Radmila Popovici-Paraschiv: „Poezia vine, vede dacă ești pregătit și ți se dictează”

Poetă și textieră originară din Republica Moldova, Radmila Popovici-Paraschiv a scris peste o mie de texte pentru piese de muzică ușoară, populară, clasică și pentru copii. Este autoarea versurilor mai multor spectacole muzicale, precum „Douăsprezece scaune”, montat de Petru Hadîrcă la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău sau povestea muzicală „Musca Bîza-bîzîita”, muzică de Iulia Sandu. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din anul 2010 și a cîștigat premiul Omul Anului 2016 în literatură. În interviul acordat am vorbit atît despre cariera sa de poetă și de textieră, dar și despre provocările pe care le-a întîmpinat de-a lungul anilor.

Avînd în vedere că proveniți dintr-o familie de artiști, credeți că această latură a fost transmisă din familie?

Probabil te referi la Ileana Popovici, mătușa mea. Vrea să spun că întîlnirea mea cu ea s-a produs tîrziu, acum șapte ani. Ne-am cunoscut la un eveniment al satului nostru de baștină care este Florițoaia Veche, raionul Ungheni. La acea întîlnire am aflat că suntem rude de sînge pe linie paternă, dar pînă atunci eu deja eram în literatură, în colaborările cu compozitorii. Am debutat și în teatru, nu pot spune că după întîlnire s-a produs asta, deoarece eu deja colaboram cu un teatru. Tocmai asta m-a bucurat – cunoscîndu-mă cu mătușa Ileana, am aflat cîte avem în comun fără să ne influențăm reciproc, la propriu.

Probabil dragostea aceasta pentru artă, pentru frumos este ceva care se transmite prin sînge. Bunicul meu era poștaș în satul meu și cît mergea să împartă ziarele și scrisorile sătenilor, compunea poezii. Compunea poezii lungi, pe care le recitea copiilor, iar aceștia le țineau minte. Desigur, înainte mintea oamenilor era mai limpede și nu erau atîtea informații. Această apropiere de ritm, de rimă a fost transmisă tatălui meu și unei mătuși. Probabil este o simțire care se moștenește așa cum moștenesc și ticurile verbale și alunițele sau nasul cîrn.

Cum de nu v-ați întînit mai devreme cu mătușa dumneavoastră?

Așa a făcut politica statului sau a Uniunii Sovietice. Cele mai strălucite minți au fost căutate pentru a fi nimicite, iar tatăl mătușii Ileana era preot. Preoții, învățătorii și toți oamenii care erau mai deștepți erau vînați, erau tâlhăriți de proprii consăteni, prieteni și chiar rude din cauza aceleiași invidii care nu ne părăsește pe noi nici pînă astăzi. Cei care trădau deveneau mari șefi, pe cînd oamenii care aveau verticalitate trebuiau să ia decizii rapide. Așa s-au refugiat rudele noastre, inclusiv familia mătușii Ileana. De două ori au avut aceste plecări. La un moment dat, iarăși s-a repetat situația și au plecat a doua oară pentru totdeauna, din cîte putem să deducem. Dar cineva dintre rude coresponda cu o mătușă de a mea din sat și iată că această corespondență ne-a făcut să știm că mai avem pe cineva dincolo de Prut. Astfel am descoperit și pe mătușa Călina Popovici, care trăiește în Iași, care este în viață și pe care am cunoscut-o tot datorită întîlnirii cu mătușa Ileana.

Nu pot spune că a fost întîmplătoare această întîlnire. O persoană din Republica Moldova a mers la București și a fost invitată de către altcineva în curtea mătușii Ileana de la Buturugeni, pentru a face cunoștință. Cea de-a treia persoană de legătură știa că mătușa Ileana provine din părinți basarabeni. Din vorbă în vorbă, această doamnă din Republica Moldova, ajunsă la Buturugeni, în curtea mătușii Ileana spune că soțul ei este din Florițoaia, adică din satul de baștină. Atunci s-a produs reconstituirea familiei, ca mai tîrziu să se întîmple pe viu, cînd mătușa și-a luat inima în dinți să vină în Basarabia și să ne întîlnim la evenimentul din satul Florițoaia Veche, de acum șapte ani.

Dacă n-ar fi pandemia, anul acesta ne-am fi văzut cel puțin de zece ori, că așa se întîmpla în fiecare an de cînd ne-am cunoscut. Ne făceam des vizite; și eu mă duceam la mătușa și ea venea.

