După cinci ani de presă „clasică”, Diana Oncioiu a luat-o „Dela0”, la propriu și la figurat. De trei ani, este și membru al echipei de investigații „Să fie lumină”. Este autoarea unor dosare-reportaj și a unor investigații centrate pe justiție, discriminare, abuzuri ale Bisericii, segregarea educației, violență, sărăcie extremă, excluziune socială, asupriri sexuale. În anul 2019, a fost distinsă cu Premiul „Ion Rațiu pentru Jurnalism”. Am provocat-o la un dialog despre ce înseamnă presa alternativă, despre particularitățile jurnalismului de investigații, despre cum afectează practicarea acestei meserii viața personală, dar și despre miturile pe care a trebuit să le înfrunte.

Cine este Diana Oncioiu și cum a ajuns să facă jurnalism?

Încep cu a doua parte a întrebării. Am ajuns să fac jurnalism din întîmplare, să zicem. Nu sînt din acea categorie de oameni care au știut de mici ce vor să fie. Am cochetat cu foarte multe meserii și multă vreme, în liceu, îmi doream să fiu avocat. Dar uite că am ajuns să fac jurnalism. Înainte de master, voiam neapărat să mă angajez. Datorită părinților, care m-au ajutat în facultate, nu a trebuit să îmi iau un job. Dar mi-am zis că nu mai merge așa. Unul dintre profesorii mei m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Realitatea. Am dat un interviu, am ajuns redactor la secția „Politic”. Două luni am făcut voluntariat. Apoi oamenii m-au păstrat.

În cele două luni, cît am fost redactor, nu am simțit neapărat că fac jurnalism. Aveam senzația că cei care chiar fac presă, sunt cei care merg în teren. În timp, mi-am schimbat părerea, pentru că în televiziune este o muncă de echipă. În 2010 am plecat la master în Olanda. Am plecat cu gîndul că nu mai fac presă niciodată. Pentru că eram foarte dezamăgită de cum se făcea presă atunci. Am făcut masterul, apoi am încercat să îmi dau doctoratul, dar, din păcate, nu mi-au ieșit planurile. A trebuit să mă întorc în țară. A trebuit să mă angajez și am mers la Digi, unde am rămas doi ani.

Cumva, am simțit că vreau să fac meseria asta atunci cînd m-am mutat la Dela0. Aici am început să fac cu adevărat ceea ce îmi place, mi-am descoperit vocea, ca jurnalist. E foarte important să îți descoperi vocea, mai ales atunci cînd scrii. Dar cei cinci ani de televiziune m-au ajutat enorm. Și recomand oricui să treacă printr-o redacție, indiferent că e de televiziune, revistă sau ziar. Am învățat foarte multe, au fost niște ani foarte importanți.

„Nu am făcut niciodată rabat de la interesul public”

Cum ați simțit trecerea de la presa clasică la cea alternativă?

Am venit în 2014 la Dela0 și nu am făcut niciodată rabat de la interesul public. În televiziune, de multe ori, în ceea ce privește subiectele pe temă socială, venea cineva mai cu funcție și zicea: „Băi, subiectele astea nu vînd”. Și atunci, subiectele cu temă socială erau transformate într-o exagerare absolut grotescă, ca să vîndă. Nu te duceai să spui că nu există locuințe sociale, te duceai să arăți cum un om disperat se aruncă de la etaj sau își dă foc, pentru că e scos din locuință. La evacuări, nu mergeai să expui o problemă, ci ca să arăți scandalul, disperarea. La sărăcie, la fel – să arăți copilul într-o situație umilitoare. Ei bine, asta vinde. La Dela0 nu am făcut niciodată asta. Aici este libertate, care îți dă și o putere, în sensul că poți să spui niște lucruri, să nu îți fie teamă, să nu existe această cenzură sau autocenzură.

