Specialist în istorie urbană, prof. univ. dr. Laurențiu Rădvan, este inițiatorul campaniei „Salvăm Palatul Culturii din Iași”. Preocupat de prezervarea monumentelor istorice din capitala Moldovei, acesta este vocea care a contestat forma inițială a proiectului de dezvoltare a complexului Palas, care ar fi putut periclita simbolistica arhitectonică, culturală, dar și vizibilitatea unor construcții ca Palatul Culturii, Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” sau Teatrul „Luceafărul”. În interviul pe care ni l-a acordat, istoricul Laurențiu Rădvan a vorbit despre specificul urban al Iașului, despre problemele pe care acesta le întîmpină, propunînd, totodată, soluții, dar și despre subiectul aflat în dezbatere publică – oportunitatea extinderii Palas.

Cum arată astăzi Iașul din punct de vedere al dezvoltării urbane?

Din punctul de vedere al urbanismului, oraşul nu arată foarte bine şi asta pentru că nu avem de-a face cu nişte evoluţii de moment, ci cu o succesiune, care se finalizează cu prezentul. Structura de străzi, structura de cartiere a orașului, la nivel de bază, au fost create în Evul Mediu. Un moment important în această evoluție îl reprezintă epoca modernă, secolul al XIX-lea, care a venit cu niște principii noi, mult mai riguroase și care se mai simt în unele părți din oraș, dar, în cea mai mare măsură, noi resimțim efectele moștenirii din perioada comunistă. Acesta este și unul dintre motivele pentru care orașul nu arată neapărat bine. Partea pozitivă a regimului comunist a fost că cei de atunci au aplicat, probabil, cea mai sistematizată abordare dintre toate, dar o sistematizare brutală, față de perioada modernă, în care s-a ținut cont, totuși, de principiile urbanistice occidentale.

În perioada comunistă, ne-am inspirat din principiile care veneau din spațiul sovietic și abordarea foarte sistematică a fost destul de brutală, prin impactul pe care l-a avut asupra orașului – demolări în masă ale unor vechi cartiere care căpătaseră un anumit țesut urban, o viață semiurbană, cartiere în care părea că te afli la țară au fost rase de pe fața pămîntului și înlocuite cu cartiere de blocuri, apoi îndreptări de străzi sau schimbarea traseelor unor străzi, spre exemplu în zona Nicolina.

În unele cazuri, intervențiile erau firești, pentru că moștenirea medievală nu presupunea niște străzi neapărat drepte, dar aceste intervenții brutale au presupus și un anumit impact la nivelul monumentelor, patrimoniului, pentru că, vedeți, în România chiar mai mult decît în alte țări comuniste s-a intervenit mult mai dur în cazul centrelor istorice. Mergem în Ungaria, mergem în Polonia, care au trecut și ele prin regimul comunist, și constatăm că acolo centrele vechi sînt încă în picioare și renovate, s-a construit în jurul lor. La noi, s-a intervenit dur și consecințele le vedem pînă astăzi; de aceea și această situație eclectică a orașului Iași, în special, un amestec între nou și vechi – blocuri comuniste, clădiri vechi, la care vrem să adăugăm acum și construcții noi, moderne.

Din păcate, în ultimii 10 ani, perioadă în care asistăm la o creștere, la o dezvoltare, un lucru foarte bun pentru oraș, nu întotdeauna s-a construit ordonat și urmînd principiile urbanistice occidentale, spre care ne întoarcem acum. Vedem prezențe din acestea dezordonate, cartiere de case în care au început din loc în loc să se implanteze blocuri, alternanțe bruște între case cu un etaj și blocuri cu 10 etaje, mai ales zona din spatele facultăților Universității Tehnice „Gheorghe Asachi”. Este un haos, realmente. Se construiește la întîmplare. Direcția nu este bună. Tocmai de aceea am încercat să ieșim cu o reacție a mediului academic, chiar dacă a fost țintită spre acest proiect mai recent, dar care, de fapt, reprezintă o voce în direcția aceasta, a unei mai bune ordonări urbanistice a Iașului, atît cît se mai poate face.

Ați făcut o importantă descoperire în arhivele Moscovei, anume patru planuri ale orașului Iași. Într-o emisiune de televiziune ați menționat că doriți ca pe viitor să includeți aceste hărți într-un atlas al istoriei Iașului. Acest atlas, ca o carte de vizită a orașului, va fi doar de interes pentru specialiști sau va fi destinat și publicului larg?

