Eugen Doga: „O, cîtă muzică a rămas încă nescrisă!”

Născut la 1 martie 1937, în satul Mocra, raionul Rîbniţa, din Republica Moldova, Eugen Doga este astăzi unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni contemporani din spațiul post-sovietic. Două dintre valsurile pe care le-a compus – „Gramofon” şi „Gingaşa şi tandra mea fiară” au fost incluse în Top 200 cele mai bune lucrări clasice din toate timpurile, alături de lucrări precum Simfonia a V-a, de Beethoven, valsul „Dunărea Albastră”, de Strauss, „Bolero”, de Ravel sau „Cele patru anotimpuri”, de Vivaldi. Despre universul infinit al muzicii și despre permanentele căutări ale artistului am discutat cu Eugen Doga în acest interviu.

Copilăria d-voastră a fost una destul de dificilă. Cum vă amintiți de traiul pe care l-ați avut în Transnistria în acea perioadă?

Nu știam noi pe atunci de Transnistria. Cuvîntul acesta l-am auzit cu mult mai tîrziu. Știam numai că Moldova e peste Nistru. Așa vorbea bunica mea după mama, Nadea, originară din Saharna, de pe malul drept al Nistrului. Spunea că îi e tare dor de Moldova, care, pînă în 1941, era peste hotar și trecea pe linia acestui rîu blestemat. Perioada copilăriei mele de la Mocra, satul meu natal, o pot împărți în trei etape: cea de pînă la război, în 1941, perioada din timpul de război și cea de după 1944, cînd frontul a trecut spre asfințit.

Eram la început cu mama și tata, umblam duminica cu părinții la biserică, la club, unde cînta fanfara lui moș Fedot Murga și se petreceau „jocurile”. Noi, copiii, ne tot fugăream printre dansatori, hohoteam și, firește, primeam cîte un „zdupac” (n.r. – palmă pe spinare) de la cineva dintre ei. Aproape în fiecare săptămînă pe platoul din fața școlii se petreceau „mitinguri”, cum le ziceau țăranii noștri. De pe o tribună improvizată din niște scînduri vechi auzeam vocile nenilor nu știu de unde veniți, care strigau cît îi ținea gura și arătau cu pumnii amenințători spre Hîrtop, o parte de cîmp la marginea satului nostru: „Uitați-vă, uitați-vă, acolo a aterizat cu parașuta un spion străin!”, strigau ei. Toți sătenii, ca la o comandă, întorceau capul spre direcția aceea, să-l vadă pe acest spion. Azi am spune că se făcea propagandă anti-dușmani de peste hotar.

Îmi amintesc și de șezătorile care se petreceau la noi acasă, unde nu numai că se torcea cînepă, dar se și cîntau cîntece frumoase de către nepoțelele mamei. Cîntece auzeam și de la soldații români, care mă luau în brațe și își vărsau dorul de casele, părinții și copiii lor rămași departe.

Ce limbă se vorbea în copilăria d-voastră?

După venirea armatei române lumea a început să-și amintească limba română, fiindcă pînă atunci se vorbea mai mult ucrainește, limba conducătorilor satului. Și cu mine părinții vorbeau ucrainește. Școala română am făcut-o numai cîteva luni, pînă la momentul venirii  armatei sovietice. Restul am învățat în școala ucrainească și apoi în cea rusească. Cei șapte ani de acasă, de după război, i-am petrecut în foamete, epidemii, deportări și fără tata, care a fost ucis în război, pe teritoriul Ungariei.

Cînd a început să se distrugă Transnistria, după părerea d-voastră? Cînd a început să devină pentru d-voastră un teritoriu străin și bombardat de ruși?

Această parte a Republicii Moldova din stînga Nistrului are o istorie mai îndepărtată și mai îndelungată. A fost creată în 1924, la propunerea unui revoluționar bolșevic, Mihail Frunze, ca formațiune autonomă în componența regiunii Odessa, din Ucraina, cu capitala la Balta, și se întindea pînă la rîul Bug. Apoi au mai scos o parte din pământuri și capitala a trecut la Birzula, dar și asta conducătorilor sovietici li s-a părut că e puțin. Și au mai tăiat din teritoriu și a rămas o fîșie de pămînt cu capitala la Tiraspol.

