Considerat pentru mult timp „rebelul” teatrului românesc, Radu Afrim a reușit să-și lase amprenta pe multe dintre spectacolele pe care le-a regizat în toate colțurile României. Acum nu-i mai este frică de critici și încearcă să nu privească înapoi, peste umăr, la piesele pe care le-a pus în scenă în trecut. Evoluează și continuă să urce spre alte culmi ale regiei, regie care l-a ajutat de mai bine de un deceniu să-și construiască propriile lumi, pline de culoare și zumzet.
„Blocul în care am copilărit l-am băgat în spectacolul de la Târgu Mureş «Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte».Cu toate amintirile mele”, ați spus într-un interviu din 2015. Înțeleg că anii copilăriei i-ați „îngropat” în acel spectacol, dar adolescența, maturitatea, cum ați ales să le „îngropați”? În ce spectacole?
E un fel de a spune „a îngropa”, pentru că n-am reușit să îngrop nimic și nici nu știu dacă am dorit foarte mult să fac asta. Am vrut să scap de anumite obsesii, dar, în același timp, scriind textul acela de la „Pasărea retro…”, mi-am dat seama că n-o să mai fie atît de emoționant cînd îmi amintesc de acele momente la o cafea, pe stradă sau cînd visez, pentru că așa mi s-a întîmplat cu multe lucruri din viața mea. Am încercat să le transfigurez în altceva, într-un produs artistic, și le-am cam pierdut; am pierdut fragilitatea, inocența lor și asta este o mare pierdere. Eu țin foarte mult la trecutul meu, la amintirile astea din care mă pot energiza. Nu cred că a doua oară aș mai putea să folosesc copilăria mea atît de intens pentru un produs artistic cum am folosit-o în „Pasărea retro…”.
Adolescența înseamnă anii ’80. Mi s-a propus, chiar tot de cei de la Târgu-Mureș, să continui, să fac partea a doua a acelui spectacol despre adolescență, doar că partea aceea a vieții nu se mai desfășura la bloc. Atunci ne-am rupt toți de bloc. Încercam să fugim, să ne ascundem pe unde reușeam în anii ăia, ca să ne putem trăi primele iubiri și alte lucruri de genul ăsta. Copilăria era strict legată de fața blocului; nu te îndepărtai prea mult de mama. În adolescență îmi amintesc foarte clar că, deși locuiam într-un oraș foarte mic, lîngă pădure, mergeam cît se poate mai în adîncul pădurii. Gîndindu-mă la asta, îmi dau seama că pentru o astfel de piesă, care să-mi rezume adolescența, decorul nu va mai fi, cu siguranță, un bloc, asta dacă vorbim de anii ’80. Anii ’90 sînt cu totul altceva, reprezintă facultatea pentru mine, iar asta nu mai face parte din adolescență.
Acum adolescența mea, pe de altă parte, se reflectă în multe spectacole de artă contemporană pe care le-am făcut, pentru că altfel nu aș putea să vorbesc despre adolescența tinerilor de astăzi din diverse țări europene, de unde sînt autorii care au scris textul acela. Deci tot de la mine mă inspir, căci nu pot spune că trăiesc într-o adolescență în acest moment, ca să știu cum și ce se întîmplă. Deși schimbările dintre adolecența mea și cea de astăzi sînt masive, sufletul unui adolescent e tot același.
Deci, cumva, puneți fragmente din viața dumneavoastră în oricare spectacol.
E mult spus fragmente. Atunci cînd scrii tu ceva, da, îți permiți să faci lucrul ăsta, dar, cînd faci o piesă clasică sau a altui autor contemporan, nu poți să bagi fragmente din viața ta, nu-ți permiți să fii atît de narcisist și egoist încît să faci lucrul ăsta. Adaugi, să zicem, ecouri, senzații din viața ta, căci lucrurile nu se pot separa. De aici vine și nota personală a fiecărui artist. Nu poți să te rupi, să devii imun la experiențele tale și poate nici nu are rost, pentru că ar deveni un teatru aseptic, făcut în linii generale, un teatru după rețetă care s-ar putea să fie foarte bun, dar destul de rece. Așa fac și actorii de altfel; și ei, în rolurile lor, folosesc foarte mult din experiențele personale, chiar dacă nu e vorba despre ei în piesă.
