Trenul cu două vieți

Am să vă istorisesc povestea lui Petru Cutcovschi, omul care a urcat în trenul Cernăuți-Liov, fără să știe că acesta îi va mai dărui o viață. A prins perioada sovietică, a crescut sub „seceră și ciocan” și, într-un final, a învins regimul comunist. Povestea lui e ca un mecanism transistoric și transcultural, cu întîmplări în două lumi complet diferite. Pentru a o înțelege, trebuie să ne întoarcem în timp în urmă cu 75 de ani.

Timp de aproape doi ani, între 1946-1947, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), azi Republica Moldova, a bîntuit foametea. Zeci de mii de hectare de culturi cerealiere au pierit din cauza arșiței. Ca rezultat, la sfîrșit de sezon a fost strînsă o roadă extrem de proastă. Oamenii mîncau fie ghinde, fie urzică moartă sau vie. Altfel spus, mîncau tot ce era verde și creștea. Macuhul (n.r. ceea ce rămîne după prelucrarea uleiului de floarea-soarelui) ajunsese, pe atunci, cel mai mare delicates (delicatesă, regionalism, n.r.).

Petru Cutcovschi s-a născut în 1937, la nordul Basarabiei, în Larga, un sat la graniță cu Ucraina. Pe timpul foametei era copil, dar știa ce înseamnă „să mori de foame”  în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd s-a început regimul colectărilor de cereale, autoritățile au intrat în casele oamenilor și le-au luat tot, pînă la ultimul grăunte din pod. „Tare greu a mai fost. N-am prins acea perioadă, dar mi-a spus mama că, de fapt, 1946 a fost cel mai greu an”, îmi povestește Viorica, fiica lui Petru. Au murit mulți, aproape 10% din populația fostei Basarabii. Pe tatăl ei l-a scăpat Dumnezeu. L-a apucat de mînă și i-a mai dat o viață.

Cînd nu mai aveau defel ce mînca, Petru, de mînă cu mama sa, căci femeile au fost mai rezistente, mai tari în fața greutăților, au pornit pe jos în căutarea hranei. Au ales să plece în Ucraina. „Mămuca l-a luat pe tata și s-au dus lîngă Liov, pentru că n-aveau ce mînca. Era foame aici. S-au dus acolo, pentru că se știa că din acea regiune a Ucrainei se mai aducea la noi jom (deșeuri rămase în urma prelucrării sfeclei de zahăr; de obicei, se folosește ca furaje pentru animale – n.r.) și cartofi”, spune Viorica.

Cernăuți – Colomeea – Ivano Frankivsk – Strîi  – acesta a fost traseul lor. Pînă la Cernăuți, oraș din vestul Ucrainei (Nordul Bucovinei), au mers vreo 80 de kilometri, iar de acolo trenul „Cernăuți-Liov” trebuia să îi ducă la destinație. Petru nu știa din cîte vagoane era alcătuit trenul. Era însă fericit că a reușit să ajungă într-o margine a unui vagon din care mai putea zări ici-colo frînturi din peisajul ce se desena pe fereastră. Nu se îngrijora, și nici n-avea de ce. Zîmbea împlinit, de parcă ar fi cucerit Everestul.

Gara însingurării

Au fost mai multe opriri pe drum, unele au durat minute, altele ore întregi. În aproape nouă ore au ajuns în Strîi, un oraș din Закарпатська область (Regiunea Transcarpatia – n.r.). Gara din Strîi forfotea. Ușile vagoanelor s-au deschis, pe rînd. A coborît din tren și, pentru o frîntură de secundă, s-a simțit rătăcit în mijlocul mulțumii de oameni, care se tot împingeau și se ghionteau. Însă nu simțea panica. Știa că a venit în oraș în speranța că va găsi mîncare. Își tîra picioarele după șuvoiul de oameni. Istovit, abia de mai reușea să o facă. Dar mergea mai departe, hotărît și înfometat.

Era o după-amiază cenușie de toamnă. Soarele cobora încet spre asfințit, iar pînza înserării se îngroșa în văzduh. Stelele pipăiau puterea întunericului. Petru își plimba pașii pe cea mai lungă și cea mai anevoiasă stradă a orașului. Deodată, și-a dat seama că privirea mamei lui a dispărut. A rămas singur, înfometat și dezorientat, într-un oraș necunoscut. A încercat să nu dea glas fricii sale. Avea nouă ani și era la 350 de kilometri de satul de baștină. Viorica, măcinată de gînduri, își amintește ce i-a povestit tata, legat de acest moment: „Țin minte că l-am întrebat o dată, cînd eram mai mică, ce a făcut după ce a înțeles că a pierdut-o pe bunica, iar el mi-a spus că a umblat cît a umblat și, cînd a obosit, s-a așezat jos, pe o cărare, și aștepta. Era sigur că cineva va veni după el”. Într-adevăr, a venit cineva după Petru, însă nu părinții lui.