Astăzi e teritoriu separatist. Bombardamente mai mult au fost și mai sunt cele politice și spirituale. Populația băștinașă moldovenească a fost masiv deportată în anii ´30, apoi după războiul din 1992 o parte din autohtoni a fost izgonită din propriile case, majoritatea școlilor cu predare în limba moldovenească cu grafie chirilică, după cum o numesc oficialii de la Chișinău, au fost închise, cele cîteva rămase sînt mereu atacate de administrația separatistă de la Tiraspol. Chișinăul rămîne pasiv la soarta acestor bieți copii. Limba oficială în regiunea transnistreană e limba rusă.

„În perioada copilăriei mele problema cea mai de groază era de a supraviețui”

În perioada în care ați locuit în Transnistria vă gîndeați să deveniți compozitor?

În perioada copilăriei mele problema cea mai de groază era de a supraviețui. Sărăcia de după război, seceta cumplită de cîțiva ani, cînd Nistrul îl treceam desculț, cînd ajungea apa abia, abia pînă la merișoarele picioarelor (n.r. – glezne), munca silnică în colhoz, impozitele exagerate nu-ți creau nicio perspectivă. Dar nici profesia de muzician nu a fost prestigioasă, niciodată în istorie. Cele mai cunoscute genii în muzică au dus o viață anevoioasă. „Ce, vrei să cînți la prispă?”, puteai auzi de la cineva. Mă gîndeam să merg la meserii, unde dădeau mîncare și îmbrăcăminte. Dar destinul a hotărât altfel, după programul său.

Cînd ați înțeles că iubiți atît de mult muzica încît asta vreți să faceți toată viața?

Mie toate îmi plac, pe toate le iubesc și sînt sigur că în oricare altă direcție de activitate mi-aș fi croit un destin decent în viață. Dragostea vine atunci cînd cunoști. Eu am avut noroc de a face studii serioase la profesori buni, am avut noroc să trec aproape toate treptele dezvoltării muzicale – de la pedagogie, editură, orchestră de muzică populară și cea simfonică și chiar cea de la ringuri de dans. Am călătorit în lung și-n lat prin Basarabia și Bucovina, culegînd folclor muzical, studiindu-l și prelucrîndu-l pentru orchestră. Așa se aduna și dragostea. Mai ales cînd au venit și primele succese. Și totuși, îmi vine uneori în cap întrebarea dacă mă ocup chiar eu de ceea ce mă ocup acum.

Ați spus în cîteva interviuri că tristețea și melancolia din compozițiile d-voastră vin din copilărie. Care este cauza acestor trăiri care v-au influențat apoi și muzica?

Am vorbit deja despre condițiile în care am petrecut copilăria. De unde putea fi altă stare sufletească? Memoria nu are o tastă, ca butonul televizorului, ca să poți deconecta trecutul, trăirile, simțirile. Dar eu totuși încerc să echilibrez aceste stări sufletești, ca să transmit prin muzică nu numai tristețe, dar și speranță. De aceea pentru mine e mai aproape romantismul, romantismul modern. Cu toate că mă refer deseori și la tema cosmică și la cea duhovnicească. Mie-mi place viața în toată complexitatea ei.

„Destinul fiecărei piese muzicale e diferit”

Cum a apărut cunoscutul vals „Gingașa și tandra mea fiară”, una dintre cele mai populare și ascultate compoziții semnate de d-voastră? Am dansat de nenumărate ori vals pe această melodie.

Nu numai semnată de mine, dar și din toate timpurile, după cum mărturisesc topurile. Îl dansează, îl ascultă, îl filmează în diferite clipuri pe tot globul pămîntesc. Chiar și monștrii din Oceanul Înghețat l-au ascultat la o garmoșcă (n.r. – armonică, acordeon), de pe un vapor. La sfîrșit s-au scufundat în apele oceanului, ca să transmite sentimentele lor semenilor.

