În CER au mai rămas 26 de suflete

„— Ne-ntîlnim în Groapă!”

În municipiul Roman, din județul Neamț, propoziția aceasta a devenit o obișnuință. Dar tu cum ai răspunde unei asemenea invitații? Terifiat și tentat să fugi, fără să oferi un răspuns? Nu e cazul. De fapt, un romașcan îți dă întîlnire în Pietonalul „Ștefan cel Mare”, ca să stați la o cafea, să mîncați o shaorma românească cu cartofi prăjiți sau să vă plimbați, admirînd peisajul, ca într-o pictură mioapă, de după-amiază, a Bulevardului Montmartre, în soarele lui Camille Pissarro.

În perimetrul blocurilor M1-15, cu patru etaje, cărora le sfîrîie vara acoperișurile franțuzești de tablă și de țigle ceramice, se revarsă „Groapa”, spațiu comercial subteran și de loisir, în care se regăsesc cele mai multe second hand-uri și outlet-uri de haine, magazine cu mobilă la comandă și articole de design interior, restaurante, pub-uri și terase din oraș. Într-o zi de început de aprilie, cînd frigul îngheață voința iernii de a pleca, cobor în Pietonal și nu-mi dau seama că mă plimb, de fapt, prin praful anilor `80, pe locul unor vechi beciuri evreiești, descoperite de buldozerele care se pregăteau să detecteze o fundație instabilă, unde nu se puteau construi blocuri.

Odinioară

Așa cum și-l amintește profesorul Iancu Wexler, președintele Comunității Evreilor din Roman (CER), centrul comercial al orașului era o stradă lungă, ticsită de prăvălii și ateliere ale meșteșugarilor și negustorilor de „sînge evreiesc”, care, potrivit tradiției orale, s-au stabilit pe meleagurile aflate la confluența rîurilor Siret și Moldova, în urmă cu peste 500 de ani. „«Strada Mare», Sucedava, Principatele Unite, unde e Baia, și mai erau două străduțe pe lîngă. Ăsta era Romanul evreiesc”, spune profesorul Wexler. „Dar majoritatea israeliților care aveau afaceri în comerț, în secolul XX și în jumătate din secolul XIX, se regăseau de la biserica ortodoxă «Precista Mare», ctitorită de domnița Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu, pînă în zona magazinului «1 Mai»”.

Această porțiune de parcurs în 10 minute la pas reprezenta jumătate din „Strada (Ștefan cel) Mare” ce duce la gară și la Grădina Mare sau Parcul Municipal. Așadar, într-o vreme în care plimbarea cu trăsura condusă de birjarul cu bască gri și costum era parte din firescul rutinei interbelice, aceasta era artera care întreținea viu pulsul orașului și golea portofelele. În mare parte, asta fac și acum Pietonalul și cei 250 de metri pînă la magazinul „1 Mai”, începutul Centrului Vechi al Romanului.

Un Rodeo Drive romașcan

„Polițai în haine maro mai deschis făceau rondul pe Strada Mare, unul cîte unul. Era bucuria de zi de zi a copiilor să mergem să vedem un agent; atunci sufla în fluier, de se-auzea pînă la biserică. Acel sunet prelung și ascuțit reprezenta «alarma» care vestea ora de deschidere sau de închidere pentru toate magazinele,” spune profesorul Wexler. Dar în clinchetul clopoțeilor care anunțau prezența clienților sau în trosnetul gutural al obloanelor închise seara, la comanda fluierului, unii dintre proprietari priveau forfota Străzii Mari de la balcoanele din fier forjat de deasupra caselor siameze, cu „dughene”, în timp ce unii negustori cu fedoră (pălărie – n.r.) neagră ieșeau cu scaunul afară, pe trotuar, pentru a-i ispiti cu bunuri pe trecătorii ieșiți la promenadă.

În afară de țiganii lustragii, care băteau cu periile în băncuțele de lemn pînă își hipnotizau fonic posibilii clienți, pe aici aveai șansa să te întîlnești cu indivizi savuroși, din adevărata lume locală evreiască. Puteai păși alături de Mordholă, groparul pus pe glume, care suținea că vorbește cu morții, contra cost, de Moti de la Comunitate – birjar și distribuitor de ziare, care a rămas analfabet după trei ani petrecuți repetînd clasa I, de Mina di Longă – femeia înaltă, de un 1,95 m, de Moș Zalman, care venea zilnic la școală, să vîndă dulciuri în pauze, de boierul Berthold Rohrlich, aflat la conducerea Casei de Comerț și Industrie a României, proprietar de tipografie și de fabrică de ulei sau de frații Rozenberg, cei cu tăbăcăria. În 1947, în evidența Asociației Patronilor din Centrul Roman erau înregistrați 110 croitori, 60 de cizmari, 25 de frizeri, 10 lenjerese, 20 de tîmplari, 12 blănari, 15 tipografi, 15 tinichigii, 10 dogari, 8 curelari, 8 ceaprazari, 7 zugravi, 7 tapițeri, 6 fotografi de origine evreiască și alți cîțiva meseriași.

