vreme, mi-a propus să realizez emisiuni de muzică românească, în calitate de colaborator. Eu lucram atunci la Casa de Cultură a Studenților și eram în contact cu diferiți artiști care aveau spectacole acolo și șansa de a-i cunoaște și de a realiza interviuri cu ei a fost exploatată din plin de domnul Corneliu Mureșeanu și valorificată, aș putea spune, pentru Radio Iași. Asta se întîmpla prin ’91-’92, iar în toamna lui ’92, tot așa, absolut întîmplător, am început o colaborare cu TVR Iași. Și, deși nu m-am văzut niciodată în postura de prezentator, de om care să apară la televizor și nici nu m-am gîndit că aș putea susține un concurs pentru a deveni redactor la TVR Iași, a apărut o șansă, aceea a întîlnirii cu Vanda Condurache și cu alți cîțiva redactori care au devenit ulterior colegii mei, Gabriel Rotaru și Liviu Tudorache, cu ajutorul cărora am înțeles că îmi place să fac meseria asta, îmi place să merg pe teren. Am făcut cîteva reportaje și, din toamna lui ’92, am intrat în echipa TVR Iași. Și pînă astăzi tot în echipa aceasta sînt.

Cînd ați realizat că asta este ceea ce doriți să faceți mai departe?

A fost o decizie destul de grea, Maria, pentru că, așa cum îți spuneam, aveam deja 10 ani ca economist, dădusem încă un concurs, eram economist principal, începusem acel doctorat și trebuia să renunț la tot pentru a începe o nouă meserie. Aveam 33 de ani, nu era chiar foarte devreme să te apuci de ceva nou, dar m-am sfătuit cu cei trei redactori de la Radio București – Florin Helmis, George Enache și Sorin Caracseghi, o tripletă de aur a Radio România Tineret – și i-am întrebat dacă pot să fac pasul acesta, dacă e un moment bun și dacă prin experiența pe care o aveau consideră că am talent și că mă voi descurca în meseria asta. M-au încurajat, am căpătat încredere, dar confirmarea de care întrebai a venit, practic, după trei ani. Sînt angajată de la 1 ianuarie 1993 la TVR Iași.

În ’96, după realizarea primului reportaj numit „Gîndind la America”, am primit un mare premiu într-o competiție de televiziune organizată de TVR Iași și atunci am înțeles că aici e locul meu, că asta îmi place să fac și că trebuie să renunț la ideea de a mai fi vreodată economist.  

Acum sînteți cel mai vechi jurnalist din TVR Iași. În timp ați reușit să formați oameni noi de televiziune. Cu ce nume vă mîndriți?

Da sînt, cred, cea mai veche din echipă în acest moment. Am lucrat încă de la începutul carierei Andreei Marin. Ea a intrat în echipă la noi atunci cînd avea 19 ani, a susținut un concurs foarte dificil și a fost prima clasată. A intrat în echipă cu timiditatea copilului venit de la Roman, care învăța o meserie nouă, fiind studentă în anul I la Informatică, la Universitatea „Cuza”. Am lucrat cu ea în echipă și am lucrat foarte bine. Este unul dintre numele care nu știu dacă îmi datorează ceva, ea fiind foarte bună, foarte talentată. În echipă cu Andreea era și Daniel Buzdugan, celebru astăzi pentru ceea ce face la Radio Zu, la București. Apoi sînt tineri reporteri la evoluția cărora poate am contribuit și eu. Dar în primul rând ei și-au dorit foarte mult meseria de jurnalist și s-au zbătut pentru asta. Uite, îmi vine în minte numele Oanei Andreea Marocico, absolventă de Jurnalism, la Iași, despre care aflasem de la profesorul Daniel Condurache. Știam că Andreea este un condei foarte bun, am reușit să o aducem în echipa TVR Iași și iată ea astăzi este la BBC. Dintre tinerii jurnaliști care sînt și azi în echipă și care au fost încă de la început aș menționa-o pe Laura Lucescu, un jurnalist foarte bun, foarte serios, foarte implicat în tot ce face și cu care colaborez și astăzi la emisiunea de folclor. Cred că e suficient, deși sînt doar cîteva exemple.

