Marius Chelcu: „Rivalitatea între modernizare şi conservarea patrimoniului produce încă erori”

Este cunoscut nu numai în Iași, ci în întreaga comunitate științifică din țară pentru studiile sale de istorie urbană. În 2020, Monografia orașului Tîrgu Frumos, al cărei coautor este, a primit Premiul „George Barițiu” al Academiei Române. Cercetătorul Marius Chelcu, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, a acceptat invitația la un dialog despre importanța cunoașterii istoriei locale și despre foloasele pe care cercetările pe această temă le pot aduce comunităților.

În ce măsură mai este astăzi istoria un domeniu de studiu de interes pentru tineri?

Este o întrebare care ar putea fi prinsă, mai degrabă, într-un chestionar adresat tinerilor aflaţi la vîrsta formării intelectuale, răspunsurile dîndu-ne posibilitatea să aflăm cît mai contează pentru ei scrisul şi discursul istoric într-o lume în care tendinţa este de a trăi cît se poate de intens în prezent şi de a privi spre viitor din perspectiva unei rapide evoluţii a tehnologiei informaţiei, într-o lume globalizată.

Fără îndoială, astăzi, tocmai datorită accesului rapid la informaţie, prin intermediul internetului, am putea crede că rolul istoricului, ca depozitar al cronologiei faptelor din trecut, s-a cam încheiat, că ar fi suficient doar ca obiectele şi documentele de arhivă, precum şi ceea ce s-a scris pînă acum în domeniu, să fie urcat pe o platformă web – un muzeu, arhivă şi bibliotecă virtuală, un loc de unde fiecare să se poată informa, aflînd rapid ce-l interesează din trecut.

Totuși, scrisul istoric, exceptînd formele sale primare, nu a fost niciodată o simplă cronologie, o înşiruire de artefacte, fapte şi date, ci abilitatea de a le conecta, interpreta şi de a reconstitui un context, obiectele, documentele, informaţiile fiind doar indiciile, piesele unui puzzle, întregul fiind de fapt discursul coerent pe o anumită temă, de amănunt, sau generală, de istorie locală, regională, naţională sau universală. Aşadar, ca în orice domeniu, şi aici informaţia variată şi abundentă este importantă, nu este însă şi suficientă. Pentru ca ea să fie cu adevărat utilă, trebuie să existe un profesionist care să aibă abilitatea punerii lucrurilor în ordine şi realizarea conexiunilor printr-o viziune de ansamblu.

Vă preocupă mult istoria locală. Cît de importantă este istoria locală pentru o comunitate?

Istoria locală este socotită uneori o istorie minoră şi de aceea poate să pară, mai mult decît alte ramuri ale scrisului istoric, la îndemâna oricui, chiar şi a acelora nedeprinşi cu rigorile scrisului, nu doar cele ale scrisului istoric, ci chiar şi ale aceluia în formă narativă.

Adesea se pornește de la impresia că patriotismul local, dobîndit prin naştere sau locuire, este suficient pentru ca cineva să ofere o bună cercetare de istorie locală. Ca de obicei, realitatea este puţin diferită, fiindcă cine îşi propune să facă istorie locală în mod profesionist trebuie să stăpînească metoda de lucru a istoricului. Ataşamentul faţă de un loc, fără ştiinţa scrisului, poate fi mai curînd un dezavantaj, folosirea defectuoasă a surselor istorice şi lipsa spiritului critic ducînd la interpretări eronate, păgubitoare tocmai pentru comunitatea căreia îţi propuneai să-i faci un serviciu. Aşadar, munca de adunare a informaţiilor şi mai ales punere a lor la lucru, fie că vorbim de istoria unei aşezări rurale sau a unui oraş mai mic sau mai mare, urmează aceleaşi cerinţe de metodă, începînd cu abilitatea identificării locurilor de unde pot fi adunate informaţiile istorice, anume fondurile de bibliotecă şi arhivă, pînă la ştiinţa utilizării datelor istorice, capacitatea de a pune faptele de istorie locală într-un context mai larg şi, peste toate, coerenţa textului final, dată de discernămîntul autorului de a reţine şi pune în valoare elementele importante şi reprezentative pentru evoluţia istorică a unei aşezări.