Aici am avea două posibilități. Prima, cea pe care ați intuit-o, pentru specialiști, pentru că noi avem o serie în țară, intitulată Atlasul istoric al orașelor din România (este o serie gîndită după niște standarde stabilite de Comisia Internațională de Istorie a Orașelor). Astfel de atlase se publică și în alte țări europene – în Ungaria, în Germania, în Marea Britanie, după același tipic. Noi sîntem mult în urmă față de alte țări europene care au zeci de atlase; avem, cred, șapte apărute. Am putea publica și atlasul istoric al orașului Iași, care să includă toate hărțile, nu numai cele descoperite recent la Moscova, acesta adresîndu-se, în general, specialiștilor, pentru că e în așa fel gîndit.

O a doua variantă, și mă gîndesc și la aceasta, este un atlas al orașului Iași pentru marele public, frumos ilustrat, cu un text mai general, care să atragă și pasionați. Sîntem deschiși spre ambele variante, atît doar că mai trebuie să așteptăm puțin, pentru că se pare că mai sunt surprize la Moscova, mai aducem cîteva lucruri interesante cît de curînd.

„Noi nu avem un plan de urbanism general, care ar trasa direcțiile principale și felul în care ar trebui să se contruiască în oraș”

Iașul se confruntă cu o serie de probleme ale urbănizării care capătă o din ce în ce mai mare amploare în ultima vreme. Una dintre ele, semnalată și pe blogul dumneavoastră, este traficul, care reprezintă, totodată, o problemă și pentru vizitatorii orașului, nu numai pentru ieșeni. Cum putem combate această problemă atît din perspectiva autorităților, cît și a cetățenilor? Ce soluții viabile vedeți, mai ales pentru centrul orașului?

Eu scriu și trag semnale de alarmă pe acel blog din 2006, de fapt. Din păcate, anii au trecut și lucrurile nu s-au îmbunătățit. Dimpotrivă, mergem din rău în mai rău.  Parcul auto a crescut continuu, oamenii s-au deprins cu mersul cu mașina personală, ba chiar au apărut două-trei mașini de familie. E firesc, a crescut nivelul de trai, mai ales în orașe. Și prețul autovehiculelor a scăzut, accesul la mașini noi sau de mîna a doua de asemenea. Am intrat de ceva ani într-o fază prin care au trecut, la fel, și alte orașe, începînd din America (din anii interbelici), pînă în Europa (din anii ′60). Iată că am ajuns și noi, la spartul tîrgului, să ne confruntăm cu aceleași probleme.

Din nou, soluțiile nu trebuie neapărat să le inventăm noi. Sigur, pînă la urmă s-au convins și autoritățile că soluția este de a nu mai folosi mașina. Degeaba lărgim străzile, creăm noi pasaje, pentru că sînt noi căi de a aduce și mai multe mașini. Tot specialiști în domeniu au susținut cu cifre că toate aceste extinderi de străzi nu fac decît să atragă și mai multe mașini.

Trebuie să ne îndreptăm spre soluțiile alternative, mult vehiculate de toată lumea, dar mai greu de implementat la noi, în Iași. Primii pași s-au făcut. Atunci cînd scriam eu primele texte pe acest subiect, pe anumite trasee din Iași nu mai aveam autobuze, erau celebrele microbuze galbene. Între timp s-au cumpărat autobuze, se vor cumpăra tramvaie. Mai trebuie cumpărate. S-au deschis trasee noi, iar, după ani de zile, în care am pledat pentru deschiderea unei curse spre Miroslava, o suburbie a orașului nostru care a crescut cît un oraș și care nu era legată printr-un traseu de autobuz de Iași, în sfîrșit s-a făcut un pas în acest sens.

A doua mare problemă este să facem loc acestor mijloace de transport, pentru că degeaba oamenii așteaptă în stație, dacă ele sînt blocate pe traseu. Se tot vorbește, dar la noi există această mare problemă între distanța dintre vorbă și faptă, despre crearea acestor benzi unice, separarea liniei de tramvai, dar nu în stil București, pentru că în București s-au instalat, efectiv, niște garduri, ci soluții mult mai elegante și mai practice, întîlnite începînd de la Budapesta încolo, ca niște mici stîlpi, dar estetici, făcuți pe marginea fiecărei linii, piste pentru biciclete (tot mai multă lume se îndreaptă spre această variantă, chiar dacă Iașul este un oraș pe coline).

Într-un final, mersul pe jos, dar nici acesta nu este încurajat pentru că vedem tot ceea ce înseamnă semaforizare, treceri de pietoni sînt făcute în favoarea mașinilor. Pietonul trebuie să ocolească, să aștepte cîte un minut – două la semafor.