Sîntem conștienți de faptul că avem un public mai nișat. Materialele noastre sînt un pic mai lungi, deși mai găsim tot felul de forme de împachetare. Sîntem genul de jurnaliști înjurați din toate părțile, ceea ce e bine. Niciodată nu am făcut jurnalism ca să validăm niște prejudecăți sau niște credințe ale oamenilor. Anii 2009-2011, cînd a apărut Dela0, au fost foarte grei pentru presă. Și cenzura care se întîmpla în redacții a făcut niște oameni să se desprindă din acele medii. Tot atunci au apărut și „Decît o Revistă”, apoi Casa Jurnalistului, Rise Project. Practic, din toată această perioadă neagră au apărut aceste platforme. Vlad Stoicescu, care a trecut printr-un episod de cenzură, a fondat Dela0 cu gîndul că aici nu mai poate fi loc de cenzură.

O altă observație a mea este că în presa de actualitate, unde scrii în ritm alert, te plafonezi cumva, dacă ești știrist, devii superficial. Cînd am venit în presa alternativă, am simțit nevoia de a avea mai mult timp pentru documentare, pentru profunzime. Presa alternativă nu poate exista fără presa mainstream, pentru că, de multe ori, informația ți-o iei de acolo. Dar aveam nevoie să prind informația aceea, să merg pe firul ei, să înțeleg fenomenul, nu doar să îl consemnez.

Pentru cine scrieți și cu ce plan ați pornit de la zero?

Scriem pentru oricine vrea să înțeleagă ce ni se întîmplă, contextul unei situații, pentru oricine vrea să cunoască niște nuanțe, pentru că nouă ne lipsesc nuanțele. Trăim o perioadă care ne duce doar către extreme, cu niște oameni care stau pe baricade. Noi ne adresăm celor care vor să vadă dincolo de aparențe.

Am pornit cu gîndul să demontez niște mituri, niște stereotipuri. Scriu pentru a omorî prejudecăți. Sîntem cu toții subiectivi, pentru că sîntem oameni. Dar există niște reguli. Și tu, ca jurnalist, nu te duci pe teren ca să validezi propriile prejudecăți, pentru că tu nu te mai duci să faci jurnalism, ci să rostogolești același mit, același clișeu. Și eu sînt subiectivă, dar pe mine mă ajută foarte mult documentarea. Mă ajută editorul meu, care îmi zice: „Băi, cînd ai goluri în documentare, te apuci tu să îți dai cu părerea, așa”. În momentul în care ai documentarea puternică, nu mai este loc pentru părerea personală. Iar definitoriu asta este: cînd ieși pe ușă, mergi să înțelegi ceva. Iar cînd nu mai ai întrebări, nu mai poți practica meseria asta.

Care sînt miturile sau prejudecățile cu care v-ați întîlnit cel mai adesea în teren și pe care a trebuit să le combateți?

În cazul beneficiarilor de venit minim garantat – că sînt mulți, milioane chiar, că sînt leneși și nu vor să muncească. În cazul sărăciei – că e vorba de opțiune și voință. De parcă, dacă mîine mă trezesc și-mi propun să nu mai fiu sărac, chiar o să se și întîmple. În zona de infracțiuni sexuale –  că victima l-a provocat pe abuzator pentru că nu purta lenjerie intimă. Victima avea 11 ani și abuzatorul 52. Că victima a inițiat actul sexual pentru că stătea deasupra. Cînd vine vorba de minorități etnice: romii sînt hoți, fac copii mulți pentru a lua alocații, copiilor romi nu le place școala pentru că așa sînt ei. Cînd vine vorba de mame minore: „Ah, sînt de etnie, că ele se mărită de mici și fac copii”.

Cum abordează presa mainstream aceste mituri?

În cazul beneficiarilor de ajutor social, exact după prejudecățile menționate. Dar trebuie specificat că nu toată presa mainstream. „Libertatea” are jurnaliști care-și fac treaba. În cazul violenței împotriva femeilor, vei vedea știri care numesc bătaia drept gest pasional sau care justifică cu gelozia violența agresorului. Țin minte că pe infracțiuni sexuale am văzut o știre care-i plângea pe săracii bărbați că trebuie să plătească daune unei prostituate. Fata avea 13 ani și a fost pusă să se prostitueze de mama ei.