„Nu pot să fiu decît foarte recunoscătoare că mi s-au deschis atîtea drumuri grație întîlnirii cu mătușa Ileana”

Cum este să vă fie mătușă celebra actriță Ileana Popovici?

E un mare dar pentru că, pe lîngă faptul că celebritatea înseamnă foarte mult. Să ajungi celebru într-o așa țară, într-o așa perioadă și să joci în atîtea filme, nefiind actriță  de profesie, înseamnă să ai un mare talent. Ea este muzician de profesie.

Pe lîngă celebritatea mătușii, întîlnirea cu un om care are un așa bagaj, te îmbogățește. Apare foarte multă lume bună printre cunoștințele care mai sunt în viață. De cînd ne cunoaștem, de șapte ani, mulți dintre cei pe care i-am cunoscut prin mătușa Ileana, nu mai sînt. I-au secerat fie vîrsta, fie bolile, fie acest virus. Efectiv este un mare noroc că i-am prins în viață pe mulți dintre acești mari oameni din cultură, din cinematografie și din muzică și nu pot să fiu decît foarte recunoscătoare că mi s-au deschis atîtea drumuri grație întîlnirii cu mătușa Ileana.

Dumneavoastră scrieți texte pentru interpreți de muzică ușoară, populară, clasică și pentru copii. Care este genul muzical cu care rezonați cel mai bine?

Aș vrea să scriu texte pentru muzică rock, dar nu prea avem formații rock. Dintotdeauna mi-a plăcut muzica rock, de cînd am cunoscut-o, de cînd m-am ciocnit de ea. Noi am crescut cu muzică pop și populară, ce se cînta la vremea aceea. Mie îmi plăcea muzica pe care o prindeau posturile de radio din zona ieșeană, românească, pentru că ceea ce se făcea aici era cumva deja intoxicat de Uniunea Sovietică și de tot ce era sovietic. Pe cînd din România mai prindeam niște posturi de radio care transmiteau muzică populară autentică românească și acea muzică mi s-a întipărit în minte.

Dragostea pentru muzica rock este de cînd aveam 15 ani. Atunci verișorii mei făceau facultatea în Chișinău și studenți fiind, făceau rost de discuri de vinil, de bobine, cum le spuneam noi, pentru magnetofon. Mi s-a părut foarte interesant și foarte aproape.

Genul de muzică care este mai ușor de scris este muzica ușoară, de aceea se și numește așa. La muzică populară nu mă aventurez să scriu, pentru că trebuie să fie din popor și mie nu-mi place să scriu pentru melodii care imită cîntecele populare. Melodiile populare chiar se nasc din popor și acelea te ating. Ceea ce se face acum e pentru vocile care știu să cînte în acest gen. Trebuie să trăiască chiar și cei care scriu. Am mers pe acest gen tot din curiozitate, am luat-o ca pe o provocare. Să încerc să văd, poate fac ceva mai bun decît ceea ce aud la radio. Era acest sentiment, poate nu e prea modest să spun acest lucru, dar o spun așa cum este.

În ceea ce privește muzica pentru copii, deși pare simplu, nu este ușor să scrii texte pentru copii, mai ales pentru categoria de vîrstă între 8 ani și 14 ani, deoarece nu-i nimerești. Trebuie să fiu foarte atentă la această generație, să știu cu ce respiră, mai ales în epoca Instagramului și a Tik Tok-ului. Nu îi prinzi cu una cu două și ei sunt foarte sinceri, imediat te taxează pentru falsuri. Am noroc de fetele mele, cea mare este deja studentă, dar cea mică are 11 ani și imediat îmi spune: „Mamă, scoate fraza asta că nu interesează”. Este captivant să scrii pentru copii, dar nu este deloc simplu, dacă vrei să le placă cu adevărat ceea ce le cînți.

Am avut situații în care mi s-au oferit melodii, am scris textul și au refuzat pentru că li se părea prea complicat. Au vrut ceva mai simplu, ceva mai accesibil și poate chiar mai bizar. Eu vreau întodeauna să pun sens în cîntece. Artiștii sînt foarte duri cu ceea ce e nou, puțini sînt deschiși. Mulți vor să pășească pe urmele celorlalți care au succes și atunci mai că i-ar imita. De multe ori mi se spune: „Faceți-mi, vă rog, un text cum i-ați făcut lui…”. Asta ține mai mult de comercial și interesul e acesta, mai ales după ce s-au pus atîtea bariere pentru artiști din cauza virusului. Eu de multe ori ascult cu mare dragoste și admirație muzica anilor ´60- ´70, chiar muzica pe care o cînta mătușa Ileana cînd era artistă și cînta pe scenă și la TV. Tendința de a simplifica totul pe mine nu mă impresionează.