Măsurile trebuie luate cu cap și anunțate publicului, pentru că publicul, acum deprins cu mașina, nu va renunța atît de ușor la ea. Măsurile sînt nepopulare, dacă ne referim la mulți dintre cei care sîntem șoferi, dar trebuie încetul cu încetul introduse și s-ar vedea consecințele.

Tot în rîndul problemelor urbane se numără și diferența dintre blocurile din cartiere sovietice, cu alei înguste și spații verzi (ca Tătărași, Cantemir sau Podu Roș) și ansamblurile de blocuri nou construite, rigide, lipsite de spații verzi. Cum afectează această diferență peisajul orașului și ce măsuri pot fi luate?

Avem un peisaj urban dezordonat și asta o spun din perspectiva istoricului de orașe, pentru că asta este specializarea mea. În perioada comunistă, am avut două abordări principale – în anii ′60 o abordare influențată de modelul sovietic în mod direct, aceea a cartierelor-dormitor, dar tip grădină (aceste cartiere cu alei înguste, mult spațiu verde, precum în zona Podu Roș, Cantemir sau Tătărași), în schimb, din anii ′70 și , în special, în anii ′80, s-a mers pe o nouă abordare, mai puțin influențată de modelul sovietic, a unor cartiere liniare, la bulevard, cu spații pentru accesul auto mai larg. Chiar și aceste cartiere lăsau loc de spațiu verde.

Ceea ce vedem acum în noile cartiere rezidențiale, în condițiile în care autoritățile nu impun niște reguli clare – noi nu avem un plan de urbanism general, care ar trasa direcțiile principale, niveluri de înălțime, zone și felul în care ar trebui să se contruiască în oraș – se întîmplă deoarece așa-numiții dezvoltatori au niște terenuri și încearcă să le speculeze cît pot. Asta presupune, în general, cît mai puțin spațiu verde și mai mult pentru auto și, bineînțeles, blocurile înghesuite. Eu cred că, paradoxal, mai ales după ce văd că dezvoltatorii s-au adaptat la criza de acum cîțiva ani, se oferă apartamente în aparență moderne, dar cu condiții mai proaste decît cele din perioada comunistă. Sînt mai înghesuite, balcoane mai mici, așa numitul „living deschis”, dar care, de fapt, e un apartament nedecomandat, lucru de care fugeau toți înainte. Acum se vînd tinerilor printr-un marketing agresiv, din păcate aceștia „înrobindu-se” la cîte 20-30 de ani de rate. În Iași, puține dintre ansamblurile noi de locuințe vin cu condiții cu adevărat favorabile, față de alte orașe.

Cred că dacă autoritățile, consiliul local, primăria ar impune niște reguli mai stricte, s-ar putea face pași înainte pentru că nu sîntem primii care trec prin așa ceva. Autoritățile noastre nu vor fi acuzate de plagiat; noi, în mediul academic ne temem de plagiat. În domeniul urbanismului, nu-i acuză nimeni de plagiat.  Există cărți, există expertize, idei care pot fi preluate, aplicate, dar trebuie voință, iar la acest capitol nu prea stăm bine, din păcate.

Credit foto: www.ro.wikipedia.org/wiki

„Ca specialist în istorie urbană și patrimoniu, sînt în întregime în favoarea protecției monumentelor”

Există o contradicție între regenerarea urbanistică (dezvoltarea orașului) și prezervarea monumentelor istorice, religioase, culturale. Ați susținut că există o serie de soluții deja consacrate pentru echilibrul celor două noțiuni. Care ar fi acestea?

Este un aparent conflict între dezvoltare și protecția monumentelor de tot felul, pentru că pot fi și istorice, și culturale, și de arhitectură. Ca specialist în istorie urbană și patrimoniu, sînt în întregime în favoarea protecției monumentelor în orice formă, dar nu sînt absurd. Sînt convins că este nevoie și de dezvoltare; este absolut necesară. Sînt, de asemenea, convins că zona centrală a orașului Iași a fost deja afectată de dezvoltarea din perioada comunistă, de dezvoltarea din ultimii ani. Asta nu înseamnă că trebuie să perseverăm în greșeală. Sper că vom atinge cît de curînd un nivel de maturitate, care să ne permită să înțelegem unde trebuie să ne oprim, pentru că mai avem insule care pot fi protejate, cum este cea mai importantă care a rămas și care poate fi agresată curînd, adică zona aceasta Mitropolie – ansamblul Catedralei Catolice – Biserica „Trei Ierarhi” – Palatul Culturii. Ca o insulă a supraviețuit acest ansamblu și cred că nu trebuie să-l agresăm în niciun fel.