Totuși, înainte să fie excavat în subteran pietonalul „Ștefan cel Mare”, supranumit colocvial „Groapa”, deasupra era continuarea Străzii Mari a orașului, un conglomerat liniar și continuu de magazine de lux, cu sau fără etaj, asemeni unui Rodeo Drive al Romanului. Așa că după vizita la multiple magazine cu stofe, cum era „La milion”, la lustragiii efervescenți puteai merge să-ți curețe încălțările de piele, cumpărate de la cizmăria lui Leibica (Liviu), unchiul profesorului Wexler. „Nevastă-sa și cu mama mea erau surori. Țin minte că mă jucam: era o foiță subțire de bronz și imprimam prin ea, cu ștampila caldă, stema atelierului, pe interiorul pantofului, pentru cel cu dare de mînă, care a comandat o pereche. Sau puteai comanda orice pereche de pantofi din țară și îți venea la cizmărie fără probleme”.

Dar existau prăvălii și ateliere evreiești potrivite pentru buzunarul oricui. Chiar și bodegi, precum cea a lui Iosef Leibovici, în care se putea servi vin ca al fraților Grimberg, sau crîșme-restaurant, precum cea a lui Iulius Hascal, compartimentată după ranguri sociale (la etaj, separați de restul, stăteau intelectualii, profesorii și persoanele publice). „Mai era ceaprazarul Lampel, care confecționa chipiuri și epoleți pentru militari și «La Putna», sticlăria lui Orenstein, care avea nevasta paralizată”. Existau multiple frizerii, numite după proprietari – Hermany, Flitman, și farmacii ca „prima drogueria medicinală” a lui Ioan I. Albu, însă lumea modestă frecventa cel mai des „colonialele”, în care se găseau diverse fructe și mirodenii exotice importate. „Erau numai alimentare cu două niveluri, jos erau beciurile de depozitare a mărfii din străinătate. Cele mai renumite și mai mari aparțineau lui Pinsler, spre biserică, și lui Chesler, de la Telefoanele vechi, oleacă mai sus, pe stînga. Restul erau alimentare simple, mici, aveau doar cîteva rafturi,” își amintește profesorul.

M&M`s de altădată – marmeladă și mămăligă la caiet

Dacă profesorul Wexler ar fi copil, de dorul de a vorbi idiș, ar spune la intrarea în prăvălie: „Sînt Iacov ben Moșe Țvi” (tr. idiș: Iancu, fiul lui Moise) sau doar „sînt fiul lui Wexler și m-a trimis tata să cumpăr făină de porumb și marmeladă”, înmînînd vînzătorului lista întocmită de acasă sau, de multe ori, dictînd din minte produsele necesare, după obicei.

La foametea de la mijlocul anilor `40, romașcanii aveau siguranța că pot cumpăra „la caiet” alimente de la negustorii și meșteșugarii evrei de pe Strada Mare, făcînd plata la primirea salariului. Profesorul Iancu Wexler își amintește și că mămăliga și marmelada ieftină, de la fabrica fraților Ghelberg din Roman, erau nelipsite din dieta sa zilnică. „Erau și dăți în care vînzătorii te țineau minte, fără să noteze. Totodată, mergeau și românii la evrei, nu exista nicio diferență. Era pe cinste. «E băiatul lui cutare? Salutare! Lasă că vine taică-su` și plătește». Altfel te făceai de rușine în oraș”, zîmbește profesorul Wexler, iar chipul său, ca de ceară maleabilă, se umple, zîmbind, de riduri fine.

Tanti Ileana, curaj și toleranță

În vremea Holocaustului însă, cînd o pătrime din populația Romanului se constituia din evrei, 6.485 la număr, fie nativi, fie strămutați din satele și tîrgurile dimprejur (Bâra, Băcești, Bozieni, Dămienești), inscripția „Jüdische Zeitschrift” (tr. germană magazin evreiesc) era scrisă pe obloanele din lemn și pe vitrinele de sticlă ale magazinelor de la turnul cu clopotniță pînă la prezentul magazin „1 Mai”. Atunci, unii dintre evrei au „încredințat românilor” actele de proprietate ale caselor, pentru a nu le fi închise prăvăliile și a nu rămîne fără domiciliu și fără loc de muncă. „Ca un exemplu, era un căpitan de armată – îi zicea Deac – care avea mulți prieteni evrei pe Strada Mare. Și unul dintre ei i-a vîndut tipografia, dar el a continuat să muncească la noua tipografie Deac. Și mai erau și alți neevrei care ajutau evreii, așa cum erau și foarte mulți țărani care îi ajutau pe evrei. Văd în minte o femeie, nevasta dascălului Pascariu, de la Cotu Vameș. Tanti Ileana era înaltă, foarte ageră și avea un nepot căruia i-am fost eu diriginte la liceu, peste ani. În momentele în care nu aveam voie să mergem pe stradă, dacă ne aducea dînsa un chil de lapte, un chil de cartofi, un chil de făină, era sărbătoare, deși era ilegal să comunice și, mai mult, să vină într-o casă evreiască. Aveam dreptul la doar 100 de grame de zahăr de persoană și plăteam de două ori mai scump pîinea, așa că nu mîncam. Ulterior, ca urmare a legilor antisemite, mulți evrei au părăsit Romanul mai mult sau mai puțin legal și s-au dus în noul stat Israel”, rememorează profesorul Wexler.

