O biserică sub acoperire

„Primăria vă urează bine ați venit!” și Oțeleni scris cu litere mari, de le-am zărit din depărtare, printre copacii din dreapta drumului, sînt semnele că am ajuns acasă. Privesc mai stăruitor pe geam să văd ce îmi mai face satul. Străzi pictate în primăvară, dar blurate de cîțiva fulgi care cad ușor. Copii, ici-colo, venind de la școală de mai la vale de centru. O mîță coboară de pe gard și merge să-și caute ceva de mîncare, în timp ce „prietenul” ei, cîinele, strigă la ea să nu-l mai deranjeze.

Mă aflu în microbuz și aceste imagini mi se perindă foarte repede prin fața ochilor. Mă pomenesc dintr-o dată la destinația finală. În centru. Primăria mă întîmpină la coborîre; alături – cîteva mașini. Dincolo de cafeneaua goală la această oră, strada cu troiță în cinstea Sfintei Fecioare Maria și monumentul dedicat eroilor, în spate, îmi amintesc de copiii de odinioară, care rămîneau să se joace după fiecare liturghie de seară și care o umpleau de rîsete și gălăgie. Mai număr cîțiva pași și, în capătul aleii, răsare biserica romano-catolică, învăluită de brazi și slabe raze de soare. Are porțile deschise larg. Tencuiala, măreția turlei, vechile icoane și statui, dar mai ales chipul unui preot, parcă cioplit în trupul său, mi-au trezit mereu interesul. Era momentul să-i aflu povestea.

Fiecare persoană, lucru și loc are o istorie, pe care o poartă zeci, sute sau mii de ani. Pandemia m-a întors în povestea satului natal. Îmi era dor de „Bună ziua!” sau „Mergeți la biserică?”.  Nu ai cum să treci pe stradă și să nu saluți sau să nu fii salutat. Ca niște furnici, oamenii urcă sau coboară spre centru, cu drum la dispensar sau primărie. Acasă, pentru mine, e satul Oțeleni, situat pe dealurile din stînga Siretului, la 25 km depărtare de Roman și la aceeași distanță de Târgu Frumos. Mereu am spus că stau între cele două orașe, ca să nu mă încurc în detalii. Așezarea este foarte veche, fiind pomenită de un document de la Moise Movilă, din 28 noiembrie 1630. Cu toate acestea, casele abia construite, asflatul și drumurile refăcute îi dau un aer proaspăt, modern, lăsînd un singur loc aproape intact, neschimbat – Biserica „Sfînta Ana”.

O biserică a lor

Majoritatea sătenilor sînt romano-catolici. Aceștia fac parte din „grupul refugiaților” din satele Adjudeni și Tămășeni (Neamț), care, pe timpul războaielor dintre turci și polonezi, precum și a jafurilor din perioada 1682-1750, s-au ascuns în pădurile de peste Siret și s-au statornicit acolo.  Îi vezi zilnic, trecînd la biserica pe care au ridicat-o bunicii sau părinții lor. Dacă îi întrebi cîte ceva despre ea, sînt bucuroși să-ți spună cît au trudit ani de zile, ca să aibă o biserică a lor. Povestea construirii acesteia a circulat de la un credincios la altul.

Catolicii din Oțeleni au avut prima oară o capelă în perioada 1800-1838, „care nu se știe ce dimensiune ar fi avut, nici unde și nici din ce material era construită”. Se spune că a fost construită de proprietarul moșiei de la acea vreme, Vasile Bibescu. Dar comunitatea s-a tot mărit odată cu anii, iar locașul de cult a rămas mic, mic de tot, devenind neîncăpător. O miniatură. Așa că în 1871 s-a început construirea unei noi biserici, alături de prima, cu cimitir în jur. La început ar fi fost zidit doar corpul bisericii, iar mai tîrziu turnul, început de un meșter din Roman cu salahori ortodocși, întrucît „catolicii noștri nu aveau meșteri zidari”. Dar, din nu știu care motiv, meșterii aceștia au părăsit lucrarea și a fost adus zidarul bisericii de la început. În doar două luni, cu meșterii lui, a reușit să zidească turnul din cărămidă.

Fiind mai puține mijloace, iar totul făcut manual, lucrările au durat. Dar „biserica avea un altar frumos, cu sculpturi aurite în lemn de tei”. „Icoana de la tabernacul, cu Sfînta Ana, a fost și în biserica veche, statuia care se află la stînga și la dreapta, Sfîntul Francisc cu un crucifix în mînă și Sfîntul Anton cu pruncul Iisus în brațe, la fel și ele.  Chiar și statuia sfintei Maria de la Lourdes e tot de atunci, era așezată la intrarea în biserică dinspre răsărit”, începe să îmi povestească nea Gheorghe Bartic, partenerul meu de călătorie în timp. A fost „om de biserică”, ministrat, clopotar și fecior de biserică. „Toată ziua eram la biserică, stăteam mai multe decît acasă”. 

