Victoria Bucun: „Frica de a nu mai putea crea este una dintre cele mai apăsătoare”

Victoria Bucun este coregraf și scenarist al trupei Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. De-a lungul timpului aceasta a participat în calitate de coregraf la mai multe proiecte de televiziune („Dansez pentru tine”, „Pariu cu Viața”), însă teatrul a rămas mereu marea sa dragoste. La vîrsta de 5 ani a avut primul contact cu dansul, la Chișinău, urmînd Școala de dans în Rusia, iar acum este una dintre cele mai bune și cunoscute coregrafe din România. Am provocat-o la un dialog despre fascinantele lumi ale teatrului și dansului, între care se mișcă în permanență, cu atît de multă sensibilitate.

Ați absolvit Institutul de Stat al Artelor la Chișinău, în Republica Moldova. Cum a început cariera dumneavoastră de coregraf?

A început încă din primul an de facultate, aveam 18 ani, și nu înțelegeam foarte bine ce înseamnă să fii un coregraf. Atunci am montat pentru prima dată un fragment din opera „Carmen” (n. r. – de Georges Bizet) pentru studenți. Mai apoi a venit la mine regizorul Valeriu Jereghi (n.r. – regizor de film și scenarist basarabean) și am lucrat cu trupa de la Teatrul Național din Chișinău. Trupa de teatru era formată din actori proaspăt veniți din Moscova, cu o energie extraordinară. Deși făcusem deja primul spectacol la Teatrul Național din Chișinău, foarte mult timp am evitat să mă consider coregraf, nu îndrăzneam.

După acel spectacol a urmat o perioadă de glorie – aveam spectacol după spectacol și pe tot parcursul facultății deja lucram în paralel. Pînă atunci habar nu aveam că mă va „înghiți” teatrul, că îmi va plăcea atît de mult. Între timp am ajuns în România, angajată a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași; cei de la „Dansez pentru tine” tot prin intermediul teatrului m-au găsit, chiar prin intermediul Iașului, și m-au chemat la casting. Toți colegii îmi spuneau să merg, pentru că este un proiect frumos, dar eu nu înțelegeam ce fel de concurs era, habar nu aveam, pentru că la Chișinău nu se difuza emisiunea pe atunci.

Dintotdeauna basarabenii au avut o creativitate și o energie aparte față de românii de dincoace de Prut. De unde vine toată această sursă interminabilă de idei și creație?

Întrebarea aceasta mi-am pus-o și eu de mai multe ori. Chiar o regizoare mi-a spus, după un spectacol, că noi, basarabenii, suntem „nebuni”. Cred că aceste calități vin din mediul în care am crescut, din epoca post-sovietică, în care erau adunate mai multe culturi, temperamente, practic toate republicile. Noi am crescut cu toată informația asta și suntem oarecum hibrizi, suntem foarte amestecați. Bineînțeles că sunt și moldoveni puri, dar familia mea a fost amestecată: ruși, moldoveni, ucraineni, greci; fiecare popor a avut povestea lui, iar noi am crescut în atmosfera aceasta. Informația este puternică, iar pe lîngă asta moldovenii sînt foarte sentimentali și temperamentali.

Ați venit în România, din Chișinău, la începutul anului 1994. Care a fost factorul ce a determinat plecarea din locul natal?

Chișinăul pentru mine niciodată nu a fost un stop. Venirea mea aici a fost susținută și de părinții mei, deoarece am început să lucrez foarte mult în România, făceam naveta foarte des din Chișinău în România și chiar și în România mă plimbam dintr-un oraș în altul. Atunci am găsit un loc cum e Botoșaniul, care este aproape de casa părintească, iar pentru mine a fost mai simplu din toate punctele de vedere. Am fost angajată la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani și am hotărît să fac acest pas. Mergeam destul de des în Moldova, dar am început să mă obișnuiesc cu locul, oamenii, iar alegerea mea definitivă de a mă muta aici a fost mediul în care va crește băiatul meu, Nicu. Am avut de ales între București și Botoșani. Am ales Botoșani, deoarece mi se pare că aici copiii cresc altfel decît în alte orașe, au cercuri de teatru dramatic, trupe de dans, nu este vorba despre nivel, ci despre faptul că este un oraș mai mic, liniștit, unde Nicu poate face toate activitățile acestea în voie.

„Teatrul va rezista mereu, pentru că poți face un spectacol și într-o cameră”

Activați ca scenarist/coregraf în lumea teatrului. Cum s-a schimbat aceasta de-a lungul anilor?