Din păcate, multe din aşa-numitele monografii, care există, în ultimul timp, în portofoliul majorității comunelor sau localităţilor urbane, sînt lipsite de o minimă experienţă a acelora care s-au încumetat să le facă, de la adunarea materialului documentar, pînă la capacitatea autorilor de a-l utiliza în spirit critic şi de a construi un discurs coerent. Din acest motiv, multe dintre aceste volume, care nici măcar literare nu pot fi socotite, devin o înşiruire obositoare de date şi fapte şi acelea de multe ori eronate.

Revenind la observaţia şi întrebarea iniţială, preocuparea mea pentru istoria locală este, în primul rînd, o consecinţă a specializării în istoria urbană, fapt care m-a condus spre cunoaşterea în amănunt a evoluţiei unor oraşe sau a satelor din vecinătatea lor.

Cît despre importanţa studiilor de istorie locală, dacă sînt făcute în mod responsabil, devin utile nu doar ca simplă lectură istorică, ci şi pentru stimularea unei anumite conştiinţe locale. De asemenea, astfel de cercetări, cumulate cu studiile de geografie, biologie, sociologie şi demografie, pot deveni un ghid pentru administraţiile locale. Fiind surprinse, de-a lungul timpului, trăsăturile specifice din trecutul unei comunităţi, din cadrul unei localităţi, rurale sau urbane, sau a unei comune, pot fi găsite mai uşor răspunsuri la întrebări prezente. Spre exemplu, orice proiect de finanţare, fie că vorbim despre cele de infrastructură, culturale sau sociale, au în mod obligatoriu în cuprins şi un studiu istoric, fiindcă, pentru a demonstra că poţi rezolva în mod eficient o problemă, o cerinţă actuală a unei comunităţi, trebuie să dovedeşti că îi cunoşti îndeajuns rădăcinile.

Asociația Rediul lui Tătar, „o platformă unde să se poată întîlni atît locuitorii vechi ai satelor comunei, cît şi cei noi”

Am observat că în postările dumneavoastră de pe Facebook ați promovat foarte multe tradiții. Ce rol ocupă aceste tradiții și obiceiuri în istoria unei comunități?

Articolele la care faceţi referire sînt distribuiri ale activităţilor unei mişcări civice locale, înfiinţată în comuna Rediu, la sfîrşitul anului 2019, cu numele „Asociaţia Rediu lui Tătar”. Că tot am vorbit pînă acum despre tradiţia istorică locală şi punerea ei în valoare, Rediu lui Tătar este numele vechi al localităţii Rediu, denumire pe care a pierdut-o, chiar dacă îi acorda o anumită identitate, în urma unor decizii administrative. Prima pierdere s-a întîmplat în perioada interbelică, atunci cînd numele a fost transformat, în mod nefericit, în Rediu-Tătar, iar a doua în anul 1968, atunci cînd Tătarul fondator a fost deplin înlăturat din denumirea localităţii.

Cît despre asociaţie, în ciuda timpului scurt şi oarecum neprielnic din anul 2020, organizaţia a desfăşurat activităţi diverse, pornind de la cele filantropice, pînă la cele de protecţie şi educaţie ecologică şi culturale. Toate aceste activităţi au pornit de la conştientizarea nevoii creării unui cadru care să dinamizeze coeziunea socială într-o comunitate situată în zona metropolitană a oraşului Iaşi, supusă în ultimele două decenii unor schimbări rapide, mai ales demografice, printr-un aport de populaţie urbană, proces care se află în plină desfăşurare. Membrii grupului de iniţiativă civică, din care fac şi eu parte, intenţionează ca prin activităţile pe care le organizează asociaţia, aceasta să fie o platformă unde să se poată întîlni atît locuitorii vechi ai satelor comunei, cît şi cei noi, fiind o formă de cunoaştere reciprocă şi de armonizare a vieţii noastre. Pornind de la aceste realităţi am căutat pînă acum cele mai potrivite mijloace de a-i mobiliza pe oameni, de a-i încuraja să-şi reunească abilităţile, pregătirea, interesele, în acţiuni comune care să ne ajute să ne şi cunoaştem mai bine, inclusiv trecutul şi tradiţiile locului, atîtea cîte şi cum se mai păstrează.

