Comănești, țara cărbunilor stinși

Ce faci cînd te saturi de agitația urbană, trafic, aerul poluat, oameni și tot ce înseamnă cuvîntul „oraș”? Dai o fugă prin satul natal pentru a-ți revigora mintea și pentru a-i mai ajuta pe părinții cu diferite treburi gospodărești, că știți cum se spune cînd ești plecat la facultate: „Uiți să mai dai pe acasă!” sau „Ai uitat de noi!”. Aici, în zilele însorite, îți vine să stai toată ziua pe dealuri, admirînd împrejurimile.

La noi în familie, după ce se ia masa, cîteodată, tata are obiceiul de a povesti diferite evenimente din viața lui; fie că îl lovește nostalgia din ceea ce vede pe la televizor, fie că așa vrea el. Cel mai des vei auzi de la tata povești de cînd era student în București sau de cînd lucra la mină.

Cum în anul 2021 poți trăi toate cele patru anotimpuri într-o singură zi, îmi fac curaj și ies la o plimbare de cîteva ore pe coclauri. Ocazie să vizitez și mina din comună, dacă tot m-a făcut curios taică-miu, mai ales că nu binevoiesc să vin pe acasă prea des. Nu sînt multe căile pe care poți ajunge pe unul dintre dealurile de pe care se vede tot orașul, unde obișnuiam să merg cu prietenii, așa că prima cale de acces care-mi vine în minte este așa-numitul „Drumul RAL-ului”. Trag fîșul pe mine și o pereche de bocanci în picioare și plec la drum.

Comăneștii, fost centru miner și forestier, se află așezat la poalele munților Ciucului și Tarcăului. Relieful este în întregine muntos, presărat doar de cîteva podișuri intra-montane. Bogățiile naturale ale solului de pe văile și munții din jur i-au atras dintotdeauna pe locuitori, ocupația de căpetenie fiind agricultura și creșterea vitelor. Locurile de arătură erau în Dărmănești, Vermești, Zăvoi, Dealul Comănești și terasa Ticmau din Asău. Întinderea și productivitatea acestor locuri nu acopereau nevoile populației. În „Condica Liuzilor” din anul 1803, e consemnat că satele Comănești, Dărmănești, Dofteana și Văsiești aveau loc de hrană insuficient. În schimb, fînețele și pășunile de prin păduri erau prielnice pentru creșterea vitelor.

Pe locul doi la capitolul bogății, tot la poalele munților, natura și-a răspîndit belșugul cu generozitate – petrolul, gazele naturale și cărbunii, cu mare însemnătate pentru economia țării.

De aceea, Mina RAL (sau „Bazinul carbonifer Comănești”) a prezentat o importanță economică deosebită pentru zona noastră, deoarece era singurul mare bazin cu cărbuni exploatabil din Moldova, cu o lungime de 20 km și o lățime de 10 km, fiind tăiat de Valea Trotușului.

Comoara de la capătul străzii

Din sat, cum ieși în strada mare, te întîmpină o potecă înghesuită de case, aparent asfaltată și cu mici modificări cu privire la dimensiuni, față de cum o știam eu. Înaintînd în deal, îmi aduc aminte de drumul pe care-l făceam zilnic, cînd eram la grădiniță, și de locurile de joacă pe care le frecventam zilnic cînd eram copil. Pe partea stîngă, la capătul drumului se află acum Școala Gimnazială „Costachi S. Ciocan”. Pe locul școlii de azi a fost grădinița la care mergeam cînd eram mic, demolată în jurul anului 2006. Puțin mai sus, drumul asfaltat se termină și încep hîrtoapele, de unde te poți urca pe muntele Lapoș. La poalele acestuia se observă poteca pe care minerii obișnuiau să o folosească pentru a intra pe teritoriul minier.