„A scăzut entuziasmul, nu mai există acea bucurie a realizării unui reportaj, a unei emisiuni”

Cum a evoluat televiziunea, în general, de cînd ați început d-voastră? Cum a evoluat TVR Iași?

Asta ar fi o istorie întreagă și, cumva, teza mea de doctorat despre evoluția TVR Iași. Am să spun doar cîteva repere: cînd am intrat în echipă emisiunile erau realizate cu mijloace tehnice mult mai puțin performante, lucram cu camere VHS, așa se numeau, cu casete, se monta și noaptea, acasă la colegi care-și ofereau aparatura de montaj pentru a realiza emisiuni. Nu ne uitam la ceas, nu țineam cont de opt ore sau 10 de muncă și făceam cu foarte mare pasiune tot ceea ce făceam; alergam pe holuri cu caseta în mînă în ultimul minut înainte să înceapă jurnalul de știri și aici îmi vine în minte o imagine a colegului de la montaj, Loredan Baiardi, care întotdeauna venea așa, în ultimul moment, cu caseta și nouă ne pica inima, nu știam dacă o să ajungă.

Deci, din punct de vedere tehnic sau al tehnologiei sînt schimbări majore. Astăzi avem grupuri de WhatsApp și ne trimitem știri sau filmulețe filmate cu telefonul, ceea ce atunci nu era posibil, trebuia să fim efectiv la locul faptei, cum se spune. Asta e o schimbare majoră. O alta pe care o simt eu și despre care vorbeam astăzi cu colegul Horia Gumeni, este că a scăzut entuziasmul și nu numai al nostru, al celor din prima echipă, care oricum sîntem puțini în acest moment; nu mai există acea bucurie a realizării unui material, a unui reportaj, a unei emisiuni.

Pe vremuri eram mîndri cînd ne vedeam numele pe ecran, ne bucura orice apariție poate și pentru că erau mult mai puține ore de emisie. Astăzi avem multe ore de emisie, emisiuni multe, dar parcă nu mai este același entuziasm nici în zona celor mai tineri și nu știu motivul. O colegă jurnalistă foarte bună, Andreea Ştiliuc, îmi spunea recent: „Dar dumneavostră încă nu v-a scăzut entuziasmul, vă place cea ce faceți”. Îți spun sincer că m-a mirat această remarcă a ei și am spus: „Da, Andreea. Dacă nu mi-ar plăcea ceea ce fac, probabil că n-aș mai fi astăzi aici, în echipa asta”. Pentru că puteam să fiu și în echipa TVR București și oferte au fost și am fost detașată acolo pe perioade destul de lungi, chiar și cîte jumătate de an, dar niciodată nu m-am regăsit în acele echipe. Aici cred că e locul meu și e bine că nu mi-a pierit acest entuziasm și bucuria de a face emisiuni/ reportaje.

Deși au trecut atîția ani de la Revoluție, remarcăm, din păcate, politizarea funcțiilor de conducere în numeroase instituții de stat, cu ceva timp în urmă fiind chiar dumneavoastră victimă a sistemului. În aceste condiții cum comentați zicala „Omul potrivit la locul potrivit”?

Eu nu mă consider o victimă a sistemului, în sensul în care se discută de cele mai multe ori. Pentru că pe mine nu m-a pus în funcție niciun partid, n-am avut nicio discuție cu nimeni înainte de a fi numită director. Era februarie 2013, cu două zile înainte de a fi numită am fost sunată de președintele director-general de la acea vreme, domnul Claudiu Săftoiu, și am fost întrebată dacă accept această funcție, fără a fi întrebată ce afinități politice am. Singura mea condiție în acel moment a fost să-mi pot alege eu echipa cu care voi lucra. Din februarie 2013 pînă pe 23 octombrie 2017, am fost directorul TVR Iași. Nu faptul că am fost schimbată la acea dată m-a deranjat (deja era o nouă conducere la București). M-a supărat foarte tare modul în care s-a întîmplat, pentru că am considerat că tot ceea ce fac este bazat pe competență profesională. Am încercat să fiu echilibrată în toată acea perioadă în care am fost la conducerea TVR Iași și a fi schimbată într-o zi, să afli de pe site-ul oficial al TVR-ului că din ziua următoare nu mai ești în funcție nu mi se pare fairplay. Poate era mai normal să mă sune cineva să-mi spună: „Uite de mîine vrem să fie altcineva, mulțumim pentru ce ai făcut”.