În rest, mai sînt insule individuale, foste case boierești, zona Copoului, care e parțial veche. Eu știu că sînt arhitecți sau specialiști care spun că „merge clădirea de sticlă lîngă o clădire veche”. Nu sînt de aceeași părere. Știu că gusturile nu se discută, dar în continuare oamenii sînt atrași și fotografiază clădiri din acestea mai vechi.

Cele de sticlă, pot fi impresionante și atrăgătoare, dar cu un impact mult mai mare cînd sînt la un loc. De asta am pledat și eu, și unii arhitecți pentru o generare urbană nouă, într-o zonă anume din Iași. O identificăm, nu știm care. Noi am pledat pentru zona industrială, care prezintă multe terenuri virane și este parțial lăsată în paragină. Am putea ridica, cum există în marile orașe din vest, cartiere de birouri cu înălțimi mari, cu clădiri de sticlă, cu posibilități tehnice de tot felul. Pot fi blocuri și cu înălțimi de 30 – 40 de etaje, dar nu aproape de zona istorică centrală, atît cît ne-a mai rămas.

Cea mai recentă problemă, extinderea Palasului, pune în pericol conservarea istorică a unor monumente din apropiere. Sînteți cel care a inițiat campania „Salvăm Palatul Culturii din Iași”. Pe 4 și pe 10 decembrie, au avut loc două dezbateri în Sala Mare a primăriei, iar dezvoltatorul se arată deschis la o regîndire a proiectului. Raportîndu-ne la planul inițial, care erau pericolele la care era expus centrului orașului și care ar fi efectele pe termen mediu și lung?

Este un proiect de extindere binevenit, am spus-o și la intervențiile mele publice. Se urmărește extinderea spre zona Sfîntul Andrei care, într-adevăr, e o zonă dintre acelea semiurbane, dezvoltată inegal, cu case mai mari sau mai mici, unele abandonate. O zonă care poate fi modernizată, poate fi inclusă, să spunem, cu adevărat în oraș. E vorba de bani, de locuri de muncă, deci lucruri absolut necesare și nu avem nimic împotriva extinderii în acea direcție, după cum am spus și în scrisoarea deschisă. În schimb, nu știm dacă dezvoltatorul a venit cu ideea unui bloc turn cu un număr nepermis de mare de etaje, 26 plus unu, la o distanță prea mică față de cîteva monumente – Palatul Culturii, Biserica „Trei Ierarhi”, ansamblul de care spuneam Mitropolie – Palat. Se va obtura acest ansamblu.

Mulți ar spune: „Putem vedea și Palatul, și Mitropolia și din alte direcții, fără să ne mai deranjeze acest turn”. Așa este, dar, în momentul în care ridici o clădire de mari proporții, aceea va atrage toate privirile. În primul rînd, este o diferență de scară, care face ca acele clădiri mai mici de lîngă clădirea înaltă, să pară și mai mici, și mai puțin vizibile. Am spus-o și se pare că unii nu înțeleg. Nu vorbim despre orice clădiri. Poate, dacă o făceau lîngă Palatul Copiilor sau Casa Studenților, nu aveam atît de multe argumente. Dar cînd vorbim despre Palatul Culturii – sediul puterii din Moldova aproape de la începuturile sale, de la 1400 acolo au stat domnii, au fost palate, succesiuni de palate, palatul actual e pe locul palatului de dinainte, unii spun că e de la 1925, dar zidurile sale sînt de la 1802 – vorbim despre 200 de ani de istorie.

În plus, e vorba despre simbolistica Bisericii „Trei Ierarhi”, despre importanța arhitectonică și religioasă. Iașul este asociat cu Sfînta Parascheva și pelerinajul, iar acest pelerinaj fost făcut sute de ani la Biserica „Trei Ierarhi”; acolo s-au aflat moaștele Sfintei. Chiar dacă această biserică a fost și ea refăcută complet acum o sută și ceva de ani, arhitectul a păstrat proporțiile, a păstrat decorația exterioară identică celei pusă de Vasile Lupu. Această biserică a impresionat privitorii din toate timpurile. Nu putem accepta un asemenea impact, o asemenea agresiune la adresa celor două monumente. Nu mai spun că impactul ar fi pe o rază mai largă și sper să se înțeleagă acest lucru. Momentan, investitorul a dat dovadă de înțelepciune, a retras o parte dintre punctele controversate din proiect și a propus o regîndire a lor. În cazul acesta al turnului, se propune un concurs internațional de soluții.