Cum ajung jurnaliștii în ipostaza judecătorului omniscient? Este vorba despre intenție, educația primită, trăsături psihologice?

E vorba de educație, de faptul că nu ne punem întrebări, de faptul că în loc de întrebări avem doar certitudini, de faptul că alegem mereu baricadele și uităm complet de nuanțe. Apoi mai sînt și politicienii care manipulează masiv. Și o fac profitînd de prejudecățile oamenilor. Le mai dă o mînă de ajutor și presa, care uită că servește interesul public.

„Nu se poate face jurnalism din birou”

Numeroși teoreticieni ai presei spun că jurnaliștii mizează tot mai mult pe opinii, în detrimentul faptelor. Care credeți că sînt cauzele?

Sînt mai multe motive. În primul rînd, felul în care e construit tot cadrul. Disperarea după vizualizări, care te condiționează: reclamă, publicitate. Să ne amintim de momentul cînd Guvernul a dat bani pentru presă – sumele s-au stabilit în funcție de vizualizări, de accesări, nu în funcție de conținut. Și atunci, toată disperarea asta te face să pui tot felul de mizerii de titluri, că asta e cel mai ușor. Titluri mincinoase, că, în momentul în care deschizi știrea, vezi cu totul altceva. Asta o dată. Apoi, faptul că de foarte mult timp în presă nu mai sînt bani. Lipsa banilor îi obligă pe cei care conduc redacții să se uite la vizualizări, să nu se mai aplece prea mult asupra conținutului. Merg pe volum. Și nu mai merg pe teren, ci stau la birou și urcă repede ce găsesc pe unde găsesc; fac un colaj acolo și asta e presa. Nu se poate face jurnalism din birou. Ok, dacă ești doar un agregator, preiei din toate părțile.

Redacțiile s-au și micșorat foarte tare. Realitatea funcționa cu cîțiva oameni la un moment dat. Un departament la TVR avea cam cîți oameni avea de tot Realitatea. Fiind volum mare de muncă, oamenii pleacă, migrează spre politică sau administrație. Iar cu adevărat trist și dezamăgitor este că, după ce au avut o poziție pe aceste paliere, revin în presă. Asta e tragic. Dacă ai vrut să pleci, forțat de împrejurări, pot înțelege plecarea, dar nu pot înțelege întoarcerea.

Mă uit și eu la colegii mei care predau la facultățile de jurnalism. Nu vreau să generalizez, sînt convinsă că în cadrul facultăților sînt și profesori care își fac treaba. Dar, per total, facultățile de jurnalism mi se par total neadaptate. Văd studenți care termină și nu știu să pună un titlu sau un șapou. Sînt unii dintre profesori care fac reale dezastre jurnalistice pe la RTV, iar oamenii ăia îi învățau pe studenți să facă presă. Mi-e groază.

Mai e o chestiune. De cînd cu rețelele sociale, toată lumea crede că dacă ai filmat un eveniment reduci jurnalismul la o chestiune de genul ăsta. Am filmat, am postat, mamă! Nu e așa. Jurnalistul nu doar constată, ci trebuie să înțeleagă un context, niște cauze, niște efecte. Doar cu un filmuleț se pot crea o mie de scenarii, pe o mie de ipoteze. Sînt uimită și de cum se transformă într-o știre postarea unui influencer sau a unui politician. Numai iei postarea respectivă și scrii: „Ia uite ce a zis X”. Niciun update. Niciun telefon către persoana respectivă, pentru a întreba de ce a postat ce a postat. Pur și simplu copy-paste sau transcriere și asta e știrea.

La fel, dorința de a da „breaking news” cît mai repede. Nu mai sînt editori buni, oameni care să gîndească strategic, niște ședințe de redacții cu propuneri de subiecte, care să se lege între ele. Sînt mulți, foarte mulți factori care relevă un mare haos.

„Dacă nu mai ai întrebări, nu are rost să continui”

Poate fi oricine om de presă?