Tot atunci ați spus că mama dumneavoastră are grijă de trecutul dumneavoastră. Nu sînt alterate amintirile, dacă alegeți să nu mai reveniți la ele?
Mama are grijă de arhiva personală de spectacole. Încă de cînd eram student, a făcut dosare; rafturi întregi la mine în casă sînt pline cu tot ce s-a scris, cu poze, imagini, afișe, tot ce există despre spectacolele mele, lucruri pe care eu sînt sigur că n-am să le citesc niciodată și nimeni nu le va citi vreodată, pentru că deja cantitatea de informație din jurul nostru este uriașă. Pe vremea cînd a început ea să le strîngă nu exista Internet.
Eu și ce se scrie acum citesc o dată. Nu-mi pot umple bateriile în fiecare dimineață citind cronici laudative sau înjurături despre munca mea. Eu Oricum, odată ce am terminat un spectacol trebuie să ies din el și să mă duc mai departe, pentru că, tot întorcîndu-mă la el, simt că bat pasul pe loc. De exemplu, niciodată nu s-a scris atît de mult și atît de bine cît s-a scris despre „Pădurea spînzuraților” (n. red. cel mai recent spectacol regizat de Radu Afrim la Teatrul Național București). Încă îmi beau cafeaua în fiecare dimineață citind ceva despre acest spectacol, deși am intrat într-un nou proiect la Iași și acum chiar trebuie să mă „curăț” de „Pădurea spînzuraților”. Asta nu înseamnă că trebuie s-o uit, dar trebuie să nu mă mai gîndesc activ la ea, pentru că a fost foarte puternică, au fost două luni jumătate de muncă. Mama, în schimb, are grijă să existe undeva, pentru cine nu știu, această arhivă.
De altfel, eu am făcut armata în Arhiva militară, la Pitești. Era fascinant să stau zilnic între dosare cu fotografii (inclusiv Rebreanu avea dosarul acolo), cu lucruri de care nu auzisem, de care nu știam, pentru că istoria era preadată prost în licee. Lucram cu niște doamne care erau profesoare de istorie și care mă duceau direct la dosare, dar eu nu eram acolo să studiez, eram acolo să muncesc, să car dosarele dintr-un loc în altul cu roaba și cu mîinile, să le leg cu sfoară și să le curăț de praf. Asta însemna armata mea; era fascinant. Deci arhivele sînt bune, dar nu cred că cele personale, cele subiective, ci cele care te ajută, ca popor, să mergi mai departe, să înțelegi ce s-a întîmplat, ce-a fost. Or eu cred foarte bine că teatrul românesc poate să continue și fără arhiva mea.
„Prima pereche de blugi am avut-o în facultate”
Vorbind despre adolescență, a fost cumva marcată și dacă da, în ce fel, de perioada comunistă?
A fost marcată adolescența, noi nu am fost. Asta pentru că n-am conștientizat suferința celor din jurul nostru, n-am conștientizat suferința destul de decentă, totuși, a părinților noștri, care cu greu reușeau să ne pună ceva pe masă. Eram implicați direct – noi eram cei care stăteau la cozi la rație, la pîine, noi ne îngrămădeam, dădeam cu pumnul în stomac vecinului de bloc ca să ajungem înaintea lui la coadă la ulei. Existau lucrurile astea care pentru tinerii de azi par incredibile.
Comunismul a făcut un lucru cumplit de rău în România, a creat această ură, această răutate, care nu știu dacă exista în gena noastră. Dar ne-a făcut mai atenți cu tot ce eram noi, nu neapărat doar cu puținele lucruri pe care le dețineam, cu puținile discuri de muzică pe care le aveam, cu cărțile pe care cu greu ni le procuram, cu hainele. Eram tineri și trebuia să ne îmbrăcăm colorat, interesant, la modă, cum vedeam „la video”. Eu prima pereche de blugi am avut-o în facultate, n-am avut blugi toată adolescența mea. Umblam cu pantaloni făcuți la croitor, de stofă. Primii blugi deja înseamnă pentru mine anii ’90, primii mei ani de Cluj, de altfel.