Ce necesită un proces mai lung de creație, un cîntec sau o poezie?

E foarte greu să-ți spun. Uneori o poezie o scriu în 15 minute, iar un text în jumătate de oră. Nu contează cantitatea de timp pierdută, contează calitatea muncii. Cîteodată mi se pare că am scris ceva atît de simplu și nu sînt mulțumită și acel text ajunge să fie mai aplaudat decît textele pe care eu le consider foarte bune. Acel text reușește să mă atingă pe mine și doar pe cîțiva.

Poezia vine dintr-o altă zonă față de textul pentru un cîntec. Cînd scriu o poezie, încerc să mă detașez de tot ce este palpabil real și să mă ducă într-o zonă mistică, într-o zonă în care plutesc, în care mintea se curăță și aud numai poezii.

Atunci cînd scriu un text sînt foarte concentrată și încordată pentru că trebuie să fac față multor rigori: să corespundă textul genului de muzică, să corespundă limbajul, pentru că nu poți scrie, de exemplu, un text de cîntec popular și să-l pui într-un cîntec academic. Trebuie să fie cantabil,să țin cont de pauze, de accente. Sînt foarte multe rigori.

Atunci cînd scrii poezii, tu te lași scris de ele. Eu cred că ea vine, vede dacă ești pregătit, dacă ești atent să o asculți și pur și simplu parcă ți se dictează.

Aș separa, ca proces, poezia de text. În același timp, foarte multe poezii sînt cîntate. Au ele o muzică a lor.

„Nu vreau să mă trădez pe mine, vreau să-mi ascult inima, ritmul și muzicalitatea”

Cum se formează legătura dintre textier și interpret?

Eu am cunoscut un compozitor în anii studenției, datorită unui coleg. I-am oferit un carnet de poezii, la vremea aceea scriam doar poezii muzicale cu rimă. Le-a acceptat compozitorul. Țin minte că a deschis acel carnet și a început chiar să cînte poezia. Imediat îi venea muzică. Colaborăm de mai mult de 20 de ani și pot spune că a fost o întîlnire fericită, pentru că acel compozitor este Marian Stîrcea. Este foarte cunoscut. Provine dintr-o familie de compozitori, tatăl lui fiind Alexei Stîrcea.

A fost norocul meu să pășesc cu dreptul în această lume a textelor pentru cîntece cu asemenea figură. Peste ani, textele mele au fost cîntate de nume mari și artiștii au început să se intereseze de persoana care scrie aceste texte. Așa au aflat de mine și au început să vină direct. Din acel moment lucrurile s-au schimbat. Fie mi se oferea melodia și eu trebuia să fac textul, fie mi se cerea un text clar pentru ceva anume sau pur și simplu mi se spunea să fac ceea ce vreau. Este foarte diversă modalitatea de a face acum un text pe muzică sau invers, să faci un text pentru muzică.

Într-un interviu ați mărturisit că nu țineți cont de modă atunci cînd scrieți. Cînd v-ați simțit presată să scrieți într-un anumit fel, de teama că nu veți fi publicată?

După ce am luat un premiu pentru carte. Eram abia la cea de-a doua carte și eram și femeie. Au fost discuții în jurul acelui premiu și eu am suportat greul. Am o oarecare sensibilitate și erau foarte multe atacuri la persoană, nu la poezie. Dar acest șoc pe care l-am avut m-a făcut să revăd felul de a scrie și cumva m-am înverșunat și am zis să văd cum scriu alții, pentru că întotdeauna voiam să scriu doar cum simt eu. Am avut o pauză și am citit mult. Nu pot spune că m-au influențat, am preluat doar forma. Deci am încercat să mă dezic de textele rimate, de forma fixă și clasică. Am decis să scriu cu vers alb, mi-am propus să văd dacă pot să scriu poezie într-o formă liberă. Mulți spuneau că parcă nici nu eram eu, atît de mult se deosebeau, mai ales primele mele texte din cărțile care au apărut în România și care au fost trei la rînd. Atît de bine m-a ținut această înverșunare.

Ca mai apoi să mă limpezesc puțin, să nu țin neapărat să scriu foarte diferit  de cum scriam înainte, să mă caut pe mine, pentru că mi se părea că era prea rebel acel fel de a mă exprima. Poate chiar m-a schimbat între timp. E bine să te schimbi de la o carte la alta. Să semeni cu tine, dar să se simtă o evoluție. Poate fi și invers, să fie o carte bună și după să aibă loc o descreștere. Eu nu vreau să mă trădez pe mine, vreau să-mi ascult inima, ritmul și muzicalitatea.  Ceva se va alege de asta, deoarece nu toate poeziile pot fi reușite și așa e onest. Noi ca oameni sîntem la fel, avem și părți bune și părți proaste.