Pînă la capătul acestei străzi, aproape orice persoană pe care o vei întîlni îți va povesti cu nostalgie și regret cum era viața înainte de anii 2000, cît de bine se cîștiga în trecut din exploatarea minieră și cît de fericiți erau oamenii, în comparație cu zilele de astăzi. Am dat mîna cu mulți prieteni de-ai tatălui meu, pe care eu nici nu îi știam, dar ei mă cunoșteau. „Tu nu ești de-a lu’ Fănică?”, mă întreabă un domn, fost coleg de mină cu tata. Puțin confuz, îi zic că da. „Semeni foarte mult cu el, mai ales la înălțime. Nu cred că mă cunoști, de cînd erai mic eu te știu, veneai cu tată-tu la fosta grădiniță. Eu sunt de-a lu’ Simion, Fanu. Să-i spui lu’ tăticu-tu că am întrebat de el”, îmi spune. Îi zîmbesc și, pe banca din fața porții, că așa e la țară, încep clasicele discuții pe care oamenii mai în vîrstă le au, de obicei, cu cei tineri – povestea vieții lor și blestemarea vremurilor pe care le trăiesc. Sînt mulți ca domnul Fanu, dornici să-ți povestească ce au făcut ca mineri, dar de unde timp să-i asculți pe toți? Dacă ai face-o, ai putea scrie o carte despre toate poveștile oamenilor ce au lucrat la mină.

Ora de istorie din sat

Iese la poartă și nea Gheorghe Haraba, un fost vecin, mutat aici, sus, în anul 2005, de frica inundațiilor. „Care mai e viața pe aici? Văd că s-au schimbat multe”, îi spun. „Nu mai e nimic, au distrus tot în zonă”, zice mîhnit. Gheorghe Haraba sau Gelu, cum este cunoscut în sat, provine dintr-o familie de mineri din tată-n fiu. S-a angajat la mină în anul 1966, ca mecanic de întreținere a motoarelor diesel. A practicat această meserie cam un an de zile, apoi a trecut în producție, salariul fiind mai mare. A practicat mineritul de pregătire a abatajelor, de executare a galeriilor de exploatare și aeraj. „Se lucra în acord global, se cîștiga bine. Făcîndu-ți normele sau depășindu-le, puteai cîștiga și cu 30-40 la sută mai mult față de salariul de bază”. După zece ani de pregătire și o școală de mineri artificieri finalizată, a fost avansat artificier. „Se transporta explizibil din depozitele de suprafață pînă la mină, în firidă. De acolo, trebuia executată comanda de împușcare a frontului: fie galerie, fie abataj”.

De la hrubă la mină în sens modern

În trecut, mina părea o hrubă adîncă, întunecoasă, o galerie în subteran: nici tu lumină electrică, nici tu aerisire, te simțeai singur cuc, față în față cu peretele de întuneric, care te înconjura din toate părțile. Și mai erau niște cai prăpădiți, ca vai de lume, care trăgeau vagonetele. Apa din mină se scotea cu gălețile și cu butoaiele zile în șir, pînă intra umezeala în oasele bieților mineri. Cărbunele se săpa cîteodata cu piciorul, iar găurile în strat pentru pușcat se făceau cu sfredelul de mînă. „Exploatarea cărbunilor la mina de la Comănești au început-o boierii: boierul Ghica-Comănești, boierul Ghiță Darie și boierul Agache. S-a început cu mina Galion, apoi mina Crăciunești. Exploatarea se făcea manual, galeriile se executau manual, se dădeau găuri la front cu burghie manual, se făcea împușcarea și înaintea galeriei cu exploziv cu fitil. Abatajele aveau susținere din lemn, ventilația era cu burlane din lemn, vagoneți cu roți de fier și restul lemn. Transportul se făcea prin intermediul cailor. Nu era echipament de protecție a muncii. Nu erau vestiare sau băi pentru mineri. Exploatarea în abataj se făcea manual cu ciocane de abataj, adică cu mai multe tîrnacoape ascuțite la capete: un vîrf mai lat, celălalt ascuțit. Transportul pe abataj se făcea cu lada, tot manual. Cărbunele pe care îl scoteam din mină era brun și se folosea la termocentralele din Comănești, Iași, Brașov, locomotivele cu abur C.F.R, mocănițele, care transportau lemn din exploatările forestiere Asău, Ciobănuș și Filigeni. Calitatea cărbunelui în kilocalorii era între 1700 și 2000. Se putea folosi și pentru încălzirea locuințelor. Aveam lucrări speciale de minerit în care se lucra de vinerea pînă lunea”, își amintește minerul.