Deci, nu sînt o victimă a sistemului, sînt o victimă a unei persoane, pe numele ei Doina Gradea, care nu cred că avea ce să-mi reproșeze. Dovadă este și procesul pe care l-am avut cu Televiziunea Română, situație ce nu m-a bucurat deloc, pentru că ar fi trebuit să am procesul cu doamna respectivă. Eu pot să pun pe masă reportaje, emisiuni, documentare, tot ce am făcut în perioada aceea, proiecte din perioada conducerii mele. Deci ne luptăm, sau cel puțin așa consider eu, în proiecte, lucruri pe care le facem sau le-am făcut. Și în perioada în care am fost director au fost cîteva proiecte foarte interesante – proiecte transfrontaliere, în care am adus împreună artiști din zona folclorului, în special din Cernăuți și din Chișinău, Seminarul Internațional de Jurnalism, proiectul „Ia’și Descoperă”. În perioada în care Iașul lupta să devină capitală culturală europeană eu am propus un proiect, o idee despre care și acum îmi amintesc cu mare bucurie și anume de a invita echipe din foste capitale culturale europene care să stea o săptămînă la Iași și să realizeze un documentar scurt, de 10 minute, despre cum se vede orașul pentru cineva din exterior. Pentru că noi îl vedem într-un anumit fel, intrăm în rutină, nu mai observăm unele lucruri. Au venit echipe din Slovacia, Grecia, Portugalia, din Sibiu, pentru că și Sibiul a fost capitală culturală europeană, și au realizat niște documentare foarte interesante, în care noi înșine, cei care am coordonat acest proiect, am descoperit Iașul.

„Pasiunea mea e să merg pe teren, să întîlnesc oameni”

Pînă în acest moment ați reușit să lucrați în presa scrisă, radio și televiziune. Care domeniu vi se pare mai complicat și de ce?

Am scris puțin la „Monitorul”, am mai scris la „Pop-Rock”, revistă de muzică coordonată de Andrei Partoș, un redactor și un om de muzică absolut special din București. Scriam articole la acea revistă și la „Monitorul” cam tot din zona asta muzicală. Cred că presa scrisă mi se pare mai dificilă, poate și pentru că rămîne cuvîntul scris. Deși la radio și la televiziune vorba zboară, simt aceeași atracție atunci cînd realizez, de exemplu, un interviu la radio, acum fiind și realizator de emisiuni la ERCIS FM, radioul Episcopiei romano-catolice din Iași, sau atunci cînd realizez un reportaj la TVR Iași. Spun reportaj pentru că în continuare mie îmi place mai mult să realizez reportaje decît să fac emisiuni, decît să apar în direct, decît să prezint. Pasiunea mea e să merg pe teren, să întîlnesc oameni, să stau de vorbă cu ei și apoi să intru în cabina de montaj să pun cap la cap ce am filmat.

Cu ani în urmă ați realizat emisiuni la Radio Hit, devenind un adevărat promotor al muzicii românești. Un argument în plus ar fi și postura dumneavostră de producător, realizator al Festivalului „Cerbul de Aur” între 2002-2004. Știu că și acum aveți gusturi frumoase în muzică. Aș risca o întrebare: cum vedeți muzica românească de acum?

Nu mai urmăresc atît de atentă fenomenul muzical, așa cum îl urmăream pe vremuri.