Lazăr Blecher, un imigrant ca mulți alții

Pe partea dreaptă a Străzii Mari, la nr. 151-153, loc înghițit acum de blocurile Gropii, Lazăr Blecher avea un magazin de porțelanuri fine și sticlărie din producție proprie și cîteva articole de import. Era tatăl romancierului Max Blecher, supranumit „un Kafka român”, pentru suprarealismul cu care și-a scris memoriile în cărți precum Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (publicat post-mortem, în 1971). În scurtul destin de 29 de ani, avînd coloana vertebrală afectată de tuberculoză, Max a fost imobilizat la pat și încorsetat în ghips timp de un deceniu, iar ultimii ani ai vieții și i-a petrecut într-o casă, dărîmată în prezent, de pe Strada Cezar Petrescu. „Magazinul lui Lazăr Blecher, înstărit și cu fața foarte, foarte albă, avea vitrine mari; alături o casă rotundă, părintească, unde stătea soția sa de obicei, Bella Blecher – o femeie plină. Dughenele evreiești aveau dublu scop: comercial și de locuit. Magazinul era la stradă și intrarea în casă era pe strada Elena Doamna sau pe Sucedava. În anii`50, familia Blecher a plecat în Israel și se spune că Lazăr s-ar fi aruncat de la etaj. La marginea orașului, el a avut și o parte din fabrica de teracotă… Ăsta e un caz similar cu mulți evrei care au predat autorităților comuniste prăvălia și casa și au imigrat apoi în Palestina de atunci”, spune profesorul Wexler.

Ca să las în urmă Groapa cu blocurile ei și cu noile magazine, urc alt set de scări, alăturat singurei scări rulante în aer liber din Roman, dar care nu e pusă în funcțiune deocamdată. Ajung la nivelul carosabilului și, în minte, îi spun birjarului Moti, cu bască gri și costum, să mă plimbe în tropăit de copite pe kilometrul ce-a mai rămas din așa-numita „Stradă Mare”. Sînt însă în Centrul Vechi al orașului, în prezent, pe o porțiune de stradă care a fost redeschisă traficului în 2012, după 15 de ani în care a fost modernizată – asfaltată și, în premieră în municipiu la acel timp, dotată cu sistem de iluminare cu LED.

Singurătatea unei librării

Proprietarii evrei de tipografii și librării din Roman au făcut din Strada Mare și un centru al papetăriei, cărților și ziarelor, cît timp presa scrisă era singura metodă de informare. Librăria „Beram – tatăl”, Tipografia „Frantz Ghinsberg”, „Viitorul” Leon Grunberg, Librăria „Naţională” Horowitz, Librăria „Michel Șimsenzon”, Librăria şi Tipografia „Avram Iancu” erau cîteva dintre cele presărate de-a lungul străzii evreiești. Multe au fost naționalizate și mai multe au dispărut după anii `60.

În prezent, deși fără origini israelite, Librăria „Vasile Alecsandri” este singură pe strada Ștefan cel Mare, la nr. 192, îngemănată cu altă clădire, la etajul căreia unicul balcon de fier forjat scrutează trecătorii, ca o victorie asupra timpului. Acestea două se găsesc vizavi de actualul magazin „1 mai”, aflat la parterul fostei cooperative meșteșugărești „Victoria”, construită în locul complexului de clădiri ridicat în 1914, incluzînd Hotelul „Modern”, un cinematograf, un restaurant și o cofetărie. „Cel mai mare dezastru de pe Strada Mare a fost cînd a izbucnit, în `40, un incendiu în cinematograful lui Cobzaru. Eu eram la școală și au venit părinții să mă ia. Ardea focul de nu puteai să mergi. În zona aia, a intersecției cu Strada Dobrogeanu Gherea, era agitație mare cu trăsurile atunci, fiindcă acolo era stația cu trăsuri. Majoritatea birjarilor din breasla romașcană erau evrei”, îmi amintește profesorul Wexler.

