Nora Agapi: „Și mie mi s-a transmis acest microb al micului colecționar”

De cele mai multe ori, poveștile din istorie rămîn și se simt atît de prezente prin imaginile captate de cei de dinaintea noastră. După șase ani de muncă, Nora Agapi, fiica documentaristului și fotografului ieșean Ioan-Matei Agapi, a lansat pe 17 octombrie 2018 documentarul intitulat „Timebox”, care îl arată publicului pe tatăl său, dar și valoroasa sa arhivă de imagini. Însă munca ei nu s-a oprit aici. După alte luni de muncă,  a reușit să digitalizeze și să prezinte o parte dintre lucrările tatălui său, o legendă a Iașului, în cadrul expoziției „Oarecari. 1967-1978 văzuți de Ioan-Matei Agapi”, care a avut loc la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, în perioada 23 Octombrie- 5 Noiembrie 2020. Am oprit-o puțin din muncă și am invitat-o să ne povestească despre fotograful Ioan-Matei Agapi, despre tezaurul moștenit, despre documentarul realizat, dar mai ales despre ea, directorul de imagine și regizorul Nora Agapi.

Sînteți fiica documentaristului și fotografului Ioan-Matei Agapi, cel care a creat, arhivat și colecționat fotografii și film din perioadă comunistă, din Iași. Ce ar trebui să știe ieșenii despre tatăl dumneavoastră?

Eu am trăit mereu cu senzația că toți ieșenii îl știu pe tata, dar evident că nu mai este așa. Generațiile s-au schimbat și au apărut noi tineri. El a fost un personaj foarte cunoscut în Iași, pentru că nu era un simplu fotograf, era un om care avea foarte multă cultură și care participa la toate evenimentele culturale ieșene, pentru a face fotografii sau doar pentru a le vedea, pentru a vorbi cu oamenii. A fost foarte implicat în ceea ce înseamnă susținerea vizuală a artei și culturii ieșene și numai. A fost omul chemat în toate părțile pentru a fotografia și filma, de la industrie, pînă la lansări de carte.

Cum a fost să vă nașteți într-o casă plină cu fotografii?

Atunci cînd trăiești într-un spațiu pe care îl știi și îl vezi de la bun început ți se pare firesc, pentru că așa ești crescut, cu povești, cu cărți, cu lucruri de specialitate în domeniul fotografiei, cu foarte mulți oameni care veneau la noi, cu activități de genul acesta.

„Era atît de multă lume la noi acasă, dincolo de familie, în permanență, încît era un fel de instituție”

Cum era atmosfera în familia Agapi?

Era o atmosferă foarte veselă tot timpul. Era atît de multă lume la noi acasă, dincolo de familie, în permanență, încît era un fel de instituție. Tata ținea cursurile de fotografie și film la noi acasă, iar după aceea același spațiu devenea laborator de mărit și developare, de fotografii și de prelucrat filme. Era un du-te – vino permanent.

Ați realizat documentarul „Timebox”, care îl arată publicului pe fotograful Agapi supus presiunii primăriei ieșene de a părăsi locuința în care avea o uriașă arhivă fotografică. Ce nu ați reușit să surprindeți, în documentar, legat de portretul tatălui dumneavoastră?

Am vrut să-l filmez pe tata și să-l am ca omul pe care l-am cunoscut, care m-a crescut, pe care l-am iubit enorm. Să îl am într-un film pentru totdeauna. În timp ce filmam, încercînd să aflu povești despre el, despre filmări, despre viața lui, despre noi, a intervenit povestea cu plecarea și a conflictului primăriei ieșene cu un om de valoare a acestui oraș. Un conflict bazat pe indiferența autorităților asupra unui adevărat tezaur imagistic, fără să mai vorbesc despre lipsa de respect față de omul Ioan Agapi

Nu cred că nu am reușit să-l portretizez neapărat, deși el asta a spus, la un moment dat, într-o sală plină cu oameni, cînd eu nu am putut fi prezentă la un Q&A. Filmul și-a schimbat direcția, nu a mai fost neapărat portretul lui, deși 90% este despre el. Filmul are mai multe valențe despre el, ca om în societate, nerespectat și chinuit de sistemul politic. Este vorba foarte mult despre istoria pe care el a lăsat-o în spate și despre partea lui umană.

Portretul lui există în cele peste 250 de ore de filmări. Ceea ce a apărut în film, în final, este altceva, pentru că povestea filmului s-a schimbat.