„Oamenii nu mai vor să gîndească”

Multe melodii din ziua de astăzi nu au un mesaj, ci se axează mai mult pe linia melodică. De ce credeți că se întîmplă asta?

Oamenii nu mai vor să gîndească. Avem atîtea ajutoare care gîndesc în locul nostru – smartphone-uri care fac jumătate din ceea ce trebuie să facem noi sau ceea ce făceau părinții, bunicii noștri. De aceea creierului în convine să fie leneș, să nu depună mare efort și acest lucru se răsfrînge asupra tuturor, inclusiv asupra acestui aspect artistic. De ce să te chinui, dacă pe un „tralala” pe care să-l repeți la nesfîrșit poți se te miști și să te relaxezi?

Din gîndit nu trebuie să ne oprim niciodată. Toți spun că gusturile nu se discută. Nu este așa, gustul tot trebuie să fie cultivat, nu îl cultivi cu cîntece care nu sînt cîntece și care ar trebui să fie interzise prin lege.

Ați declarat că iubiți România, iar Iașul este orașul sufletului dumneavoastră. De ce nu v-ați mutat în România?

Pentru că iubesc și acest loc în care m-am născut, în care am învățat, în care mi-am născut copiii. Faptul că nu m-aș putea duce oricînd la mormîntul tatălui meu, la pădurea de la Florițoaia Veche, mă înspăimîntă. Am avut și un vis în care familia insista să ne mutăm traiul în Germania și știam și unde. M-am trezit plîngînd în hohote, nu voiam nici în ruptul capului. Subconștientul meu spune că oricît de mult mi-aș iubi familia, acest loc mă ține aici. Nu știu cît voi rezista, pentru că sînt foarte multe lucruri care nu-mi plac, dar oamenii fac locul. E foarte multă corupție, dușmănie și invidie. Aș vrea un nivel mai bun al oamenilor, dar cînd aceștia sînt săraci, cred că se gîndesc mai mult la ce să mănînce și mai puțin la ce vreau eu.

Da, îmi plac călătoriile la nebunie. Îmi este foarte greu în această perioadă să nu pot trece peste Prut și să ajung măcar în Iași. Acest lucru este de neconceput. Pentru mine acest schimb de energii, de decor chiar și de nivelul cultural artistic înseamnă foarte mult: mă îmbogățește, îmi dă de gîndit și mă împrospătează.

În cartea „Apa care își bea mîinile” nu folosiți semne de punctuație. De ce ați ales asta?

De mult nu mai folosesc. Dacă există vers alb și forma liberă, de ce să mai folosesc virgula, cînd nici eu nu mai știu unde să o pun? În poeziile mele am observat că accentele pot fi schimbate în aceeași frază și, dacă schimb frazarea, se schimbă puțin sensul, iar dacă pun virgula s-ar putea să schimb puțin sensul. Așa i-am oferit cititorului libertatea să simtă el pulsul, ritmul, unde să se oprească și unde să continue. De aia am zis că vor fi imaginare, fiecare își alege unde să fie punctul sau virgula.

Nu doar eu scriu în felul acesta. Eram atît de chinuită de semnele de punctuație, întotdeauna mă întrebam unde ar fi bine să le pun atunci cînd scriam cărțile mele mai vechi, cu forma clasică a textului, încît atunci cînd am înțeles că pot să nu pun niciun semn de punctuație și să nu folosesc majuscule, m-am eliberat. Și mi-a plăcut această libertate.

„Dacă scoți versurile, nu mai este cîntec, e melodie”

Ați afirmat, la un moment dat, că v-ar bucura ca oamenii care fredonează textele scrise de dumneavoastră să știe și cine le scrie. Cît din succesul unui hit se datorează textierului?