Nu m-a marcat comunismul în sensul în care i-a marcat pe adolescenții din România care au luptat împotriva Securității, împotriva sistemului. Geanina Cărbunariu a pus o piesă în scenă, „Tipograful Majuscul”, Radu Jude face acum un film din ea. Acolo era vorba de un adolescent care scria pe ziduri „libertate”. Eu nu am făcut asta, nu am simțit oprimarea în mod direct. E adevărat că ne adunam în casa unei colege de liceu, al cărei tată era polițist, și discutam despre cum ne-ar plăcea nouă să fie și ce ne-ar fi plăcut să avem. Pentru că totuși adolescența e perioada la care se pune problema „ce să ai”: o iubită, o haină. Adolescența e perioada în care acumulezi. Cu vîrsta nu se mai pune atît de mult problema „ce să am”, aceasta se transformă în „ce-o să fiu”, „ce sînt” și „ce-am fost”. Știu însă că ne adunam în casa aceea și ascultam niște discuri de muzică occidentală, luate dintr-un turneu din Bulgaria, în care noi am fost cu un spectacol de chitară.
E adevărat că existau excepții în țara asta, oameni cu o lumină a lor, care depășeau cu mult standardele epocii. Predomina însă o teamă îngrozitoare a tuturor, mai puțin a celor foarte tineri, o teamă care, din păcate, acum începe să se reinstaureze în România, o teamă pe care nu credeam s-o mai văd în apropierea mea. Acesta este lucrul cel mai grav pe care nu îl cunosc tinerii – că acest tip de stare nocivă a mai existat în România atunci, pe vremea comunismului. Sigur, nu e încă la modul „urmărit de Securitate”, nu e instaurată teroarea, dar e lesne de văzut că drumul și direcțiile de fugă sînt înspre așa ceva, dacă noi nu luptăm să ținem la distanță acest tip de autoritate supremă care se vrea deasupra noastră.
„Eu sînt un om al ochiului, nu sînt un om al literelor”
Ați absolvit, prima dată, Facultatea de Litere și ați vrut să mergeți către arhitectură, dar v-ați reprofilat. Acum sînteți „arhitectul” propriilor dumneavoastră lumi. Care a fost temelia acestor universuri pe care continuați să le creați?
Temelia e, din fericire, cultura vizuală pe care o am. Sigur că întodeauna am un scenograf lîngă mine, care face decorul și costumele, însă totul pornește, cumva, de la ideea mea. Asta nu înseamnă că scenograful este un simplu executant, ci că el îmbogățește, uneori mai mult, alte ori mai puțin, propunerea mea. Teatrul este o muncă de echipă și ar fi absolut stupid și penibil să le faci singur pe toate; nici măcar nu ai avea timp să faci asta. Trebuie să dai șansa unor oameni să arate și ei ce știu mai bine să facă; acei oameni sînt scenografii, de exemplu.
Asta a fost la bază, cultura vizuală, pentru că eu sînt un om al ochiului, nu sînt un om al literelor, deși am absolvit Facultatea de Litere. Nu am știu să citesc atît de bine. Am fost învățat, să spunem, să citesc, dar nu am făcut-o. În liceu aveam doi colegi care citeau foarte mult, eu nu. Eu intuiam ce-i cu lumea, ce-i cu viața, ce-i cu exteriorul, dar nu citeam atunci. Cînd am studiat filologia, am citit obligat de examene, de sesiuni și am rămas cumva cu acest obicei de a citi. Nu mă număr nici acum printre colegii mei de an care au devenit critici literari, scriitori sau foarte buni profesioniști pe domeniul literelor. Îi invidiez, dar eu am ales să mă duc în „lumea ochiului” și, cu timpul am învățat și să citesc. Zic asta pentru că mă gîndesc că este nevoie de o lectură foarte atentă a lui Rebreanu pentru a putea să faci o dramatizare, un scenariu pe Pădurea spînzuraților, să lucrezi, cum a scris, Marina Constantinescu într-o cronică, „unu la unu cu romanul lui Rebreanu”.