Da, a fost o mare bucurie să fiu colaborator la Radio Hit timp de opt ani. Era perioada în care eram și la Radio Iași, acolo realizam două emisiuni de muzică românească, la Radio Hit tot o emisiune de muzică românească și eram angajată la TVR Iași, unde nu realizam numai emisiuni muzicale. Atunci eram în contact permanent cu artiștii de top – și cu cei tineri, și cu cei consacrați. Mai am prieteni foarte buni în lumea asta muzicală și sînt prietenii care rezistă de ani buni. Și am să încep cu Nicu Alifantis, un nume și un prieten adevărat, apoi Mircea Baniciu și Ovidiu Lipan „Țăndărică”, altfel spus Phoenix sau o parte din Phoenix, Holograf, pentru că am și o carte scrisă despre această trupă, Voltaj – altă trupă cu care am colaborat foarte bine, Ovidiu Komornyik, cu care țin legătura, dar și Alexandra Ungureanu. Muzica actuală există, clar, nu trebuie să o analizez eu. E bine ce se întîmplă și, chiar dacă eu n-o mai umăresc, e în topuri și trebuie să existe chiar și pentru comparație.

„Noi, TVR Iași, avem o responsabilitate în ceea ce privește zona Moldovei”

Unul din documentarele realizate de dumneavoastră se intitulează „Măria sa, Birlic”. De ce ați ales să faceți un documentar despre actorul Grigore Vasiliu Birlic?

E documentarul la care țin cel mai mult din tot ce am făcut eu la TVR Iași, chiar dacă nu a primit nici un premiu. Cu toate aceastea, eu consider că este cel mai bun produs al meu. L-am realizat pentru că Birlic era moldovean, era născut la Fălticeni și pentru că noi, TVR Iași, avem o responsabilitate în ceea ce privește zona asta a Moldovei – să reflectăm cît mai bine ceea ce e reprezentativ.

A fost o provocare, o mănușă aruncată de fratele meu, care obișnuia să vadă filmele lui Birlic și să se înece efectiv de rîs la poantele pe care le făcea Birlic. Și odată m-a întrebat: „De ce nu faci tu un documentar?”. Am început să mă documentez și am găsit suficiente argumente și suficiente documente care se păstrau la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni, astfel încît să dedic circa un an și jumătate realizării acestui documentar. Pentru că au fost drumuri la Fălticeni, la București, pentru realizarea unor interviuri cu marii noștri actori – cu Radu Beligan, Ion Lucian, Carmen Stănescu, Draga Olteanu Matei, Stela Popescu, Iurie Darie. L-am găsit și pe impresarul lui Birlic în viață, acesta mai trăind doar trei luni după ce l-am intervievat, în 2008. Deci, de aceea am făcut documentarul, pentru că Birlic merita un documentar. Nu știu dacă el este cel mai reprezentativ pentru dramaturgia românească și cu siguranță sînt mulți alți mari actori care ar merita documentare. La un moment dat poate le va face cineva. 

Cum a fost să vorbiți cu atîtea nume mari din lumea actoriei?  