În general, nu s-a schimbat nimic, totul merge la fel ca înainte, se fac spectacole bune sau nu, sînt regizori buni, regizori mai puțin buni, se naște ceva extrem de frumos, asta nu are cum să se schimbe niciodată. Sînt perioade în care se evoluează, cum a evoluat, de exemplu, dansul în secolul XXI, la fel și teatrul. Am văzut multe sclipiri care au apărut de-a lungul timpului. Iubesc foarte mult trupa din Botoșani, pentru că este o trupa extrem de bună, cu actori talentați. Dacă s-a schimbat ceva, poate e atmosfera, pentru că, de multe ori, după ce se încheia premiera unei piese de teatru, era o atmosferă de eveniment. Acum se întîmplă din ce în ce mai rar. Poate este legat și de spațiu, deoarece clădirea teatrului este încă în renovare, dar, în același timp, nu cred că asta contează.

În ultimii ani și oamenii au devenit altfel, nu mai sînt atît de atrași de teatru. În general sunt aceiași oameni care vin la teatru mereu. O surpriză plăcută a fost atunci cînd a avut loc premiera unui spectacol în aer liber, la Ipotești, chiar după starea de urgență din martie, iar toate scaunele erau ocupate, ceea ce înseamnă că oamenii nu au uitat de teatru.

Cine spune că teatrul nu va mai rezista, greșește. Teatrul va rezista mereu, pentru că poți face un spectacol și într-o cameră.

Cum priviți teatrul din poziția coregrafului?

Mă pun permanent în locul spectatorului, pentru că, dacă noi sîntem în stare să schimbăm ceva, cît de puțin, la oamenii care vin în sală, atunci sîntem cîștigați. Nu mă refer la schimbări geniale, ci la starea de spirit a oamenilor. Din punctul ăsta de vedere, îmi place foarte mult să colaborez cu Alexander Hausvater, pentru că el este un om de emoție pură, totală. Sînt foarte mulți oameni care nu îl înțeleg, nu îi suportă energia, dar eu, de cîte ori am colaborat cu acest om, am rămas fascinată tot mai mult, pentru că acum, din păcate, multă lume nu mai simte emoția unei piese de teatru. Oamenii sînt obosiți, mulți chiar nu mai vor să arate emoția aceasta. Dar el se gîndește la reacția spectatorului și ce putem face noi pentru omul care stă în sală și privește piesa de teatru. În multe spectacole de-ale lui, oamenii din sală sînt activi. Se cîntă, se dansează în timpul spectacolului, iar mie mi se pare că e cel mai important ca oamenii să se simtă bine. Unul dintre cele mai bune lucruri e atunci cînd un om simte în profunzime iubirea, ura, nostalgia din teatru, orice, doar să simtă, să plece cu emoția aceea din sală. Mișcarea în teatru este foarte interesantă, dansul se îmbină cu teatrul, dar acolo nu este numai dans, este altceva, incomparabil. Dansatorii vorbesc, cîntă, ei pot face orice, însă cînd ei nu mai pot rosti un cuvînt, dansează.

Care este principala trăsătură pentru a fi un coregraf bun, pentru a reuși să transmiteți energia și povestea unei piese de teatru?

Cînd te întîlnești cu o trupă nouă, oameni noi, emoția este foarte mare, deoarece intervine frica, nu știi cum va fi comunicarea dintre tine și ei. De obicei, simt oamenii din prima, iar atunci îmi dau seama dacă va merge sau nu colaborarea. Am avut noroc din punctul acesta de vedere, deoarece am o atitudine pozitivă și mă comport cu oamenii noi din viața mea ca și cum i-aș cunoaște de o viață; așa sînt din copilărie. Astfel trecem de bariera asta. Un alt secret al meu este acela de a memora numele fiecărui actor și atunci cînd încep să lucrez mă comport cu actorii la fel cum mă comport cu oameni care au la bază școli de dans. Atunci cînd montezi o coregrafie cu un om care nu a dansat niciodată trebuie să-i acorzi încredere.

Pe ce principiu mergeți atunci cînd construiți coregrafia fiecărui personaj dintr-o piesă de teatru?

În primul rind, totul vine de la regizor, pentru că el are un concept al lui, vede spectacolul într-un anumit fel, dar există colaborare strînsă între noi. De cele mai multe ori încerc să nu schimb viziunea regizorului prin coregrafie, încerc să fiu aproape de gîndul lui. Dacă reușesc să-l conving că în anumite cadre este mai bine cum gîndesc momentul, atunci ne punem de acord.