L-am scris pentru o scenă banală, de nuntă, pentru filmul „Dulcea și tandra mea fiară”, regizat de Emil Loteanu la Studioul „Mosfilm”. La început voiam să pun pentru scena nunții din film ceva din cunoscutele muzici, dar nu am găsit nimic potrivit și mi-am zis că asemenea banalități pot și eu să scriu. Așa a apărut ideea de a scrie „Vals”. Dar a trecut mult timp de la momentul cînd am vorbit cu regizorul, eu eram ocupat de scrierea muzicii pentru alte filme și am cam uitat de valsul promis. Peste o jumătate de an, la un început de vară, la miez de noapte, apare fulger regizorul Emil Loteanu și, din prag, îmi rostește: „Valsul!”. „Care vals?!”, mi-a trecut prin minte, ca o lovitură de topor. Dar Loteanu m-a așezat la pian și nu mi-a dat pace pînă nu i-am improvizat muzica pentru toată scena cu vals. A ieșit nervos din cameră și de pe scări mi-a spus cu voce tare că mîine e imprimarea muzicii. După chinuri și frămîntări m-am așezat la scris. Dimineață am și predat partitura valsului. Seara, muzica a și fost înregistrată. A doua zi nu se puteau începe filmările, fiindcă toată echipa dorea tot să mai asculte această muzică. Eu nici atunci și nici acum nu pot înțelege fenomenul acestui „Vals”, fiindcă eu am zeci de valsuri și ele tot frumoase.

Se vede că în situația extremă m-au ajutat îngerii, și-au făcut milă de mine. Dar au fost trezite și rezervele energetice care mocneau, undeva, în mine și le-a venit momentul potrivit. Fiecare lucrare eu mă străduiesc să o scriu cu deplină forță energetică, cu toată dragostea, însă, ca și la om, destinul fiecărei piese muzicale e diferit.

Cum a ajuns această compoziție să fie interpretată la deschiderea și închiderea Jocurilor Olimpice din Moscova în 1980 și a Jocurilor Olimpice de la Soci, din 2014?

Valsul acesta a devenit cunoscut și îndrăgit de toată Uniunea Sovietică pe vremurile acelea. Regizorul petrecerii Olimpiadei 1980 de la Moscova, domnul Tihomirov, m-a căutat și mi-a propus să scriu muzică pentru deschiderea și închiderea Olimpiadei, cu introducerea muzicii „Valsului” din filmul „Dulcea și tandra mea fiară”. Pentru mine a fost o surpriză plăcută; am semnat contractul și m-am apucat de lucru. M-am mutat chiar și cu traiul mai aproape de stadionul unde aveau să se petreacă manifestările. În fiecare zi aveam posibilitate să comunic cu echipa de montare, să particip la antrenamentele sportivilor. Au fost scrise și imprimate mai multe piese muzicale pentru diferite momente ale manifestărilor. Azi, cînd urmăresc cronică filmată de atunci, mă impresionează scenele cu muzică cu mult mai puternic decît atunci cînd le priveam de la tribuna VIP. Grandios! A cîntat cea mai bună orchestră de pe vremea aceea, a companiei Teleradio de la Moscova, dirijată de marele muzician Iuri Silantiev. Muzica a mai fost repetată, de mai multe ori, pentru alte montări la petrecerile sportive din URSS.

Dar cu adevărat surpriză mi-a fost „Soci 2014”! Scena de deschidere a Olimpiadei a impresionat o lume întreagă. Echipa de montare mi-a comandat muzica pentru această scenă tot cu includerea temei „Valsului”. Subiectul scenei a fost plasat pe un fragment din romanul lui Lev Tolstoi, Război și pace. Eroina principală, solista de balet de la Teatrul „Bolșoi” din Moscova, Svetlana Zaharova, a creat o atmosferă de spectacol feeric, emoționant, însoțită de zeci de artiști de balet și coriști. Și de data aceasta m-am convins că emoțiile, energia ascunsă în sunetele muzicii nu au specificare, nu aparțin anumitor personaje ori situații, ori chiar etnii, fiindcă ele sunt izvorîte din duh. Slavă Domnului că a picat, de data aceasta, o picătură de „duh” și pentru muzica mea!

Ați mărturisit cîndva că toată lumea crede că un artist este un om bogat și duce o viață ușoară, dar că nimeni nu se întreabă din ce trăiește un artist. Aș vrea să vă întreb eu acum: din ce trăiește un artist?

Un artist ar trebui să trăiască din munca sa, din operele sale. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Cum am mai mărturisit, compozitorii, mă refer la cei care au dreptul de a se numi așa, trăiesc anevoios, duc lipsă de bani, de atenție, de protejare nu numai pentru o viață decentă, dar și pentru operele lor, care nu se editează, nu se propagă, nu se interpretează. Statul s-a distanțat de problemele artei. În mass-media predomină sportul, ceea ce e bine, că vom avea generație sănătoasă fizic, dar și mai bine ar fi să o avem și sănătoasă spiritual, cultural, moral.