Satul speranței

Un glas a spintecat liniștea și așteptarea. A fost găsit de o familie de ucraineni. „Nu erau chiar bătrîni. Pe dînsul îl chema Nicola, da’ pe femeia lui Tecla. Cînd ne duceam la ei, noi îi spuneam babușca (n.r. bunica).  Ei aveau încă doi copii, Vica și Ivasi (Ion – n.r.), iar tata se primește că era al treilea”, îmi explică cu bunăvoință fiica lui. Erau din Daleava, un sat din comuna Solonske, raionul Drohobîci, regiunea Liov, la o margine de țară. Era un sat mic atunci, cu vreo 200 de oameni, toți vorbitori de limbă ucraineană. Acum, acolo trăiesc vreo 370 de oameni, iar unii încă își mai amintesc de Petru. „Oamenii de acolo îl iubeau. În ’92 m-am dus acolo în sat, cu Vica, sora lui tata. Acolo nu se spunea «bună ziua», dar «Slava Isusa Hrista» (n.r. Slavă lui Iisus Hristos). Pe drum ne-am întîlnit cu două femei și Vica le-a spus că sînt docika Petra (fiica lui Petru – n.r.). Țin minte și acum cum s-au bucurat și îmi vorbeau de bine despre tata. Parcă le văd cum stăteau lîngă poartă și povesteau cum tata i-a învățat pe copii să facă Steaua de Anul Nou, cum umblau cu colinda și cum punea lumînări în bostani (dovleci – n.r.). Așa multe i-a învățat”, îmi spune entuziasmată Viorica.

Satul Daleava creștea pe o spinare de deal. Casa lor era la doi kilometri de drumul principal. Podețul făcut din scînduri din fața casei acum nu mai este, însă a mai rămas biserica pe care o putea vedea cînd trecea peste pod. Toți cinci au trăit într-un șoprișor (șopron – n.r.), care avea trei camere mari și luminoase. Patru membri ai familiei dormeau pe cuptor, iar Petru pe sofcă (un divan îngust, confecţionat din lemn, folosit şi pe post de ladă în care se depozitau diverse ţesături – n.r.). „Cînd am fost ultima dată în Daleava, am văzut lada pe care a dormit tata. Ne-a arătat-o Ion. Chiar m-am bucurat cînd am văzut-o. Mi l-am închipuit pe tata, dormind acolo”, povestește, cu emoție, Viorica.

Apoi  îmi spune că tatăl său avea relații foarte bune cu cei doi copii ai ucrainenilor. „Într-o zi de vară, cînd cei trei coseau în grădină, tata a tăiat-o pe Vica cu coasa la piciorul drept. Întîmplător, bineînțeles. Fata însă nu l-a trădat, dar le-a spus părinților că ea singură s-a împiedicat și s-a tăiat. Cred că se temea să nu îl pedepsească”. A încercat să asigure un climat de familie echilibrat, netensionat. În timp, s-a format o legătură definitivă și indestructibilă, una pe care Petru și Ion au cimentat-o prin tăierea la degete. „S-au făcut frați de cruce. Dar și cu părinții se înțelegea bine. În familie, tata nu era obijduit (n.r. nedreptățit). Ei nu îl puneau pe el să lucreze mai mult în grădină sau să dea doar el mîncare la animale. Era în rînd cu copiii lor. Era ca al lor”.

Oamenii din Daleava erau împărțiți în două categorii: unii care erau dispuși să muncească, alții să-i lase pe ceilalți. Totuși, ei nu uitau să își organizeze viața în virtutea tradițiilor și obiceiurilor, să meargă în fiecare duminică la slujba de la biserica din sat, după „rînduială”. Cu tradiții purtate în sînge era și Petru.

Un obicei de-al ucrainenilor era să meargă în ajunul Crăciunului cu vecera, despre care Petru nici nu auzise pînă atunci. El știa că koleadniciki (copiii care umblă cu colinda – n.r.) umblau pe la casele oamenilor doar în ziua Nașterii lui Iisus. În comunitatea ucraineană, pe șase ianuarie, în fiecare an, copiii erau învățați să umble cu vecera, spunînd: „Dobri vecer, sfati vecer, preimaite nașu veceru?” ( Bună seara, sfîntă seara, primiți vecera noastră? – n.r.). Timp de cinci ani, așa făcea și Petru, umbla pe la casele oamenilor cu vecera.