Nu oricine poate fi jurnalist. Dacă ai o cameră sau un aparat de fotografiat bun, nu înseamnă că ești jurnalist. Poți să termini orice facultate și să alegi meseria asta. Însă sînt niște reguli pe care le deprinzi treptat, fie că e vorba de documentare sau de chestiuni de etică.

Nu cred într-un rețetar. Dar cred că trebuie să ai o doză de curiozitate foarte mare, să fii un pic analitic, să nu te lași descurajat. Sînt situații cînd te dai cu capul de pereți, pentru că nu obții anumite răspunsuri sau nu poți dovedi ceva. Să continui să încerci. Să fii capabil să pui tot timpul încă o întrebare. E genul de meserie care se practică zi de zi, indiferent de subiectele mari. Și, dacă ai capacitatea să fii acolo zi de zi, înseamnă că poți să faci asta. Să nu ai certitudini, ci să vrei tot timpul să ajungi la mijlocul lucrurilor. Dacă ești ghidat doar de certitudini, dacă nu mai ai întrebări, nu are rost să te apuci sau să continui.

Nu am învățat în facultate să fac meseria asta, ci într-o redacție. Unde erau niște oameni care știau să facă asta. Am învățat din mers, văzînd diferite situații cu care se confruntau colegii mei. Poate o facultate de jurnalism făcută ca lumea ar fi ajutat foarte mult.

Prin urmare, spiritul autodidact este esențial în practicarea meseriei…

Da, clar. Uite, chiar îmi aduc aminte că, împreună cu Vlad Stoicescu, țineam un seminar și le spuneam studenților că trebuie să se citească, să se consume presă, că e bună sau că e proastă. Ca să fie înțelese niște lucruri. Și de ar fi facultatea excepțională, tot trebuie să faci pe cont propriu niște exerciții. Pe mine m-a ajutat foarte mult că am făcut multă monitorizare, la Realitatea. Așa am învățat să sintetizez. La fel, am învățat despre imagini, pentru că sînt foarte importante, mai ales într-un reportaj. Lista poate continua.

„Să lucrezi la o anchetă te ține permanent în priză”

Prin ce se deosebește jurnalismul de investigație în tabloul presei?

Mi se pare că este cel mai greu. Cînd am ajuns la Dela0, nu m-am gîndit niciodată că voi ajunge să fac jurnalism de investigație. Mi se părea foarte greu și mi se părea că nu eram pregătită pentru asta. Și mă uitam la Rise și mi se părea că ce fac oamenii ăștia sînt „avioane”. De aceea, de multe ori, îi zic anchetă, pentru că mi se pare că sună mai puțin decît investigație. Jurnalismul de investigație consumă foarte multe resurse. Nu e niciun secret de ce au dispărut, cînd s-au făcut restructurări în redacții, departamentele de investigații. Pentru că deranjează, pe de o parte, și sînt costisitoare, pe de alta. La „Să fie lumină”, cînd am investigat povestea cu abuzurile din Seminarul Huși și am fost o echipă de șase oameni, am constatat că da, chiar costă. Și nu e ceva ce publici într-o săptămână. A durat un an. 

Nu știu ce îmi place mai mult între reportaj și investigație, încerc să îmi dau seama. Dar cred că mă potrivesc mai mult pe zona asta de investigații, pentru că sînt un om foarte iscoditor și sceptic de multe ori. Cumva, felul meu de a fi se potrivește mai mult spre zona asta și cred că și scriitura mea e mai bună pe această parte. Să lucrezi la o anchetă te ține permanent în priză, vezi niște nedreptăți, niște probleme sistemice, care efectiv ajung să te scoată din sărite la un moment dat. Dacă mă uit la evoluția mea, cred că sînt acolo unde trebuie.

Pot și persoanele timide să facă jurnalism de investigație?