Mulți artiști nu mai menționează cine sînt autorii și își atribuie totul. Eu știu sigur că dacă ai pune în loc de text doar „lalala”, cîntecul nu ar avea succes, oricît de bine ar cînta arstistul. Dacă nu vine cu acel mesaj pe care eu îl ofer, nu e cîntec. De aceea, cel mai prost plătit din formulă este textul și nu știu de ce. Un cîntec se ține de text foarte bine. Dacă scoți versurile, nu mai este cîntec, e melodie. E supărător să știi că oamenii nu o fac pentru că uită, o fac conștient, cu rea credință, probabil. Chiar văd că își fac tot felul de site-uri, de pagini unde pun cîntecul și nu menționează nimic, doar numele lor. Dacă nu aș avea un contract cu o casă de drepturi de autor, atunci n-aș avea nici remunerarea respectivă, chiar dacă este mică. Cînd tu semnezi ceva și ai un contract, acel cîntec la fiecare difuzare valorează o anumită sumă de bani care se împarte și autorului textului și interpretului. Procentele nu le știu pentru fiecare, dar e și pîinea pe care eu trebuie să o mănînc. Nu înțeleg de ce artiștii nu vor să spună adevărul publicului, de ce își atribuie toate laudele, cînd sînt doar o parte din acest produs. Nu spun de toți, sînt și artiști foarte corecți, care nu se fac a uita să achite produsul.

Care este poezia dumneavostră de suflet și de ce?

De fiecare dată cînd scriu o carte, aleg titlul poeziei care să-mi placă foarte mult și atunci intitulez și cartea. Să fiu sinceră, nici nu mi-am pus problema să îndrăgesc o poezie mai mult sau nu. În fiecare etapă a vieții ai o trăire care le depășește pe celelalte și pe care, dacă nu ai reușit să o transpui într-un text sau într-o poezie, îți este foarte aproape. Lucrurile se schimbă, apar alte trăiri poate mai mari, poate mai noi și se șterg puțin din celelalte. Pot să spun că cea mai dragă poezie, care nu mai este poezie, dar care m-a dus în lumea această este una scrisă atunci cînd eram în clasa a șasea și am participat cu ea la olimpiada de limba rusă. Atunci o credeam poezie, acum clar că e doar un text în versuri. În acel moment am înțeles că ar fi bine să mă țin de această deschidere a cuvintelor și să încerc să fiu mai atentă cu ele și să le simt vibrația, să știu cum să le rînduiesc ca să nască sensuri și emoție.

Ce înseamnă succesul, pentru dumneavoastră?

Ceva efemer, care îți aduce foarte multe neplăceri, mai multe decît bucurii. Tatăl meu m-a educat să nu țin la succes, să țin la altceva. Atunci cînd tu crezi că ești mai sus, deja ai și pierdut tot succesul. E doar ceva imaginar și de moment. De aceea, nu-mi propun. Dacă ești un om care are anumite merite, succesul vine de la sine. Ceea ce e construit pe un fundament șubred nu are cum să existe. Eu lucrez la fundament, nu la artificii. Vreau să-mi fie oamenii dragi sănătoși, să trăiască și asta ar fi cea mai mare bucurie a vieții care adumbrește și cel mai mare succes.

Nu pot spune că sunt o ființă care își face iluzii și despre fericire, succes și despre partea optimistă a omenirii. Văd că oamenii au tendința să se autodistrugă; pe cît sînt de mari creatori, pe atît sînt și de distrugători. Atît timp cît natura e lăsată deoparte, nu avem nicio șansă. Vom reuși noi, oare, să construim artificial o altă lume în care să ne ducem viețile dezlipindu-ne total de natură? Nu cred. Natura ne arată, ne dă direcția chiar și prin acest virus. De aceea ar trebui să ne orientăm spre a face ceva pentru mediul în care ne ducem viețile și să ne gîndim la cei care vin din urmă, la copiii noștri. În ce lume vor trăi, ce facem noi pentru acel viitor al lor? Acesta ar fi un adevărat succes – dacă oamenii s-ar uni pentru a face ceva pentru acest loc care ne găzduiește, pentru natura lui și pentru viitorul celor ce se nasc.

Scurtă biografie

Radmila Popovici-Paraschiv s-a născut pe 31 august 1972, în satul Florițoaia Veche, raionul Ungheni din Republica Moldova. A absolvit Școala pedagogică „N. Krupskaia” din Călărași și Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova. În timpul facultății a predat limba și literatura română la Școala nr. 1 din Chișinău. Este traducător din rusă în română și viceversa în laboratorul de histologie al Grădinii Botanice. După absolvirea facultății a fost agent de vînzări în Compania „Moldavian Airlines”. Din 2002 și pînă în prezent este angajată în Agenția de turism „Voiaj Internațional”.

A debutat editorial cu volumul de poezie Mi-s, apărut la Editura Prut Internațional, 2008 și tot în același an a cîștigat premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut.

Sursă fotografii: arhiva personală Radmila Popovici-Paraschiv