Casa Romașcană

Însă pe Strada Mare nu existau doar magazine și ateliere evreiești de tot felul. Centrul istoric al Romanului este și acum înțesat, pe margini, de case care au intrat sub protecția Ministerului Culturii. Patru nimfe și șase copii stau, parcă de-o veșnicie, în curtea restaurantului „Casa Romașcană”. În spate, de zece ori mai bătrînă și mai maiestoasă, construită după anul 1903, se află casa fraților Rottenberg, care dețineau Tipografia și Editura „Modernă”, unde multe dintre cărțile poștale ale vremii au fost tipărite. „Aici era chestura de poliție, unde am stat o noapte, într-un grajd, cu vreo 10-15 inși prinși pe stradă, după ora de circulație a evreilor. Auzeam freamăt de cai în spate. Nu ne-a dat nimeni nicio atenție, dar era un agent, Panaite, foarte cumsecade. O noapte întreagă pînă dimineața am stat pe jos, nu erau scaune, nici bănci. Asta era pedeapsa, eram copii”, rostește încet profesorul Wexler.

„Dreptul între popoare” de pe Strada Mare

Viorica Agarici (1886-1979), președinta filialei locale a Crucii Roșii din Roman în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a devenit primul român în onoarea căruia s-a plantat un arbore pe Aleea Celor Drepți din grădina Yad Vashem, a Memorialului Victimelor Holocaustului. Asta după ce în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, la Gara din Roman a oprit unul dintre „trenurile morții”, pline cu evrei, care veneau de la Iași spre lagărul din Călărași, și, contrar interdicțiilor, aceasta a reușit să convingă oficialii să îl deschidă, pentru a scoate cadavrele și a oferi apă și mîncare supraviețuitorilor. „Am văzut-o, o țin minte bine: mică, îmbrăcată întotdeauna în negru, stimată de toți romașcanii, știindu-se fapta ei. Era cineva, pe lîngă faptul că mama ei se trăgea din familia boierului Vasile Gh. Morțun, primul deputat socialist în Parlamentul României. Viorica Agarici știa franceză, germană și engleză și dădea meditații copiilor, ca un mod de subzistență. După război, i se luase casa, «domiciliu forțat» se numea, așa că a stat într-o cameră din casa avocatului Mârțu și mergea pe stradă mereu cu un coșuleț după dînsa. Dacă venea la mine și-mi pregătea băieții, îi dădeam mereu, din proprie inițiativă, o bucată de pîine cînd îmi permiteam, un ou, ceva să fie neapărat în coșuleț și cu asta trăia. Așa se întreținea cu alimente oferite de unul și de altul, pînă când unul dintre fii săi a venit și-a mutat-o la București”, spune profesorul Wexler.

La numărul 218, pe Strada Ștefan cel Mare din Roman, podoaba teiului promite să înfrunzească și să ascundă fereastra de deasupra intrării clădirii în care stătea Viorica Agarici. De acolo, acum se uită familii „defavorizate”, cum se găsesc în multe dintre casele din Centrul Vechi.

„Sîntem prea mulți bătrîni”

„Știi ce e chelia? O cărare multilateral-dezvoltată”, îmi spune, pipăind comic suprafața lucioasă a frunții netede, care s-a încruntat de multe ori în vremea comunismului, atunci cînd multe dintre prăvăliile evreiești au fost condamnate la inexistență. Acum ochii zîmbesc deasupra ochelarilor cu care citește toate datele recente, notate într-un caiet cu foaie velină, bronzată de vreme.

Cea mai vîrstnică femeie din comunitate are 90 de ani, iar o supraviețuitoare a lagărelor din Transnistria are 80. Iancu Wexler are 88 de ani abia împliniți în luna martie, dintre care 35 petrecuți în rolul de președinte al Comunității Evreiești din Roman (CER). Ultima cununie a avut loc la Roman în 1991, iar o pereche de gemene au fost născute anul trecut. Pășind în propria viață de nonagenar, spune că „speranța e zero pentru cei 26 de membri, cîți am mai rămas în CER, și, dintre ăștia, cîțiva stau în altă parte. Secretarul meu, Segal, a decedat chiar pe 8 martie… Dacă nu rămîn mai mulți evrei în Roman, atunci comunitatea nu va mai avea conducere și se transformă în obște – o secție care va fi trecută la comunitatea din Piatra Neamț. În prezent, n-ai să mai întîlnești în Groapă sau pe Strada Mare vreun alt comerciant, meșteșugar sau negustor evreu. Pur și simplu, nu mai sînt și nici nu mai au cum să fie. Sîntem prea mulți bătrîni”.

Sufletul Străzii Mari dăinuie încă în porii clădirilor de pe Centrul Vechi.

***

Sursă cover foto: Paul Constantin (Carte poștală circulată în 1925)