„Obsesia mea – să dramatizez cărți, pe care mi le însușesc făcînd asta”
Aveți totuși, din cîte am văzut în interviuri, tentația de a face comparații literare, de a-i aduce în discuție nu doar pe cei ce au scris teatru, ci și pe „greii” literaturii universale. În ce operă literară credeți că trăiți?
Te poți regăsi parțial în fiecare roman pe care îl citești, pentru că, dacă nu te-ai regăsi, l-ai da deoparte. Dar eu nu am un roman, o proză sau o poezie despre care să spun: „Ăsta sînt eu, asta e viața mea în momentul ăsta”. Nu, așa ceva nu există pentru mine. Nici măcar filme care să mă reprezinte nu cred că am găsit. Filmele pe care le suport pînă la capăt și pe care nu le recomand altcuiva, tocmai pentru că sînt despre mine cumva, acelea ar putea fi, acolo s-ar putea să mă regăsesc.
Cărțile, în general, mi le recomandă alții, oameni care citesc; eu nu prea mai am timp să citesc reviste literare și să văd ce-a ieșit bun pe piață. Mi se spune: „Ai putea face din romanul ăsta spectacol”. Asta este acum, de fapt, obsesia mea – să dramatizez cărți, pe care mi le însușesc făcînd asta. Dar e o muncă grea, e mai grea decît regia.
Asta s-a întîmplat și cu romanul „Pădurea spînzuraților”?
Alegerea n-a fost a mea, a fost a lui Caramitru, dar nu am fost forțat. Caramitru mi-a mai propus și alte titluri, dar nu au rezonat cu ce voiam eu să fac. Tot el a fost cel care mi-a propus înainte și „Năpaste”, spectacol care a ieșit foarte bine.
Voiam să pornesc la drum cu „Pădurea spînzuraților” exact așa cum am pornit cu „Trei surori”, de Cehov, spectacol pe care nu-l văzusem niciodată pus în scenă la începutul carierei mele, cînd m-am decis eu să regizez piesa. În cazul romanului scris de Rebreanu, eram astă vară acasă, după un an greu, am luat cartea pe care n-o știam prea bine și-am început să citesc. Filmul nu mi-l aminteam decît vag și nu am vrut să-l revăd.
Am luat cartea și-am subliniat enorm de mult, aproape tot romanul. Apoi mi-am zis că nu pot face un spectacol din tot romanul, pentru că ar fi însemnat cel puțin șapte ore. A fost, cu acest roman, o iubire la prima vedere. Asta și pentru că a și fost, oarecum, prima întîlnire cu acest text care, deși este deja „un bun comun”, un roman pe care se presupune și se minte că toată lumea l-a citit, foarte puțini au reușit să-l ducă pînă la capăt. Ce s-a întîmplat însă cu adevărat valoros după piesa regizată de mine a fost că toată lumea care a văzut spectacolul a început să citească și cartea.
Foarte mulți oameni îmi spun că și-au dat seama că există niște pasaje, pe care eu le-am păstrat integral, de introspecție, de descrieri de natură, de sat, de atmosferă, de stări. Nu sînt pasaje deloc dramatice, nu sînt dialoguri, nu sînt conflicte, nu sînt intrigi, ci este poezie pură în proză. Chiar mă uitam la oamenii din sală și erau fascinați de această poezie a lui Rebreanu, pe care n-o bănuiau, n-o intuiau. Lumea zice: „Ah, roman clasic românesc…”, pentru că lumea a trecut direct la comentariile din cărți de specialitate, fără să citească romanul, care este de valoare europeană. N-am avut șansa să fim traduși la timp și la casele cele mai mari, dar mi-e greu să cred că romanul ar trece neobservat în Europa, astăzi, mai ales dacă ar fi tradus bine.