Spre exemplu, tradiţiile legate de jocurile de Anul Nou, ultima acţiune a asociaţiei din anul 2020, au fost aduse în prim plan prin organizarea unui fotoreportaj şi a unei expoziţii de fotografie avînd ca temă „Arta de a trăi în tradiţie”. Rolul de reporter l-a avut Lavinia Molociniuc, studentă la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru „Ioan Cuza”, care provine dintr-o familie aparţinînd locuitorilor vechi ai comunei, iar fotografii au fost membri ai comunităţii, pasionaţi de fotografie, atît locuitori vechi cît şi noi. Aşa cum spuneam, a fost o acţiune dintr-un şir mai lung şi divers, prin care am avut prilejul să cunoaştem mai bine locul în care trăim şi să ne cunoaştem între noi, apoi să promovăm această cunoaştere în comunitate şi chiar în afara ei.

„Întîlnim încă suficiente cazuri cînd clădiri istorice sînt lăsate intenţionat pradă degradării, pentru a fi înlocuite cu altele noi”

În opinia dumneavoastră, care este cel mai important punct istoric din Iași, ce loc are o semnificație istorică mare?

Primul răspuns pe care l-ar da, nu doar un ieşean, ar fi Palatul Culturii. Palatul şi-a dobîndit rolul de simbol al oraşului, atît prin arhitectura sa deosebită, cît şi prin poziţia centrală pe care o ocupă pe harta geografică şi culturală a urbei. Mai mult decât atît, locul în care se află construit a fost întotdeauna, încă de la primele atestări documentare ale oraşului, în urmă cu mai bine de şase veacuri, unul de interes, aici fiind situat centrul puterii militare şi administrative. A fost un rol dat de existenţa acolo a unei fortificaţii, apoi a curţii domneşti şi a palatului domnilor Moldovei, după ce curtea domnească de la Iaşi, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a devenit tot mai preferată ca reşedinţă domnească. Aşadar, locul are o istorie multiseculară, uşor de urmărit pe baza mărturiilor arheologice şi documentare, fapt care a susţinut cu uşurinţă statutul de simbol al Palatului Culturii. Să mai amintesc, fie şi în treacăt, faptul că recent, Mihai Anatolii Ciobanu, un absolvent al Facultăţii de Istorie, în urma cercetărilor făcute în arhivele din fostul spaţiu sovietic, a avut priceperea şi şansa de a descoperi mai multe hărţi ruseşti ale oraşului Iaşi, întocmite în secolele XVIII şi XIX. Sunt hărţi între care se numără inclusiv planuri vechi ale locului unde se află acum Palatul Culturii. Acele planuri au fost comentate de descoperitorul lor, împreună cu Laurenţiu Rădvan, profesor al aceleiaşi facultăţi, recent fiind publicat şi un album cuprinzînd 14 hărţi ale oraşului, dintre cele descoperite şi analizate în ultimul timp, considerate cele mai reprezentative ale seriei de hărţi ruseşti ale oraşului Iaşi.

Desigur, chiar dacă de neocolit, Palatul Culturii nu este unicul loc de atracţie pe harta istorică şi culturală a Iaşului. Acestuia i se alătură alte locuri, parcuri, clădiri istorice, civice sau religioase, conţinînd muzee cu expoziţii interesante. Toate sînt mărturii din trecutul oraşului care ar trebui vizitate, cunoscute, promovate.

Dintre muzee aş aminti unul foarte recent apărut pe harta culturală ieşeană, anume Muzeul Municipal „Regina Maria”. În fapt, este un muzeu de istorie a oraşului, un proiect gîndit şi care chiar a existat o scurtă perioadă de timp în urmă cu o sută de ani, acum renăscut.

Cum arăta Iașul la începutul secolului al XX-lea?