Poate nu pare, dar eu sînt un om timid. Un om care vorbește foarte mult, tocmai pentru că e timid. E cumva o armură care mă protejează. Am fost un copil timid. Dar curajul îmi vine din disperarea de a expune niște lucruri. Treaba asta te face să uiți de orice timiditate. Eu voiam să confrunt oamenii. Pentru că mi-am făcut documentarea foarte bine și știu ce vreau să aflu, nu am nicio problemă în a ieși în față, dimpotrivă.

Nu mi s-a întîmplat niciodată pe teren să îmi fie rușine. O singură dată, față de niște adolescente abuzate, dar asta din ipostaza de adult vizavi de niște victime pentru care adulții nu au făcut nimic. Dar niciodată să îmi fie rușine să intru în biroul unui primar sau al unui ministru.

Frică nu mi-a fost pe teren niciodată. În Ferentari, am documentat nouă luni de zile; acolo am făcut reportaj, nu investigație, dar nu mi-a fost frică să merg în ghetou. Într-adevăr, poate fi copleșitor pentru anumiți oameni. A fost și pentru mine o senzație mai ciudată, dar nu frică. Nici în penitenciare nu mi-a fost frică.

Dar recunosc, am o frică. Însă nu cînd îmi fac meseria, ci cumva în afara ei. Dacă intru pe o stradă mai întunecată și văd că vine un bărbat, mă fac că vorbesc la telefon. Nu știu dacă, într-un fel, frica se manifestă în altă parte. Dar rezumînd, nu mi-a fost niciodată frică sau rușine pe teren.

Cum afectează munca de jurnalist, îndeosebi cea de investigații, viața personală?

Partenerul meu este jurnalist, este colegul meu, editorul meu. Fiind amîndoi în povestea asta, nouă ne este mai ușor. Muncim amîndoi la fel de mult. Ne prinde pe amîndoi ora 22:00 sau 2:00 noaptea lucrînd.

Dar da, e un pericol. Anul trecut lucram șapte zile din șapte, iar eu la un moment dat mi-am zis că nu mai pot. El rezistă mai mult. E destul de greu să ții echilibrul. Pentru că, muncind mult, nu prea mai ai timp. Dar lipsa asta am resimțit-o și cînd lucram în televiziune. Nu ai sărbători, te împarți. Nu avem foarte mult timp liber, dar cînd avem, încercăm să îl petrecem pentru noi.

„E o meserie din care nu te îmbogățești”

Circulă ideea că „în presa scrisă, mori de foame”. Ce șanse are un proaspăt absolvent de Jurnalism să își asigure traiul exclusiv din munca de reporter independent?

La fel ca în teatru sau artă. E o meserie din care nu te îmbogățești, iar noi ne-am asumat din start chestia asta. Nu zic nici că mori, nici că nu mori de foame. Într-adevăr, salariile sînt mizerabile în presă, comparativ cu volumul de muncă. Nu e un efort fizic, dar te epuizează psihic, consumul e foarte mare. De aceea se și spune că ziariștii sînt, în general, foarte bătrîni la 30 de ani. Mai ales noi, ăștia din România.

Cînd am plecat de la Digi, aveam strînși bani pe următoarele șase luni. Aveam 29 de ani. Pînă la acea vîrstă nu am economisit mai deloc. Mă pregăteam să intru în presa scrisă. Mi-am luat în plan că era posibil să nu cîștig nimic. Dar am aplicat și pe tot felul de burse. Recunosc, poate fi greu. Este și unul dintre motivele pentru care oamenii renunță.

În partea de freelancing  și platforme alternative, au fost perioade și perioade. Noi mai mergem pe burse și pe granturi, cînd știm că lucrăm la ceva complex. Dar trebuie să fii pregătit să depui proiecte. Și trebuie să fii pregătit pentru ce urmează. Eu nu regret nicio secundă că am luat această decizie. Pe noi ne ajută că nu plătim chirie. Nu am rate, nu am copil. Însă pentru cei care au, este foarte greu. Sînt niște chestii pe care ți le asumi. Contează foarte mult să îți placă ce faci.

Ați făcut vreun compromis în viața personală pentru a face presă independentă?

