Peste 25.000 de persoane (militari, polițiști și voluntari) din Republica Moldova au participat, la începutul anilor ´90, la războiul cu Transnistria, aproximativ 300 de combatanți decedînd, iar alți 1.180 fiind răniți. Din satul Tănătari au plecat în acest război peste 300 de voluntari, dintre care 95 nu mai sînt în viață. De la Hagimus peste 400, printre aceștia numărîndu-se și medici, bucătărese, șoferii care transportau mîncarea, soldați răniți și morți.
Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței „Republicii Moldovenești Nistrene”. Dar adevăratul război avea să pornească în 2 martie 1992, după ce Moldova a primit statutul de membru al Organizației Națiunilor Unite, iar președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției locale din Chișinău, de pe malul estic al Nistrului.
Război și granițe
Transnistria, un cuvînt complicat la prima vedere, dar cine îi cunoaște însemnătatea știe despre ce merge vorba cînd aude/citește despre el. În noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind primii polițiști și localnici. Apoi, pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, iar podul de peste Nistru a fost blocat. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime. În noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști.
Anatol Iepure are 67 de ani și este veteran al războiului de pe Nistru, participînd la lupte din 2 martie pînă pe 21 iulie 1992. A avut sub conducerea sa peste 200 de soldați-voluntari ai războiului. A fost primul președinte al Comitetului de voluntari, iar la moment este primar în satul Hagimus, care se află la graniță cu Bender/Tighina. Un sat care a avut de suferit în anii 1990 și care suferă și acum, căci înfrîngerea din 1992 a adus și granița dintre Republica Moldova și Transnistria. „În luna martie s-au început acțiunile de luptă din zona Dubăsariului. Aici nu mergeau lupte, nu se simțea încă mirosul războiului, dar erau mici aruncări de focuri în zona noastră; nu ne atacau și nu fuseseră provocări de a se trage cu arma unul în altul, era drept o joacă de începerea războiului. Totul a început aici în luna aprilie, undeva pe data de 10. La noi a fost omorît un copil de către un sniper (lunetist) din Tighina. În a doua săptămînă a lunii iunie se începuse a agrava situația, deoarece 85% din satele vecine munceau în Tighina și, prin sate, se simțea deja gravitatea situației. Ne spuneau: „говори по русски- vorbește în rusă”. Dar noi nu voiam să vorbim în limba lor. Aruncau cu pietre în noi, dar aici încă nu se împușca om cu om”, povestește veteranul.
Copii de 16-18 ani, cu arma în mînă
A fost momentul în care polițiștii de la Căușeni (raion din sudul R. Moldova, situat la 87 km de Chișinău – n.r.) au primit mesaj că a fost atacat centrul de poliție al orașului. A plecat în ajutor grupa de polițiști care aveau automate. Primul broni-transportior a fost distrus, dar au ajuns la Nistru. „Mi se părea că nu o să fie nimic, cu asta o să se termine, pînă în următoarea zi. Am prins doi prizonieri, care dădeau informația mai departe, unde ne aflăm, cîți suntem, ce echipament avem, etc. Pe unul dintre ei l-am mai prins o dată, dar i-am dat drumul să plece spre Căușeni. Cînd i-am verificat de acte, ambii erau căpitani, adică ofițeri ai armatei ruse. De aceea, cînd spune Rusia că nu a participat la lupte sînt minciuni gogonate. Cînd a fost atacat satul Fîrlădeni (din raionul Căușeni), pe cei mai buni băieți de-ai mei i-au luat acolo, împreună cu tehnica și două broni-transportioare. Puneam granatele (grenade – n.r.) noaptea și le găseam dimineața scoase. În primul rînd lucrau profesioniști și le scoteau, în al doilea rînd aveau utilaj cu vedere nocturnă. De unde puteau ști ei unde erau puse bombele?”, spune Anatol Iepure.
A fost greu pentru voluntari, dormeau pe pămîntul gol, noroc că era vara. Problema principală era cu disciplina soldaților, majoritatea băieți tineri. „Îi puneam la post și îi găseam dormind în altă parte și am avut primii doi morți, pentru că au fost părăsite posturile. Ei au pătruns pe unde s-au părăsit și au împușcat pe doi soldați în cap. Primele două jertfe le-am avut pe baza faptului că s-au părăsit posturile. Noi nu sîntem soldați răi, doar că nu prea avem disciplină”, crede fostul voluntar.
Pentru a se putea hrăni, soldații săpau tranșee, prin care se deplasau pînă la mașina care aducea mîncare. Ce mîncau? Erau zile în care nici nu ajungea mîncarea la ei, dar, cînd ajungea, asta era pîine, borș moldovenesc, ceai/compot, terciuri, pîrjoale, cartofi scăzuți. Transportul cu mîncare venea de două ori pe zi, la prînz și la cină, împreună cu șoferul venea și bucătăreasa, pentru a împărți mîncarea și a lua vasele înapoi.