Național, internațional, cum ar fi, nu poate fi admisă o clădire mai înaltă decît acestea acolo, indiferent că vin cu cea mai puternică școală de arhitectură de la New York. Eu sper că autoritățile vor pune o limită și vor spune stop.

Orice clădire de mari dimensiuni ridicată acolo afectează pînza freatică, trebuie investiții suplimentare, iar unele vor cădea în sarcina municipalității. Vor fi costuri pe care orașul le va resimți ulterior. Sîntem pe un moment de dezvoltare, care va continua o vreme, dar, la un moment dat, va veni și reversul. E mersul lucrurilor din Antichitate și pînă astăzi. Va veni și o criză. Ce ne facem dacă firmele pleacă sau dau faliment? Stăm și ne uităm la un turn gol? Trebuie să ne gîndim și la aceste lucruri și la costurile pe termen lung. Noi tragem semnale de alarmă. Nu putem previziona ce va fi, dar măcar să învățăm din greșelile trecutului.

„Tinerii trebuie să fie deschiși atît la nou, cît și la vechi, pentru că vechiul ține de identitate”

Dacă luăm în considerare afirmația primarului Mihai Chirica – „Palas trebuie să se modernizeze, că altfel dispare” , care ar fi beneficiile acestui proiect pentru ieșeni, din perspectiva d-voastră, a specialistului de istorie urbană?

Nu ne dorim ca tinerii să plece, categoric, vrem să rămînă aici, să aibă locuri de muncă. De asemenea, vrem o dezvoltare a industriilor creative, iar astfel de industrii își au locul în asemenea spații și mie mi-a plăcut numele propus pentru partea din vale, se numea „Campus”, trimitea tocmai spre zona aceasta tinerească, creativă. Ideal ar fi să avem firme care dezvoltă aplicații, care și produc ceva. Sigur, producție în sensul actual. Ne trebuie o producție de idei favorabilă. Firmele, inclusiv Palasul, trebuie tot timpul să se adapteze la noi provocări, schimbări, cred că la acest lucru s-a referit domnul primar.

Beneficii, indiscutabil, sînt. Și eu abia aștept să văd aceste beneficii, dar, la fel, bine gîndite, bine corelate, în așa fel încît să nu regretăm unele decizii luate.

Cum ar putea tinerii să contribuie la dezvoltarea orașului Iași?

Nici eu nu sunt chiar atît de în vîrstă, am căpătat, totuși, ceva experiență în ceea ce privește generațiile mai tinere, studenți sau absolvenți. Părerea mea este că trebuie să se implice cît mai mult, să fie deschiși atît la nou, cît și la vechi, pentru că vechiul ține de identitate, ține de istoria și de trecutul nostru.            

Există reproșul venit de la cei bătrîni, dar transmis generațiilor mai tinere dintotdeauna, că cei tineri ar da dovadă de o anumită superficialitate. Ține și de vîrstă, pînă la urmă. Cu toții avem această tendință, pînă căpătăm o anumită experiență. Dat fiind impactul acesta al noilor tehnologii, cu toții trebuie să recunoaștem că se citește tot mai puțin, se cunoaște istorie tot mai puțin și riscăm să ne pierdem identitatea. Eu susțin implicarea în toate felurile. Tot aud tineri că se implică în activități de voluntariat, încep să lucreze din timpul facultății. Sînt și lucruri bune, și mai puțin bune, pentru că unii dintre studenți nu mai au timp să învețe pentru cursuri, din cauza efortului făcut la noile slujbe.

Implicare, inclusiv în viața politică, eu susțin, pentru că trebuie să înnoim această clasă politică, care nu se prezintă în cele mai bune condiții, din păcate. De asemenea, tinerilor le-aș spune să se ferească de unele tentații ce țin de o proastă informare, de circulația acestor fake news. Am folosit cel mai des cuvîntul implicare. Dacă tinerii se vor implica, eu cred că lucrurile vor merge în direcția cea bună.

Casetă biografică

Laurențiu Rădvan este istoric, specialist în istorie medievală și pre-modernă și profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În 2004 a obținut premiul „A. D. Xenopol” al Academiei Române pentru lucrarea Orașele din Țara Românească pînă la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Este membru al Comisiei de istoria orașelor din România și al Comisiei Internaționale de Istorie a Orașelor. Deține, de asemenea, un blog, din anul 2006, în care semnalează probleme de urbanizare și propune soluții pentru orașul Iași.