Chemarea sîngelui

Între 1940-1959, în Ucraina a existat Organizația Naționaliștilor Ucraineni, înființată de Stepan Bandera, un politician, lider al mișcării de renaștere națională și ideolog al ultranaționaliștilor ucraineni. Era cel care promova activitățile teroriste. Bandera a rămas o figură extrem de controversată în Ucraina, unii considerîndu-l ca un eliberator care a luptat atît împotriva sovieticilor, cît și împotriva statului nazist, pentru independența propriei țări, în timp ce alții îl condamnă ca fascist criminal de război, responsabil pentru masacrele civililor polonezi și, parțial, pentru Holocaustul din Ucraina. Naționalismul ucrainean nu a inclus, din punct de vedere istoric, antisemitismul ca un aspect esențial al programului său și i-a văzut pe ruși, precum și pe polonezi, ca dușman principal.

În Daleava, Petru era considerat un moskal (muscal, care se referă la poporul rus – n.r.). Benderovțî (așa erau numiți membrii Organizației Naționaliștilor Ucraineni – n.r.) deseori vizitau orașele, dar și satele, pentru a începe „curățarea etnică”.  „Tecla și Nicola îl ascundeau pe tata cînd în cerdacul casei, cînd în cireada de paie, cînd în pădurea de lîngă sat. L-au tot ascuns așa cîteva luni, pînă cînd au primit un bilet pe care scria: «Sdelaite ștoto s nim. Oni evo ubiut» (Faceți ceva cu el. O să îl omoare – n.r.)”, spune Viorica. Destinul i s-a întors cu o rapiditate incredibilă. Pentru a-l proteja, părinții din Daleava au decis să îl trimită înapoi acasă, la părinții din Basarabia.

După cinci ani, Petru a urcat din nou pe scările trenului Liov-Cernăuți”=. „L-au dat la provodnic (membru al echipajului de tren care însoțește și deservește călătorii – n.r.)”. Avea 14 ani și se întorcea acasă. „Știa doar numele satului Larga și raionul Lipcani”. În Basarabia a fost întîmpinat doar de un polițist „înalt”. Petru i-a spus lui tot ce știa, iar polițistul l-a adus în sat și a început să-i caute părinții. Mașina s-a oprit. Petru a deschis portiera și s-a îndreptat către poartă. ,,A venit polițistul și i-a spus mamei «Iaca Palaghie, ți-am adus un băiat să stea la kvartiră (apartament – n.r.)». Tata a început a rîde cînd a auzit asta. «Mai bine pe al meu l-ai aduce, da’ nu pe unu’ străin la kvartiră”, i-a răspuns ea polițistului”, povestește Viorica Cutcovschi. Mama nu îl recunoscuse. Nu l-a recunoscut nici cînd s-a mai apropiat puțin. „Mamuca nici nu s-a uitat tare la dînsul. Pe el l-a cunoscut badea Nicu, fratele lui tata. A sărit de pe cuptor și a strigat bucuros: «Pechea! Pechea!»”, îmi spune Viorica, cuprinsă de un val de emoții. În sufletul lor a răsărit o bucurie atît de fierbinte, că într-însa parcă s-au topit toate durerile.

După armată, Petru a mai fost în Daleava. Viorica își amintește o întîmplare hazlie: „Cînd tata s-a dus încolo, Nicola lucra în grădină. El nu l-a recunoscut pe tata, pentru că era deja mai mare atunci. Și tata a început să îl enerveze. Drept răspuns, Nicola i-a spus: «Eu amuș te împușc». Ei aveau armament. Tata l-a întrebat: «Da’ de unde o să iai pistoletul (armă de foc – n.r.), de acolo, din beci, unde e ascuns?». Și tot așa i-a mai spus de cîteva ori. După acele cuvinte tatăl lui l-a recunoscut, pentru că altcineva nu avea de unde să cunoască ce aveau în grădină. Nu erau lucruri pe care le cunoșteau toți”.

Copilul cu două familii

În Basarabia de după război, foametea a înghițit mii de vieți omenești. Dar lui Petru nu numai că nu i-a luat familia, ci i-a mai dat încă una. Avea două mame și doi tați, la fel de iubitori. Fiica lui, Viorica, își aduce aminte de momentele cînd familia din Ucraina venea la ei în sat, în vizită, dar și după cumpărături, căci în Basarabia mîncarea a devenit, cu timpul, mult mai ieftină: „Ei veneau de multe ori la noi. Țin minte cum veneau cu o motocicletă cu liulică (vehicul cu trei roți format dintr-o motocicletă cu două roți și o remorcă laterală, fixată rigid de el cu o singură roată – n.r.) și ne aduceau cadouri. Asta era fericirea de atunci: să-i vezi pe ai tăi alături”.