Spre exemplu, montam, la Sankt Petersburg, opera „De trei parale” și regizorul a trebuit să plece pentru o săptămînă. Iar cînd s-a întors urma să termine cîteva fragmente. A venit, s-a uitat și a zis: „Victoria, în momentele astea am văzut totul absolut altfel și am simțit altfel, dar m-ați convins”. Creativitatea, în teatru, trebuie neapărat să fie prezentă, nu are voie să lipsească. De cele mai multe ori mă bucuram mai mult cînd auzeam că piesa de teatru a fost bună, nu coregrafia. Mă interesa foarte mult întregul. Totul trebuie să fie îmbinat, de aia îl ascult pe regizor de cele mai multe ori; dacă pot adăuga ceva adaug, dacă nu, elimin. Au fost multe momente cînd totul mergea ca pe roate și, dintr-o dată, una dintre coregrafii nu se potrivea, iar în ultimul moment a venit sclipirea. Am primit și răspunsuri de tipul – „genială coregrafie, dar o anulăm”. Dar eu nu mă supăr, interpretez și creez altceva.

„Cînd vizualizezi un dans flamenco, ai impresia că intri într-o transă”

Ați fost desemnată coregrafa principală și responsabilă pentru serialul muzical românesc „Pariu cu Viața” și ați fost una dintre cele mai îndrăgite coregrafe de la „Dansez pentru tine”. Cum ați reușit să modelați și coordonați atîția oameni fără experiență în dans?

„Dansez pentru tine” s-a schimbat pe parcurs., La început era important cazul pentru care luptau concurenții, dar apoi s-a transformat mai mult într-un show de dans. Proiectul a fost unul special și am înțeles mai apoi de ce. Energia oamenilor, relațiile dintre ei erau extraordinare. Pe sticlă nu se vede nici jumătate din ce se întîmplă, de fapt, în spate. Prima dată cînd am participat în calitate de coregraf chiar am cîștigat, deși știam că echipa lui Smiley era mult mai bună din punct de vedere coregrafic, nivelul era mult mai ridicat. Dar niciodată nu mi-am dat cu pumnii în piept, susținînd că sînt un coregraf genial. Pentru că acolo tu îi ajuți să ajungă în finală, apoi spectatorul decide. Cu toate că se punea foarte tare accentul pe caz, am înțeles că trebuie să se lucreze foarte mult și la coregrafie, aveau nevoie de tehnică, deoarece telespectatorii cereau tot mai mult, iar atunci trebuia ca echipa să crească și tehnic, nu doar pe partea imaginii. În ceea ce privește relația coregraf-echipă, regizorii emisiunii simțeau din prima și concurenții, și coregrafii, iarechipele erau împărțite în funcție de temperamentul fiecăruia. Eu am lucrat mai mult cu actori, oameni mai explozivi, excentrici. Exact ca în teatru, mă comportam cu ei de parcă erau profesioniști.

De-a lungul carierei ați experimentat toate stilurile de dans care au în spate o poveste. Care sînt stilurile de dans preferate și ce vă transmit acestea?

Dacă vorbim strict de dans, îmi place foarte mult tangoul argentinian, care se bazează, în general, pe improvizație totală, și flamenco, deoarece face parte din categoria dansului spiritual, are un nerv dezgolit total. Tot ce cîntă artistul în spate, dansatorul transmite prin mișcare. Este extraordinară comunicarea dintre dansator și cîntăreț. În flamenco, dansatorul vizualizează toată starea, trăirea nudă, așa cum este ea, transpirația. Cînd vizualizezi un dans flamenco, ai impresia că intri într-o transă. Povestea este redată în așa fel, încît înnebunești dacă ești acolo, este fascinant pur si simplu. Bineînțeles, și dansul contemporan are loc de cinste. Îmi place, deoarece nu este o construcție din mișcare, „fizicație” (n.r. – termen folosit în lumea regizorală, cu sensul de exerciții fizice făcute de actori pentru a reuși să interpreteze anumite scene). Nu suport „fizicația”; poate să arate extrem de frumos, dar, dacă nu transmite, nu are rost.

„Cînd m-am implicat într-un proiect, am făcut totul cinstit”

Care sînt criteriile pe care mergeți atunci cînd alegeți să faceți parte dintr-un proiect?