Dacă acum credincioșii vînează un loc pe bancă, să nu stea o oră în picioare, pe atunci „bănci nu erau, toată lumea stătea în pioare. În față bărbații, copilașii – era un gărduț în fața altarului și acolo stăteam. Trebuia să îți aduci scaun de acasă dacă voiai să stai jos”. Și pentru că tot vorbim despre cum era atunci, fostul ministrat îmi povestește și că „veșmintele părintelui nu erau ca acum, aveau o legătură pe mîneca stîngă, iar cînd spunea predica se lepăda de veșminte și se urca la amvon să o spună. Liturghia era în latină, iar predica în română”.

Noul locaș construit în jurul celui vechi

Dau cu mașina timpului cîțiva ani deoparte, în timp ce intru în curtea bisericii. Mă izbește aerul rece stîrnit de brazii care se mișcă ușor din cauza vîntului. După ce m-am teleportat în timp, prin ce am auzit de la „ăia mai bătrîni” sau din arhive, mi-am luat notițele în brațe, un album foto vechi și am găsit biserica ca pe o carte mare, deschisă, dar cu cîteva pagini rupte, pe care le-am lipit ulterior. O cunoșteam și nu prea. Cînd eram mică, o exploram des cu copiii satului. Tot ce știam atunci era că la biserica asta a lucrat și bunicul meu și că trebuie să o respect. Dar nu știam și povestea ei. Probabil mi-ar fi spus-o el, dar timpul nu ne duce în aceeași direcție pe toți. Pe unii ne lasă aici, pe alții îi duce departe, pentru totdeauna.

Exteriorul mi-a atras brusc atenția, iar înălțimea ei mi-a rotunjit tabloul din fața ochilor – o biserică printre nori. Apăs pe clanța ușii ușor, fiindcă totul se aude cu ecou, și mă așez în penultima bancă. Nu mai e nimeni. De peste tot mă privesc chipurile sfinților; peste tot pasaje din viața bisericii. În mijloc un candelabru coboară fălos. Altarul din marmură, cu Cina cea de taină și o cruce rezemată, îmi amintește că ne aflăm în postul Paștelui.

Ies. Fulgii de nea nu îmi permit să privesc mult timp în sus, dar, cu multe pauze, reușesc să văd ce voiam – capul sculptat al părintelui Carol Shön, cu ochelari la ochi. Parcă de acolo, de sus, îi privește pe toți cei care intră în biserică.

A venit în satul nostru în 1935, din Crasna, una dintre coloniile germane din sudul Basarabiei. „Tatăl meu m-a dat pe mîna părintelui Carol și a avut grijă de mine. Țin minte că-mi dădea mereu bomboane. Mă punea la armonie să cînt. Era un singur preot atunci și el avea parohii și la Boghicea, Slobozia, Buhonca. Avea trei filiale și la 11.00 făcea slujba la noi, iar seara discernă, nu liturghia ca acum”, îmi spune fostul clopotar, înainte să apuc să-l întreb de el.

La venirea acestui preot în Oțeleni, casa parohială avea o vechime de 75 de ani și, fiindcă era făcută din lemn și lut, putrezise și devenise o ruină. Biserica rezistase, dar, ca și în cazul primei capele, istoria se repeta – cu cît treceau anii, cu atît devenea mai mică și mai neîncăpătoare. „A fost cam pe jumătate din cît e asta; era mititică, așa cum sînt bisericile de la Boghicea, Buchona”.

Într-o duminică din 1948, an roditor, cu mult grîu și porumb, părintele Shön i-a anunțat pe credincioși că s-a gîndit să înceapă lucrările pentru o nouă biserică. „Vedeți, zise părintele, biserica ce-o avem de 80 de ani a devenit neîncăpătoare pentru populația satului”, a lăsat mărturie unul dintre zugravii ei, Blaj Ursache, noilor generații. Acesta a plecat dintre noi prin 2012, lăsînd numeroase imagini din trecut.

Părintele a cerut ajutorul oamenilor – fiecare să se implice cu cîte ceva, de la cei mai tineri, pînă la cei mai în vîrstă. Chiar dacă erau o comunitate săracă, făceau rost de cele necesare prin talentul lor de negociatori. Cu pași mici, dar atenți, cînd țara era condusă de comuniști, neavînd voie să construiești biserici, sub pretextul că „o îmbunătățesc pe cealaltă”, ei au reușit. Noua biserică a fost construită în jurul celeilalte.