Au fost foarte mulți ani de filmare, eu, inițial, încercînd să refac această atmosferă a spațiului în care am crescut. A fost ceva care, probabil, puțină lume a trăit. Atmosfera casei era, într-adevăr, una atît de vie și de activă, de plină de energie. El, mai ales, era un om care nu obosea niciodată. Am vrut să-l provoc prin discuțiile noastre, și, cumva, să duc toată verva aceasta în fața aparatului, ceea ce a fost foarte greu, spre imposibil, din toate motivele.  Nu poți să mai readuci aceeași atmosferă printr-un singur om și cîteva povești.

În ce măsură, vizionînd „Timebox”, vor învăța oamenii să fie mai solidari cu persoanele care construiesc istoria țării/orașului lor și mai atenți față de memoria lor?

Filmul fiind făcut de mine, rămîn în latura aceasta a subiectivității. Am avut surpriza extraordinară să văd că oamenii, într-adevăr, rezonează foarte mult la povestea acestei istorii vizuale, că mă susțin foarte mult.

Am lansat, odată cu premiera în cinematografe a filmului în România, o platformă de strîngere de fonduri și am fost surprinsă să văd cîți oameni au donat cîte puțin pentru susținerea acestei digitalizări a negativelor fotografice. A stîrnit foarte mult interes povestea aceasta. Am fost întrebată foarte multe ori: „Ce se va întîmpla cu memoria aceasta vizuală?”. Și am simțit și cred că oamenii au învățat măcar faptul că trebuie să o prețuiască.

„Nu voi renunța la visul tatei de a avea această «Casă a fotografiei»”

Ați absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. Ați făcut masterul în Digital Arts la Universitatea din Atena. Cum vi se par filmările realizate de tatăl dumneavoastră, acum, după ce ați trecut prin școli de specialitate?

Sînt impecabile din toate punctele de vedere. Sînt și filmate foarte frumos, simți curajul din spatele aparatului, al omului care a știu să se apropie sau să surprindă niște lucruri. Sînt și niște chestii mai mult sau mai puțin experimentale în filmări. Sînt o bijuterie, o poezie – totul la un loc.

Care sînt lecțiile pe care, ca artist, le-ați învățat pe parcursul realizării documentarului „Timebox”?

Am învățat foarte multe chiar și despre mine, în ceea ce privește filmarea. Tot timpul înveți. E imposibil altfel. Am învățat să am mai multă răbdare atunci cînd pun întrebări sau vreau să obțin anumite răspunsuri, pentru că, pornind un film cu un personaj apropiat mie, știam anumite povești și încercam să pun întrebările în așa fel încît să aflu răspunsul pe care eu îl știam deja. Ceea ce în 90% dintre cazuri nu se întîmpla. Nu obținem ceea ce doream eu, răspunsurile erau altfel decît mă așteptam și am învățat foarte greu să mă adaptez la acest sistem, pentru că, de fapt, nu era un răspuns greșit, era bun, doar că eu nu vedeam potența și valența acestor răspunsuri noi.

Am învățat să mă descurc singură la o filmare 100%, cu două camere și sunet, am învățat să văd din nou foarte mult, pentru că întotdeauna, la fiecare film, vezi altfel și întotdeauna subiectul filmului și motivația pentru care faci un film te inundă. Dacă ești total dedicat acestui film, atunci începi să vezi lucrurile care sînt exact potrivite temei, începi să vezi mai multe subtilități, conotații și metafore.

Ați găsit răspunsul la întrebarea „Ce se întîmplă cu o arhivă care rămîne orfană de spațiu?”?

Răspunsul este că am început, cu ajutorul susținerii, cu ajutorul în primul rînd al AFCN-ului (n.r. – Administrația Fondului Cultural Național), să fac prima etapă de scanări în vara aceasta, care s-a finalizat cu o expoziție la București, cu o parte foarte mică a fotografiilor tatei, și cu începutul unei platforme de internet, care crește încetul cu încetul. În momentul acesta, sînt destul de puține fotografii acolo, dar lucrez la asta. Selecția și descrierea fotografiilor în sine consumă destul de mult timp.

Nu voi renunța la visul tatei de a avea această „Casă a fotografiei”; mi l-a transmis și mie. L-am susținut întotdeauna și am încercat să găsim soluții. Autoritățile ieșene, după cum știm, nu l-au susținut pe tata, și, dacă nu e ajutor din partea lor, în privat e mult mai complicat. Sper ca eu să pot într-o măsură foarte mare să duc mai departe această memorie vizuală.

„Memoria e ceva, care, pînă la urmă, ne fascinează pe toți”

Ați moștenit o importantă colecție de film și fotografie, cu valoare de tezaur. Cît de dificil va fi să dispuneți de drepturile de autor asupra acestor imagini, în cazul în care vor fi digitalizate, avînd în vedere că internetul este un teritoriu prea liber și, din acest motiv, și destul de nesigur?