De multe ori mă gîndeam cu cine aș vrea să lucrez sau unde aș vrea să lucrez și uitam, lăsam gîndul la o parte și peste ceva timp, nu contează cît, se întîmpla, venea de undeva. Am avut parte de niște întîlniri cruciale, care mi-au schimbat viața. Aproape niciodată nu spun nu proiectelor și din cauza aceasta am întîmpinat multe situații. Din cînd în cînd, e bine să spui și „nu”. Sînt unele materiale care nu-ți plac, nu le simți și atunci nu poti lucra, nu poti crea; atunci e necesar să spui „nu”. Cînd ești contactat și oamenii vin cu dorințele lor, e greu să spui nu, să nu superi. Dar mereu, cînd m-am implicat într-un proiect, am făcut totul cinstit. Au fost și momente cînd am spus „da” pentru alții, nu pentru mine, dar satisfacția mea era că lucram cu actori. Dacă nu îmi plăcea muzica, nu aveam inspirație pentru nimic, dar deja eram în proiectul acela, trebuia să fac ceva. Cream pe o melodie care mă inspira, iar apoi încercam să mut coregrafia pe muzica piesei de teatru; am făcut de cîteva ori așa ceva. În situații de genul acesta trebuie să fii mai insistent și să vorbești cu regizorul sau compozitorul piesei.

Care este cea mai mare frică în materie profesională?

Am foarte multe frici, permanent. Sînt frici care nu dispar de-a lungul meseriei de coregraf, am întîlnit multe asemenea situații, dar trebuie să încerci să ții sub control totul. Un regizor bun a spus: „Dacă dimineața cînd te trezești, te speli și ai impresia că vei merge la teatru și vei face ceva genial, nu mai faci nimic nici azi, nici mîine”. Cea mai mare frică e să nu primești informația sau emoția pe care tu trebuie să o transmiți mai departe publicului. Nu totul îți aparține. Într-o zi poți să ai totul și a doua zi să nu mai ai nimic. Frica de a nu mai putea crea este una dintre cele mai apăsătoare.

„Actorul rămîne tot actor, viața pe scenă hrănește atît personajele cît și publicul”

Cum credeți că afectează teatrul această tehnologizare și digitalizare de care avem parte cu toții în ultima perioadă?

Teatrul va exista mereu, indiferent de ce va mai apărea în această eră a tehnologiei. Orice noutate tehnologică apărută nu a reușit și nici nu va reuși să doboare arta teatrului. Cu toate astea, copiii teatrului sunt absorbiți de tablete și telefoane, dar, în același timp, cînd pleacă acasă ei știu replicile perfect. Actorul rămîne tot actor, viața pe scenă hrănește atît personajele cît și publicul. Teatrul este o artă ce nu va dispărea, deoarece poți simți nervul omului de aproape. Nu există o alternativă mai puternică, iar asta nu se poate transmite și nici simți prin intermediul unui ecran. Dacă ne raportăm la pandemie, teatrul on-line nu merge. Bine a spus Marius Rogojinschi (n.r. – actor al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani): „Eu am făcut o facultate, iar în dilpomă nu a fost scris actor on-line”.

În ce măsură credeți că mai este relevant teatrul pentru tineri în zilele noastre, atît în Chișinău, cît și în România?

Pentru a atrage tinerii trebuie să nu-i minți, ei simt minciuna extraordinar de repede. Și atunci trebuie să faci spectacole foarte bune. Dacă ai facut măcar un om să simtă ceva, e perfect. Într-unul dintre spectacole, sala era plină, toată lumea rîdea în hohote, iar la un moment dat a urmat o scenă de dragoste inspirată din textul lui Shakespeare., În fața mea era o gașcă mare de tineri, iar în liniștea aceea un băiat a spus: „Doamne, ce frumos!”.

Cu o scenă bună de teatru poți acapara tinerii. Cît despre diferențele dintre Chișinău și România, ele nu există în ceea ce privește teatrul, tinerii fideli ai teatrului sunt în sală la fiecare spectacol și aici, și acolo.

Scurtă biografie

Născută la 14 decembrie 1970, la Chișinău, în Republica Moldova, Victoria Bucun este una dintre cele mai cunoscute coregrafe atît în România, cît și în Basarabia. S-a mutat în România în anul 1994 și de atunci a fost angajata mai multor teatre. Locuiește în Botoșani, unde este coregraf și scenarist al trupei Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Este foarte cunoscută publicului larg mai ales din emisiunea „Dansez pentru tine”, difuzată de Pro TV.

Surse foto: vipmagazin.md, www.facebook.com/victoria.bucun