Întrebarea vine foarte bine în continuarea evocării activităţii noului Muzeu Municipal, fiindcă acolo se doreşte, în ciuda unui spaţiu expoziţional destul de restrîns, să fie surprinse tocmai aceste transformări ale oraşului pe parcursul existenţei sale. Avînd la dispoziţie cunoştinţele unor specialişti în istorie urbană şi locală, în colaborare cu Facultatea de Istorie, Institutele de Istorie „A. D. Xenopol” şi de Arheologie, ale Academiei Române, cu Muzeul de Istorie a Moldovei din cadrul Palatului Culturii, precum şi cu Arhivele Naţionale Iaşi, acest început  de muzeu al oraşului Iaşi a reuşit, într-un timp scurt, să adune cunoştinţe şi o zestre expoziţională reprezentativă, începînd să ofere vizitatorilor răspunsuri la întrebări precum întinderea şi înfăţişarea oraşului de-a lungul timpului, structura, ocupaţiile locuitorilor săi, momentele remarcabile din trecut. De exemplu, pentru felul cum arăta oraşul Iaşi la începutul secolului al XX-lea, profitînd şi de pasiunea şi experienţa unuia dintre membrii echipei Muzeului Municipal, Cosmin Sandu, care este iniţiator al unui proiect media intitulat „Iaşi (fotografii vechi)”, pot fi văzute deja imagini ale oraşului cuprinse din stampe, gravuri, cărţi poştale şi fotografii de epocă. Interesante sînt şi planurile vechi ale oraşului, reproduceri de bună calitate şi dimensiuni mari, inclusiv a acelora descoperite în arhivele ruseşti.

Ce schimbări s-au produs din punct de vedere urbanistic și arhitectural în ultimul secol?

O localitate îşi dovedeşte vitalitatea şi prin transformările urbanistice pe care le cunoaşte de-a lungul timpului. Prefacerile demografice, de locuire, de transport, sau mobilitate urbană, cum li se spune în prezent, toate impun soluţii, pentru ca dezvoltarea să nu fie haotică, cu consecinţe negative asupra locuirii umane. Preocupări pentru urbanism în oraşul Iaşi pot fi identificate încă de dinaintea apariţiei normelor moderne în acest domeniu, aşadar încă din secolul al XVII-lea. Totuşi, ceea ce cunoaştem astăzi ca reguli minime de locuire şi dezvoltare urbană, au apărut la noi abia în timpul procesului de modernizare din secolul al XIX-lea. Din acel moment, fiecare generaţie de arhitecţi şi urbanişti a încercat să-şi pună amprenta asupra felului cum trebuie să arate oraşul şi cum trebuie să funcţioneze el prin aspect, transport, servicii, locuire. La aceste norme, relativ recent, s-a adăugat şi tendinţa conservării patrimoniului arhitectonic al oraşului, care nu întotdeauna s-a împăcat cu dorinţa de transforma oraşul, de la o epocă la alta, în spiritul modernizării, al noutăţii tehnicii construcţiilor şi locuirii.

Este evident că rivalitatea între modernizare şi conservarea patrimoniului a produs şi produce încă erori şi victime. În cazul oraşului Iaşi, urmări regretabile le-a provocat elanul constructiv din perioada comunistă, numit modernizator, stimulat de raţiuni ideologice. Mai ales în ultimul deceniu al regimului, porţiuni considerabile din zestrea istorică a oraşului, străzi şi clădiri reprezentative pentru sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au dispărut complet. Drama clădirilor vechi nu a încetat să existe odată cu schimbarea regimului, fiindcă raţiunile ideologice au făcut loc în prezent raţiunilor economice de „modernizare” cu orice preţ a zonei centrale. În consecinţă, întîlnim încă suficiente cazuri cînd clădiri istorice sînt lăsate intenţionat pradă degradării, pentru a fi înlocuite cu altele noi, mai puţin valoroase din punct de vedere arhitectonic, dar mai rentabile pentru proprietarii terenului pe care ele se află.

Din acest motiv, soluţia este aceea a unui dialog constructiv şi benefic pentru oraş, între dorinţa de evoluţie viitoare în acord cu cerinţele timpul prezent, dar şi de conservare a unor martori vii ai tradiţiei oraşului. Sigur, pentru cei care ar vrea să construiască mult şi repede, acest tip de abordare pare o batere a pasului pe loc, o frînă în calea progresului. Privit însă în mod raţional, echilibrul între tradiţie şi modernitate urbană nu poate fi decît benefic pe termen lung.

Care este rolul unei monografii pentru istoria unei așezări?

Conceptul de monografie s-a conturat deplin în jurul Şcolii de Sociologie iniţiată şi condusă în perioada interbelică de Dimitrie Gusti, cu precizarea că în Şcoala lui Gusti obiectul cercetării îl reprezenta mai ales comunitatea sătească.

