Sună telefonul. Pe ecran apare, cu scris mare, numărul lui. Ciudat! De obicei o sună la amiază, în pauza de masă, și seara, înainte de a se culca. Acum, însă, o sună neîncetat, asta doar într-o singură zi. Apelurile erau doar de la el. Aștepta un răspuns, așa cum și noi, în țară, stăteam ca pe ace. O zi în care un răspuns îți schimbă perspectiva pentru cel puțin următoarele două săptămîni, despre ce urmează să se întîmple: ne vedem înainte de Paști, atunci cînd toți se întorc, de fapt, acasă, sau nici atunci? Situația ne punea în dificultate. Primești apel dimineața, încă nu știi ce se întîmplă. La amiază încă lua masa cu băieții de la muncă, deci încă stă acolo. Seara afli că se întoarce acasă, că a doua zi, spre seară, are zbor spre România. Toți vin la familii.

Am intrat cu toții în izolare. Mamă, tată, copii, animale, tot. Tata a venit din Germania pe cînd acolo erau peste 10.000 de cazuri, ceea ce ne punea pe gînduri și mai mult. La noi, situația se vedea altfel, mai ușoară, numărul cazurilor fiind mult mai mic, iar în zona noastră, rurală, păream cumva păziți de toată zarva, dar ne-am înșelat.

Locuim într-un sat din Botoșani. Un sat mare, cu vecini mulți, cu oameni care îți sînt alături mai ales în astfel de momente, cînd, fără să vrei, depinzi de ajutorul lor. Dacă primăvara însemna să auzi pe ulițe numai gălăgia copiilor ieșiți la joacă, zgomotul făcut de oamenii care-și băteau covoarele la drum sau de femeile care se adunau la colț de gard să mai vorbească, acum toată atmosfera s-a schimbat. Oamenii se tem, li s-au impus reguli stricte. Așa că bucuria celor ce locuiesc la țară de a mai ieși afară pentru a schimba o vorbă cu vecinul a cam dispărut. Vezi oameni care vorbesc doar la gard cu vecinii de vizavi, care stau la distanță unul de altul și desfășoară tot timpul activități numai prin curte. Se feresc, așa că rar vedem un om care se mai duce să își facă cumpărături.

M-am obișnuit cu oamenii din satul meu altfel. Acum, însă, îi văd temători, îngrijorați, asta pentru că fiecare are cel puțin o rudă mai în vîrstă, un om drag cu probleme de sănătate și, cel mai important, se întorc mulți de peste hotare. Aceeași situație ca la noi.

Ne îngrijorează fiecare mic detaliu observat la cei din jur. Teama asta zilnică, de a nu avea vreun simptom, de a nu le transmite ceva celorlalți, ne ia din bucuria zilnică pe care o trăiam cînd tata revenea acasă. Atunci ne vizitam toate rudele, pe bunica, cea care locuiește la doar o uliță distanță de noi și pe care acum nu o vom putem revedea curînd.

Era o vreme cînd nu știam de griji, de boli sau de alte nevoi. Eram noi și atît. Și ne era bine.