Statul, în Republica Moldova, nici nu poate face ordine în privința drepturilor de autor. Mii de oameni de creație nu primesc niciun bănuț pentru operele lor, fiindcă milioane de lei sînt acaparați de o mulțime de ONG-uri, care o duc minunat pe spatele compozitorilor, scriitorilor, actorilor. Pînă la pandemie, am avut un șir de concerte în România și Rusia; acolo drepturile de autor sînt protejate. Mai am niște rezerve din muzica scrisă pentru filme, dar ele au cam secat. Lumea măsoară bunăstarea artiștilor după popularitatea acestora. Nu e chiar așa. Da, maneliștii o duc bine, dar „puful” artei acestora îl suflă chiar o slabă adiere de vînt. Asta e.

„Dacă nu erau filmele la care lucram, nici Rusia nu era să o cunosc”

De ce aproape toate compozițiile d-voastră au fost publicate în Rusia și sînt atît de puține colaborări cu România?

Și acolo sunt oameni care pricep în muzică. Ba chiar datorită lor eu am avut posibilitatea de a scrie multe opere muzicale. Chiar și baletul „Luceafărul” l-am scris la ei și l-am prezentat pe scena celui mai prestigios teatru  – „Bolșoi”. Mi s-a acordat și Premiul de Stat al URSS pentru muzica acestui balet.

În România, pînă acum nu s-a interesat niciun teatru de acest balet, scris după poemul lui Mihai Eminescu. Și nici la Studioul de filme nu am fost invitat, chiar după grandioasa premieră a filmului „Maria Mirabela”, regizat de celebrul regizor român Ion Popescu-Gopo. Mulțumesc mult conducerii de la Ateneul Român, care m-a sprijinit și, cu aportul guvernului României, am concertat pe scena aceasta celebră, pe care o numesc Casa Mare a României, și am stabilit relații de creație frumoase cu publicul bucureștean. De aici au pornit noile solicitări și a fost cîntată muzica mea în mai multe orașe, inclusiv și în capitala Moldovei, la Iași.

Nu mă supără nimic, fiindcă cu dragoste sînt solicitat în orice colț al României. Ce am spus poate fi numai referitor la publicații, care nu s-au produs nici o singură dată, cu toate că muzica mea se interpretează destul de des. Eu aș crede că nu numai să se publice ar fi bine, dar măcar să se vîndă ceea ce este publicat în Republica Moldova ori chiar în Rusia, de ce nu?! Ce mult e căutată în România „Dialogurile  dragostei”, pe versuri de Mihai Eminescu și Veronica Micle! Care-i problema?! Luați o parte din tiraj și vindeți-l.

Spuneți într-un interviu că sînteți mult mai iubit la Moscova, decît la Chișinău. De ce credeți asta?

Vorbind de dragostea Moscovei ori a Chișinăului, am în vedere „vîrfurile”. Publicul peste tot este la fel de bun și primitor. Îmi amintesc chiar de timpul de la începutul carierei mele, cînd s-a creat o coadă fără sfîrșit de lungă după bilete la concertul meu, în Palatul Național. Miliția călare păstra ordinea. Ori la Sankt Petersburg, unde în cea mai mare sală, „Ochtebriskaia”, concertele mele au avut loc o săptămînă, iar sîmbătă și duminică cîte două concerte. Și reflectate în presă.

Azi presa scrisă și cea electronică parcă sînt mute. De aceea spuneam că sînt mai iubit la Moscova, fiindcă de la frați se așteaptă o dragoste aparte, dragostea noastră, cea de acasă. Mai ales cînd vezi cum frații le pupă picioarele „artiștilor poporului” veniți de peste mări și țări la căpșuni și vinuri din colecțiile rezervate. Cînd vezi ce alaiuri de mașini le întîmpină… Noi sosim în aeroport și căutăm vreun taxi pentru a ajunge cu bine acasă.

Ce simțiți că vă leagă pe d-voastră, ca muzician, de spațiul rusesc, de marea cultură rusă?

Pe mine nu mă leagă nimic de niciun oarecare spațiu. Eu caut legătură acolo unde sînt onorat, solicitat și unde pot găsi o oază nu numai pentru creație, ci și pentru aprovizionarea surselor mele interioare cu energia pe care au implantat-o marii oameni de creație, fie compozitori, pictori ori scriitori în capodoperele lor, în decursul secolelor. Dacă nu erau filmele la care lucram, nici Rusia nu era să o cunosc. Din partea Republicii Moldova nu am fost delegat undeva nici o singură dată, cu toate că eu am călătorit în zeci de țări ale lumii, ca artist și chiar politician, din partea altor state.