Aerisirea în mină era o problemă vitală. La început, cînd galeriile erau mai la suprafață, nu s-a pus problema aerajului, dar pe măsură ce săpăturile în mină se adînceau, problema devenea tot mai serioasă. Pentru aerisire se întrebuințau la început, așa-zisele puțuri de aeraj, ce erau scoase pînă la suprafață. Mai prost era însă, vara, cînd din cauza aerului cald, aerajul se făcea insuficient.

După cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales după naționalizarea minelor din 1948, s-au creat condiții mai bune pentru mecanizarea lucrărilor, transporturilor, precum și a aerajului în mină. De la munca manuală s-a trecut la munca cu mijloace mecanizate, care au ușurat mult munca minerului și au mărit producția de cărbune. „Dacă lucrai la mină nu aveai voie să te încorporezi în armată sau în război. Odată cu trecerea perioadei de război și industrializarea țării, exploatarea a devenit mecanizată, deschizîndu-se noi sectoare de mină: Leorda, Lumina, Rafira, Vermești, Asău, Filigeni, Lapoș Sud și Lapoș Nord. În această perioadă am început să primim echipamente speciale pentru mineri: mănuși minerești, costum specific mineritului, bocanci minerești, cizme de tip miner, măști de protecție împotriva bioxidului de carbon, detectoare de gaz metan, exploziv de siguranță acționat cu capse”, spune nea Gheorghe. 

Printre povești se strecoară și tristețe, la amintirea accidentelor grave de minerit. „În cei 27 de ani pe care i-am petrecut sub pămînt, au fost cazuri cînd nerespectarea normelor de protecție a muncii și nerespectarea monografiei de armare au dus la prăbușirea abatajelor sau galeriilor. Au fost cazuri cînd au fost găsiți mineri electrocutați sau arși”.

A trecut o oră și un pic de cînd stăm de vorbă, iar eu mă simt ca la ora de istorie din liceu, cînd învățam fizic, nu online. Ce vremuri!

Un tărîm abandonat

Îmi iau la revedere de la fostul meu vecin, căci mai am și niște dealuri de colindat, dar nu înainte să mă aventurez puțin pe teritoriul minier. Analizez zona să nu sară vreun cîine la mine și pășesc ușor pe acest tărîm abandonat.

De cum intri pe teritoriul minei, simți că pășești în altă lume. Dacă nu m-au atacat cîinii, m-au „atacat” o liniște de mormînt și o atmosferă sumbră. Clădirile, cîndva folosite pentru mineri, sînt acum vraiște. Doar una a rămas în picioare, iar în interior e un atelier de termopane. În rest, mai nimic. Pămînt gol, cîini de stînă pe care-i auzi cum latră de cum te apropii de ruine, cîteva case ale unor ciobani pe dealuri, apa care iese din mină, gunoaie și multe cioburi.

Poc! și minele au dispărut

În perioada anilor 1996-2000 circa 2000 de salariați, care lucrau în minerit, au plecat în șomaj, o altă parte dintre ei s-au pensionat, sub presiunea Fondului Monetar Internațional. Guvernanții au invocat atunci necesitatea procesului de restructurare, reorganizare și privatizare a unor societăți naționale. La acea vreme, România nu era membră a Uniunii Europene. Guvernul a decis închiderea minelor din Comănești, clasificînd, astfel, Comăneștiul  drept „zonă defavorizată”. Avînd în vedere că mineritul era cel mai bine plătit pe atunci, după închiderea minelor foarte mulți oameni au plecat la muncă în străinătate.

Începînd cu anul 2002, minele din orașul Comănești și împrejurimi s-au închis una după alta, din cauza costurilor mari de exploatare. Mineritul nu a dispărut doar de la Comănești, ci de pe aproape tot teritoriul României.

În zona Comănești, prima mină închisă a fost cea din Vermești (2002), apoi cele din Leorda, Lumina, Rafira, Trotuș, Lapoș Nord, Lapoș Sud, Asău și Crăciunești (2009). Cea din urmă a fost făcută moloz în anul 2015. În 2021, pe locul ei au început lucrări pentru construirea unui cămin de bătrîni.