A fost, în primul rînd, o mare responsabilitate, o mare bucurie, dar a fost și o șansă, bineînțeles. Am fost acasă la domna Carmen Stănescu, o mare actriță, de o rară frumusețe, care ne-a primit foarte frumos, foarte normal, ne-a tratat ca pe copiii ei, n-am simțit aroganță, n-am simțit că vorbea de sus. Cu doamna Stela Popescu știu că pe atunci eram într-o echipă comună în Italia și am realizat interviul la Veneția. Pe doamna Draga Olteanu Matei am intervievat-o la Piatra Neamț, pe Iurie Darie acasă la el, la București, pe domnul Ion Lucian la Teatrul Excelsior, din București. Cel mai greu a fost să stau de vorbă cu domnul Radu Beligan, care nu avea drumuri la Iași. De ce îmi doream foarte mult să stau de vorbă cu Radu Beligan? Pentru că era actorul care jucase cel mai mult cu Birlic dintre cei care mai erau în viață la momentul acela. Am încercat să-l „agăț” cu ideea că amîndoi sîntem absolvenți ai celebrului liceu „Negruzzi”. Domnul Radu Beligan era absolvent de „Negruzzi”, șef de promoție, și am spus: „Și eu sînt negruzzistă, maestre! Trebuie să îmi acordați acest interviu!”. Și el, care avea deja vreo 90 de ani, a spus: „Da´ nicio problemă! Veți avea acest interviu”. A venit la Iași, în sfîrșit, și era cît pe ce să nu realizez interviul, pentru că nu mai recunoștea că fusese de acord să-mi acorde acest interviu. A trebuit să insist și aici a fost poate, dacă vrei, talentul meu de jurnalist, care avînd și experiență tot spuneam: „Dar maestre, nu, nu-mi dați interviu” și așa, ușor, ușor, îl împingeam din spate spre locul de filmare. Era totul pregătit, un fotoliu în care s-a trîntit la un moment dat. Am crezut că uneori nici nu aude ce întrebări îi pun. A fost greu, nu vreau să mai povestesc, dar atît pe mine cît și pe cameramanul cu care am filmat în acel moment, ne-a stors de energie. Însă a meritat efortul și mă mîndresc cu aceste întîlniri unice. 

În 2014 a avut loc prima ediție a Seminarului de Jurnalism. Ce v-a determinat să organizați Seminarul de Jurnalism și de ce sînt necesare astfel de întîlniri cu profesioniști din televiziune și media, în general?

Am vrut să dau o șansă și viitorilor jurnaliști, cum ești și tu, Maria, viitorilor jurnaliști de la momentul acela. Să întîlnească jurnaliști cu experiență, jurnaliști consacrați, nu doar din presa din România, ci și din presa internațională. Am invitat, în cele trei ediții pe care le-am realizat, jurnaliști de la Televiziunea Franceză, de la Televiziunea Germană, televiziuni publice, de la BBC, și aș spune că au fost cu ștaif aceste ediții. Ne-am sfătuit foarte mult atunci și cu profesorul Daniel Condurache în ceea ce privește modul de realizare, invitații, temele, am făcut cîte un brainstorming  în redacția TVR Iași, pentru că în fiecare an propuneam cîte o temă în jurul careia erau discuțiile. Cred că au fost momente foarte, foarte bune acele seminarii, care, din păcate, la un moment dat nu au mai fost organizate.

Jurnalismul este o meserie în care în permanență trebuie să te adaptezi, să fii la curent cu schimbările ce apar în tehnologie, schimbări care sînt necesare si pe care trebuie să le asimilăm. Spuneam mai devreme că lucram în ´92-´93 cu casete, cu camere mari, cu altfel de calculatoare. Acum se pot face filme cu telefonul sau alte device-uri care nici nu existau atunci. Toate acestea sînt experiențe care sigur ne îmbogățesc, dar important e și că poți să descoperi printre tinerii participanți, de ce nu, posibili viitori jurnaliști.

Scurtă biografie

Născută în Botoşani, la data de 31martie 1958, Carmen Olaru a terminat secția Finanţe-Contabilitate a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, avînd un doctorat la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice Iaşi, cu tema „Audiovizualul ca politică publică. TVR Iaşi în context naţional şi european” (Magna Cum Laudae, decembrie 2012).

A fost coordonator cu atribuţii de director la TVR Iaşi între anii 2013-2017, a primit Marele Trofeu al Galei Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România pentru „25, o istorie călătoare” în anul 2017, a primit premiul APTR cu echipa emisiunii „Culise” a TVR (2000, 2003) și cu echipa „Cerbului de Aur” (2004).

A fost membru al Juriului internaţional Prix Circom (categoriile Documentar şi Fiction Drama), a reprezentat România în Juriul internaţional URTI (Union Radiophonique et Télévisuelle Internationale) – Grand Prix for Author’s Documentary, atît la preselecţia de la Paris, cît şi în finala Festivalului de Televiziune de la Monte Carlo (Monaco).