Ca să fac o glumă, de cînd am renunțat la presa mainstream, am renunțat și la anumite cumpărături online.

Nu am simțit foarte mult că am renunțat la anumite lucruri, pentru că ne bucurăm de ceea ce ne place cel mai mult, iar asta compensează tot. Nouă ne place mult să călătorim, mi-ar fi plăcut să merg și mai mult la teatru, dar sînt chestii care țin și de timp, și de partea financiară, și de felul de a fi. Nu am mai luat masa în oraș zilnic, cum o făceam la un moment dat, acum e săptămînal. Cred că mai tragic ar fi să nu mai putem călători în străinătate.

Într-adevăr, s-a schimbat stilul de viață, dar nu am niciun motiv de plîns. Noi avem fericirea noastră și nu mă frustrează nimic.

„Meseria asta nu e despre mine”

Ce anume face ca munca să merite? Are nevoie jurnalistul de apreciere din partea audienței lui?

O vorbă bună, o laudă, o înjurătură, toate vin pe parcurs. Înainte de a mă apuca de scris, nu mă raportez la așteptările oamenilor. Pentru că e ok să primești un feedback favorabil, să fii lăudat, însă nu e deloc în regulă să depinzi de asta, să te raportezi în permanență la ceea ce spun oamenii. Treaba unui jurnalist este să expună, atunci cînd are documentarea puternică, să consulte și cealaltă parte, să fie complet, să fie echilibrat. În rest, laudele și înjurăturile oricum vor curge dintr-o tabără sau alta. Eu nu scriu pentru a valida părerea cuiva, cu atît mai puțin pentru a valida credințe generale. Sînt momente în care te ajută o apreciere pentru a merge mai departe, însă nu trebuie să depinzi de asta. Cred că e mai bine spus că aprecierea ajută, dar nu trebuie să devină necesară.

Meseria asta nu e despre mine. Asta îmi aminteam de fiecare dată cînd aveam rețineri. Dacă ar fi fost despre mine, cred că devenea doar o joacă narcisistă, pentru a mă citi pe mine și a-mi spune: „Vai, ce frumos am scris!”.

Cine va fi Diana Oncioiu peste 30 de ani, continuîndu-și munca în această direcție?

Mamă, asta înseamnă să am 66. Sincer, nu mă văd făcînd altceva. Adică nu am intrat în acest joc privindu-l ca pe o etapă, ci ca pe un stil de viață. Probabil, dacă m-aș retrage din presă, aș face-o pentru a avea un restaurant al meu, unde să servesc mîncare bună și vinuri bune. O chestie intimă.

Mi se pare fabulos cînd văd la CNN jurnaliști de 60 de ani. La noi, nu prea mai vezi chestia asta. Pentru că obosește foarte mult meseria asta și știu oameni care s-au retras din presă și sînt mult mai fericiți decît cînd erau în teren.

Eu sînt foarte fericită făcînd jurnalism. Dar dacă nu voi mai face presă, clar nu voi fi în politică sau administrație, eventual în restaurantul meu. Poate chiar ambele variante, că nu e deloc incompatibilitate.

Scurtă biografie

Diana Oncioiu și-a început cariera jurnalistică ca redactor în departamentul „Politic” al Realității TV, în anul 2007, unde a rămas pînă în 2010, cînd s-a mutat în Amsterdam, pentru a urma un master de Studii despre Holocaust și Genocid. S-a întors în țară în 2012, angajîndu-se la scurt timp la Digi24. A ales apoi presa alternativă. În anul 2014, s-a alăturat proiectului Dela0.ro, iar din 2017 se numără și printre reporterii „Să fie lumină”. Colaborează și cu Centrul pentru Jurnalism Independent.

În anul 2019, Diana Oncioiu a fost răsplătită cu Premiul „Ion Rațiu pentru Jurnalism”, pentru investigația privind modul în care sînt judecate în instanțele din România faptele de abuz sexual comise asupra minorilor.

Sursă fotografii: www.facebook.com/diana.oncioiu