Pe timpul războiului, spune Anatol Iepure, erau legi nescrise, dar care se respectau întocmai. Spre exemplu, cînd intra tractorul care strîngea morții și răniții, lupta se oprea, cînd soldatul mînca, nu se trăgea cu arma. Numai că regulile erau reguli pentru ei, dar nu și pentru armata rusă. În plus, au existat și multe trădări. „Eu nu-s comandir de profesie, dar sunt agronom. Îmi este obijduitor că am cedat așa ușor și au murit atîția băieți, dar pozițiile le-am cedat prin documente. Avem morți care numai s-au dat jos din broni-transportior și au fost uciși, care s-au pornit în primul atac și i-au ucis”.
Implicarea Armatei a 14-a de gardă sovietică/rusă în războiul din Transnistria a dus la apariția așa-zisei „Republici Moldovenești Nistrene” și la independența de facto a acesteia față de Republica Moldova. Pînă în 1991, Armata a 14-a era formată din patru divizii motorizate de pușcași și alte unități mai mici. Transnistrenii constituiau marea majoritate a soldaților, inclusiv 51% dintre ofițeri și 79% dintre recruți.
O regiune distrusă de bombardamente
Tighina rămăsese pustie pe atunci, mai erau oameni care au rămas în casele lor, cum ar fi bătrînii, dar majoritatea erau închiși și nu ieșeau afară. Ceilalți plecau pe la rude, care și pe unde apuca să fugă din case, pentru a-și salva viața. Chiar dacă soldații nu aveau voie să tragă în civili, au fost cazuri în care civilii au murit din vina/neatenția soldaților. „Noi ne clarificam problemele statale, nu ne răzbunam pe civili; soldații, dacă aveau posibilitatea, le dădeau și cîte o felie de pîine, se comportau foarte bine cu ei. Cînd omul se ducea spre casă, cu bagaje, noi îl lăsam în voie să treacă, deoarece el se ducea în treaba lui, nu era vinovat cu nimic, nimeni nu trăgea în el. Dar au fost încălcări și furturi, de toate. Nici politica nu-i atît de murdară precum e războiul”, adaugă el cu amărăciune.
Îl întreb cum era pe atunci lumea, dacă era frică de război. „Mama mea spunea așa, că atunci cînd a fost foamea din 1947 se ducea la Chircăiești, după rădăcini de papură. Mergeau pe drum și cădea cîte un om, important era tu să ajungi, să iei papura și să vii înapoi acasă să le dai la ceilalți, să fărîmițeze rădăcinile, pentru a avea hrană. Așa și aici, te obișnuiești cu războiul”.
Însă adevărata mîhnire a voluntarilor a rămas legată de felul în care s-a încheiat acest război – și-au riscat viața, pentru ca la sfîrșit să li se ia pozițiile pe care le-au obținut și le-au avut sub control pînă la final. „Partea orașului pe care am ținut-o noi, trebuia să rămînă pe pozițiile sale, însă pe noi ne-au obligat și am dat orașul”, accentuează Anatol Iepure.
La 21 iulie 1992, Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova. Transnistria a devenit atunci, de facto, republică independentă, chiar dacă nerecunoscută la nivel internațional.
Anii 1990-1992 au rămas însă pentru Republica Moldova și Transnistria anii în care și-au semnat războiul, războiul cu ele însele. Conflictul militar a luat atunci sfîrșit, dar conflictul politic continuă și azi între Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană”, ambele disputîndu-și controlul asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stîng al rîului Nistru și orașul Tighina/Bender, aflat pe malul drept al aceluiași rîu.
Războiul nerecunoscut
În rîndul populației civile, acest conflict a lăsat urme adînci, nereparate, atît în Republica Moldova, cît și în Transnistria. S-a ajuns în situația în care nu se poate trece granița decît cu bilet de voie, pe care se înregistrează ora cînd intri și ora cînd ar trebui să ieși. Dacă întîrzii, în cel mai bun caz poți fi penalizat, iar în cel mai rău caz nu mai poți trece granița timp de un an.
În rîndul voluntarilor-soldați, stăruie încă întrebări și multă mîhnire. Pentru ce au luptat oamenii? Pentru ce s-au pierdut atîtea vieți? Pentru ce au crescut atîția copii fără părinți? Pentru ca acum să nu ne mai simțim acasă? Să mergi în orașul vecin și să fii străin, obligat să vorbești limba rusă? Să li se spună voluntarilor că acela nu a fost război? „Atunci ce a fost și cu ce ne-am ales? Nimic. Ne-am ales cu 500 de lei (moldovenești) de la stat, care le vin lunar voluntarilor, și granițe pe la tot colțul Transnistriei. Atît”.
Niciun comentariu