Dacă urmărim dezbaterile, pornind de la lucrările teoretice ale fondatorului, continuînd cu cele ale colaboratorilor săi, menţionîndu-i doar pe Traian Herseni sau Henri Sthal, vom observa că atunci s-a conturat ceea ce se numeşte osatura unei lucrări numite monografice. Termenul monografic a avut în vedere atingerea tuturor faţetelor locuirii umane într-un anumit spaţiu, începînd de la cadrul geografic şi continuînd cu studiul populaţiei, cu cel istoric, al tradiţiilor şi instituţiilor. Aşadar, într-o lucrare de acest fel urmau să-şi aibă loc mai multe aspecte şi nu doar trecutul unei comunităţi. Din acest motiv, pentru alcătuirea unei lucrări cu pretenţii monografice, în chip ideal, ar fi nevoie să se întrunească o echipă formată din geografi, biologi, arheologi, istorici, etnologi, sociologi.

Acel calapod a fost preluat, însuşit, şi a avut succes în măsura în care s-a format grup de cercetare rezonabil de echilibrat din perspectiva pregătirii. De aceea, pînă astăzi vom vedea că majoritatea rubricilor amintite, de la cadrul geografic, pînă la tradiţii şi activitatea bisericii şi a şcolii, se păstrează în aşa-numitele monografii, dar din păcate, în multe cazuri, ori găsim un singur autor, autodeclarat priceput la toate, ori echipa nu a avut suficientă consistenţă pentru a răspunde unei asemenea provocări, care la prima vedere pare facilă.

„Cunoașterea istoriei locale îi poate ajuta pe tineri să fie „mai implicați în viața comunității”

Cum a decurs cercetarea pentru redactarea „Monografiei orașului Tîrgu Frumos” alături de Sergiu Enea? Ce lucruri noi aduce în ceea ce privește istoria acestei zone?

A fost un caz în care am reuşit nu doar să formăm o echipă cu competenţe diverse şi recunoscute, de la istorici şi arheologi, pînă la biologi, geografi şi etnografi, dar şi o echipă care a reuşit să se armonizeze din mers şi să ducă lucrul pînă la capăt, cu rezultate bune, apropiate de idealul a ceea ce se doreşte a fi un studiu de amănunt asupra unei localităţi. Că se apropie de modelul gîndit în trecut pentru studiile de acest gen, este poate şi recunoaşterea care i s-a dat valorii lucrării prin decernarea Premiului Academiei Române, la sfîrşitul anului 2020.

Prin ce sentimente trece un cercetător atunci cînd află mai multe lucruri despre orașul/locul în care trăiește?

În primul rînd, capătă un indiciu, o confirmare că se află pe drumul cel bun în cercetarea unui subiect şi speranţa că va ajunge, la un moment dat, să aducă la suprafaţă ceva nou, puţin cunoscut sau necunoscut pînă atunci din trecutul unui loc. În definitiv, este satisfacţia ca după un efort de cunoaştere să fi adus propria contribuţie.

Ce ar trebui să facă tinerii, pentru a cunoaște mai bine istoria locală?

Să manifeste mai multă curiozitate faţă de locul în care s-au născut sau în care trăiesc, fiindcă le garantez, pornind de la propria experienţă, că nu le va folosi doar ca exerciţiu de erudiţie în vreo discuţie cu un pasionat de istorie locală, localnic sau turist, ci va avea urmări asupra felului cum simt acel loc, devenind mai responsabili şi chiar mai implicaţi în viaţa comunităţii.

Casetă biografică

Marius Chelcu, n. 1974 la Iaşi, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi, al Academiei Române, este membru al echipei proiectului fundamental Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, al Academiei Române, de editare a documentelor medievale şi premoderne româneşti.

Domeniile sale de competenţă sînt paleografia slavonă şi chirilică şi cercetările în domeniul istoriei urbane. Este doctor în istorie cu o temă de cercetare intitulată Oraşul moldovenesc, de la mijlocul secolului al XVI-lea pînă la jumătatea secolului al XVIII-lea, lucrare publicată la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în anul 2015. Cercetările au urmărit surprinderea diferitelor aspecte ale vieţii urbane din oraşul moldovenesc, în contextul oferit de cadrul politic şi economic mai larg în care a evoluat Moldova, o atenţie aparte fiind acordată şi structurii populaţiei urbane, din perspectivă religioasă, socială şi etnică.

Urmînd domeniile de competenţă, este autor şi coautor al unor volume şi a numeroase studii publicate în revistele de specialitate şi de popularizare.

Sursă fotografii: arhiva personală Marius Chelcu