Mă uit la poza cu vechea biserică. O proiectez în interiorul celei de acum și îmi imaginez cum sătenii mei și-au construit timp de ani de zile locul lor de liniște, cît de subtil au putut, aproape fără zgomot. Speranța lor era atît de mare, încît anii adunați de cînd au început nu i-au mai interesat. Biserica era o binecuvîntare pentru satul lor și trebuiau să facă tot ce se putea.

Lucrările

Toată lumea a donat bani și au început lucrările, alături de un arhitect neamț. De orice era nevoie ei se mobilizau și făceau rost. Au început cu cărămizile. Din vatra iazului din sat, oamenii au luat pămînt, apoi au făcut cărămizi. „Nea Anton Iojă le ardea în cuptoarele de pe Dealul Boghetei. De aici le duceau spre biserică, în care trase de boi”.

Comuniștii aveau mare nevoie, la acea vreme, de produse agricole – cereale, carne, ouă, lapte, ce se găseau doar la țară. Din nou, istețimea părintelui i-a ajutat.  I-a îndemnat pe credincioși să dea în locul banilor respectivele produse, care urmau să fie încărcate și duse la fabrici din Roman și Bicaz, în locul materialelor necesare. Pentru a nu fi descoperiți, ocoleau mult. Dura cam două săptămîni să ajungă, să vîndă și să se întoarcă cu ce aveau nevoie. Pe atunci erau cîțiva oameni din sat care lucrau la Bicaz și asta le ușura șederea. O singură dată au fost prinși, la Roman, și s-au întors cu căruța goală. Nu s-au lăsat bătuți și au continuat acest proces care s-a întins în timp.  O binecuvîntare pentru ei a fost un polițist care se trăgea din sat și îi mai ajuta să scape de amenzi.

„Tatăl meu a fost fierar. Tot fierul de la biserică s-a făcut scoabe, că pe timpuri nu era sudură și făceam fel de fel de fiare care trebuiau prinse”, povestește bătrînul. Dacă azi pare ușor să spui că niște oameni construiesc o biserică, atunci n-a fost deloc așa. Comuniștii erau mereu cu ochii pe biserică. „Oamenii fugeau de acasă și cîte două zile, cînd veneau securiștii să întrebe cine a lucrat la ea”, spune nea Bartic. Nici părintelui nu i-a fost deloc ușor. Făcuse o gaură sub dușumea, cînd veneau se ascundea acolo, iar bucătăreasa trăgea capacul și punea un covor peste. Nu îți dădeai seama că cineva se află dedesubt. Din acest motiv, au fost și perioade în care lucrau noaptea la biserică. Sub supravegherea părintelui, care a lucrat planurile bine și a supravegheat tot timpul construcția, pînă în 1954 au fost finalizate zidăria și acoperișul din tablă.

Părintele Carol, sculptat în fațada bisericii 

„Cînd i-au terminat acoperămîntul, au stricat-o pe cea veche și au scos-o afară”, explică nea Gheorghe Bartic. Pînă în 1962, s-au făcut finisările interioare și exterioare. Sus, sub coama acoperișului, în fațadă, a fost sculpat părintele erou al satului, Carol Shön, ca să le amintească tuturor de truda și munca depusă pentru construirea noului lăcaș, de curajul și de istețimea lui. Cînd eram mică, mă holbam la el și îmi făceam tot felul de scenarii în minte, chiar unele de groază, probabil din cauza prea multelor minute petrecute uitîndu-mă în sus.

Frigul a pătruns și în oasele mele și reintru în biserică. În continuare sînt zile în care e plină de zici că ne-am întors în micile capele, unde, odinioară, sătenii abia încăpeau. Clopotele răsună de zor. Fix acum se trag, trei la număr. Semn că în cîteva minute începe liturghia. E 17.00 deja. Lîngă mine s-au ocupat de vreo jumătate de oră locurile, a fost făcută Calea Crucii înainte. Copiii intră pe fugă, iar o femei stă sprijinită de perete, deși în față zăresc vreo cîteva bănci goale. Se luminează deodată, iar candelabrul e acum și mai strălucitor. Imaginile transmise prin bătrînii satului, cu ajutorul cărora am găsit și lipit paginile dezlipite ale poveștii bisericii, dispar acum, iar părintele vicar și cel paroh ies din sacristie.

„-În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh.

–Amin!

-Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfînt să fie cu voi toți.

-Și cu duhul tău”.

***

Surse foto: Arhive Parohia „Sfinții Ioachim și Ana” Oțeleni; Oțeleni în imagini – Fotografii de Ursache Blaj (Album foto personal)