E foarte delicat și foarte înfricoșător acest aspect, de aceea toate fotografiile vor avea un watermark destul de vizibil. Platforma va avea un număr limitat de fotografii, din toate punctele de vedere. E absurd să încarci o pagină de internet cu prea multe fotografii. În primul rînd, arăți totul pe degeaba, cînd în spatele acestei chestiuni este o muncă uriașă și bani, și timp, consum de toate felurile. Iar în al doilea rînd ar plictisi; nu poți să intri și să vezi totul pe o singură platformă de internet odată. Vezi puțin, important e să îți placă acel puțin, ca să poți reveni și să vezi mai mult.

Cum intenționați să păstrați această arhivă?

Ceea ce îmi propun e să fac albume, cataloage, alte expoziții, plus acest mic muzeu la care tot mă întorc.

Lucrați înconjurată de cutii pline de fotografii-document. Ce înseamnă memoria pentru dumneavoastră, avînd în vedere și că documentarul „Timebox” a plecat de la ideea de conservare a memoriei?

Memoria e ceva, care, pînă la urmă, ne fascinează pe toți. Ceva care ține inclusiv de filosofie și de teme de discuții, de istorie, de identitate și toate la un loc. Pentru mine e o sursă de întoarcere în timp. Pentru cei care au vîrste mai mici, poate o sursă de imaginație, dar și de document istoric, pentru că sînt multe lucruri scrise, dar și imaginea e o dovadă a ceea ce s-a întîmplat într-o anumită perioadă.

E interesant să baleiezi în fiecare zi între prezent și 30-40 de ani în urmă, să descoperi situații, evenimente sau momente înregistrate pe peliculă de tata.

„Am avut și o perioadă cînd mergeam la talciocuri și cumpăram cutii cu «o viață de om»”

Arhivele Agapi reprezintă 40 de ani de istorie vizuală. Cîți ani vor fi necesari pentru a o salva, pentru a o arhiva digital?

Nu e o chestie care se va termina ușor.  Poate nu are nevoie de la fel de mulți ani ca să fie pusă în valoare. Nu e vorba doar de scanare și de procesul tehnic în sine, ci de foarte multă muncă în spate, de selecție, de valorificare, de promovare; asta înseamnă o meserie în sine, pînă la urmă.

Ioan-Matei Agapi a adunat 35 de ore de film de 16 mm, 21.000 de metri de peliculă, două milioane de cadre în format analog, arhivate cu multă grijă în cutii, plicuri și dosare, ambalaje de hîrtie, pe categorii și ani. A fotografiat și filmat viața Iașului, toate vizitele lui Nicolae Ceaușescu în zonă, politiceni, actori, propria familia, prieteni, necunoscuți.

Dacă, prin absurd, am elimina toate cutiile cu amintiri strînse de Ioan-Matei Agapi, Nora Agapi ce ar aduna în propriile cutii?

Și mie mi s-a transmis acest microb al micului colecționar. Nu un adevărat colecționar, ca tata, dar să adun tot soiul de vechituri, despre care să-mi imaginez la ce ar putea să folosească vreodată. Sînt departe de capacitatea pe care a avut-o tata, de a colecționa cu bună știință și logică niște lucruri. Plus că nu aș mai avea unde să le mai pun.

Avînd și pasiunea, și datoria de a duce mai departe lucrurile făcute de tata, nu că nu mai am timp pentru pasiunile mele, ar fi greșit să spun asta, dar e greu să mă detașez. Am avut și o perioadă cînd mergeam la talciocuri și cumpăram „vieți”, cum le zic eu, cutii cu „o viață de om”. În sensul că aici sau în alte țări, casele oamenilor care nu mai au urmași, după ce mor, se golesc și după aceea tot ce încape dintr-o casă și viață de om se vinde într-o cutie – de la fotografii, vederi, pînă la mici obiecte. Este ireal, parcă, să credem că asta este tot ce se întîmplă după o viață de om, că încape într-o cutie. Dar este o continuă sursă de povești, de gîndit, de meditat… Așa că aș aduna, probabil, tot fotografii.

Scurtă biografie

Nora Agapi este regizor de film documentar și director de imagine, co-regizor al filmului „Low Cost” și director de imagine pentru „Leaving Transylvania”, „Forest of Crocodiles”, „Pe Cărări Nebătute”/ „Off the bitten track”, „Decoding Dacia”, „A young mind: Making of a Filmmaker” și „The hunt for Transylvanian Gold”.

Pentru filmul său de debut, „Timebox”, a obținut diverse premii la festivaluri internaționale, cum ar fi Premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia, 2018) sau Dokufest Kosovo (2019).

Surse foto: www.radioromaniacultural.ro; Arhiva Agapi