Dacă busola destinului s-ar fi îndreptat spre spațiul italian ori cel franțuzesc, cred că simțirile mele ar fi fost la fel de puternice și creația nu mai puțin productivă. Rusia este un spațiu mare și bogat, cu obiecte de cultură universală pe care e bine să le cunoști, cum la fel de bine e să vezi Parisul, America Latină.

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” spuneați: „Nu-mi place muzica. Dacă mi-ar plăcea, eu n-aș mai crea”. Pare un pic paradoxal ce spuneți. Cum trebuie să fie muzica pe care să o apreciați, care să vă placă?

Nu-mi place muzica, fiindcă nu-mi imaginez viața fără de a scrie muzică, fără de a asculta muzică bună, clasică ori populară. O, cîtă muzică a rămas încă nescrisă! Pentru a simți dorul de apă proaspătă, trebuie să simți setea de apă. Fără sete nu are rost să te apropii de pian și să cauți acolo muzică. În unele cazuri, eu las muzica la o parte și mă ocup de orice, care nu are nici o legătură cu ea – ciocănesc, vopsesc, tai lemne, fac ordine în gospodărie. Pînă mă prinde dorul de ea și, după această „despărțire”, vine cucoana muzică aducînd daruri despre care numai visam cîndva.

Eu aproape sistematic ascult muzică la sfîrșitul zilei de muncă. Prefer muzica care te trezește, te mișcă, care te poartă prin labirinturile emoționale ca pe un îndrăgostit în căutarea nimfei Euridice. Dar de fiecare dată doresc să o găsesc pe adorata aceasta și să mă întorc în lumea muzicii mele încă nescrisă ori la cea din rafturile cu foi gălbenite, în dulapuri de arhivă. Și iară mă îmbracă haina nemulțumirii și marii fericiri.

Scurtă biografie

Eugen Doga este autorul unor lucrări valoroase devenite șlagăre, lucrări camerale și balet, dar și unul dintre cei mai renumiți compozitori de muzică de cinematograf și filme TV din spațiul post-sovietic. A scris muzica a peste 200 de filme, printre care „Nunta la palat”, „Singur în fața dragostei”, „Zece ierni pe o vară”, „Explozie cu efect întîrziat”, „Durata zilei”, „Casă pentru Serafim”, „Lăutarii”, „Șatra”, „Gingașa și tandra mea fiară”, „Anna Pavlova”, „Patul lui Procust”. A contribuit la dezvoltarea filmului de animație din Republica Moldova, realizînd coloana sonoră a peliculelor „Capra cu trei iezi”, „Maria Mirabela” , serialul „Guguță” ș.a. A semnat muzica pentru spectacolele: „Radu Ștefan, întîiul și ultimul”; „Pe un picior de plai”; „Ce frumoasă este viața”; „Păsările tinereții noastre”; „Sfânta sfintelor”; baletele „Luceafărul” și „Venancia”.

A fost deputat al poporului în Sovietul Suprem al RSSM de legislaturile IX – XI, apoi deputat în Parlamentul URSS (1987—1991). A fost decorat cu Ordinul Republicii (1997), Ordinul „Pentru merite în fața Patriei” (acordat de Rusia, în 2008), Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor, Medalia „Mihai Eminescu” și Medalia de Aur „Omul secolului XX” (SUA, 1998). A lucrat cu studiourile „Mosfilm”, „Dovjenko”, „Belarus-film”, „Moldova-Film”, „Ecran”, precum şi cu studiouri din Bucureşti, Munchen, Belgrad, Taşkent.

A susținut sute de concerte în Uniunea Sovietică, apoi Rusia, Moldova, România, Republica Cehă; recitaluri la Paris, Montreal, Viena, New York, Lisabona, precum şi în Polonia, Bulgaria, China, Nicaragua, Cuba, Thailanda, Serbia, Elveţia, Argentina, Canada.

Este considerat unul dintre cei mai importanți compozitori din toate timpurile.

Surse foto: arhiva personală Eugen Doga, www.dogamusic.com și https://www.facebook.com/DogaEugen