„Cele două direcții ale teatrului european în acest moment sînt poezia și politicul”
Credeți că poate fi poezia transpusă în teatru? Cum?
Da, absolut. Dacă mă-ntrebai acum 20 de ani, spuneam la fel. Se poate face, iar acum chiar din ce în ce mai mult. Cele două direcții ale teatrului european în acest moment sînt poezia și politicul. Trebuie să spun că francezii sînt capabili să asculte poeme interpretate pe scenă timp șase ore. Dar nu sînt poeme, sînt monoloage, așa se numesc ele în teatru.
Eu tot citesc piese traduse în franceză din toată Europa în încercarea de a găsi texte pentru montările mele, pentru contractele mele din țară, iar cele mai multe dintre ele sînt cu două-trei personaje care spun monoloage de 20 de pagini unul și abia după intră celălalt personaj. Or, publicul român e mai puțin pregătit pentru așa ceva. Dar acolo e poezie pură. Ce înțelegi prin poezie, asta-i cu totul altceva. Să nu se aștepte lumea la puzderii de metafore, comparații, personificări și epitete, nu! O poezie e dură, acidă și lirică; vorbește despre lumea noastră, făcînd trimiteri la interiorul celui care a scris, dar e poezie. Dramaturgii, care de obicei sînt și actori în alte țări, chiar și poeți, se lasă duși de stilou, scriu și nu se opresc. E foarte frumos să citești astfel de lucruri. Eu aș fi un spectator foarte bun pentru asemenea spactacole, dacă ar fi bine spuse, pentru că este foarte foarte important cît de organic le primesc actorii.
Și Shakespeare este poezie, el e poezie pură. Toate monoloagele din Shakespeare sînt poezie, iar spectatorul trebuie să ajungă să vadă acțiunea printre metafore. Însă, dacă e prost tradus, Shakespeare poate deveni insuportabil.
„Ăsta este blestemul cel mai mare: să iei viața de la capăt și să-ți dai seama, la mijlocul drumului, că ai greșit și a doua oară drumul”
În alte interviuri ați afirmat că încercați să adaptați personajele din piesele de teatru mediului românesc. Dumneavoastră cum vă adaptați acestui mediu?
Nu poate fi vorba de o adaptare pentru că n-am fost scos dintr-un sol și plantat în altul. Nu m-am mișcat de aici de atîta vreme și am capacitatea asta, întotdeauna am avut-o, de a primi organic ce mi se oferă, de a interveni în spațiu, în peisaj, de a alege ce mă interesează pe mine dintr-o mulțime de mesaje care parvin, dintr-o mulțime de semnale care vin la mine, de a mă ecrana, de a îmbrățișa doar ce mă interesează. Dacă nu mă interesează nimic, nu îmbrățișez nimic.
Politic vorbind, nu mi-e ușor nici mie, ca atîtor oameni care gîndesc în această perioadă, ca atîtor oameni care au o conștiință, dar mereu îmi zic că se poate și mai rău. Naționalismul este îngrozitor în acest moment, este rădăcina răului. „Noi sîntem unici, noi sîntem puternici, noi sîntem irepetabili, doar noi sîntem poporul ales, doar noi sîntem cei care ținem pămîntul și universul pe umeri”. Astfel de discursuri sînt nocive.
„Trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decît viu. Dacă nu-l convingi, îți stinge creierul și trebuie să iei viața de la capăt”, scrie Aglaja Veteranyi în „De ce fierbe copilul în mămăligă”. De cîte ori ați luat viața de la capăt și în ce moduri?
Ezit între a răspunde că o iau în fiecare zi sau n-am luat-o niciodată de la capăt. Ambele răspunsuri sînt la fel de adevărate. Nu-mi doresc ca cineva să trebuiască să ia viața de la capăt. Cred că este îngrozitor de greu și oricum s-ar putea să mergi pe același drum și să nu poți schimba nimic. Ăsta este blestemul cel mai mare: să iei viața de la capăt și să-ți dai seama, la mijlocul drumului, care poate însemna mijlocul zilei sau mijlocul anului, deceniului, că ai greșit și a doua oară drumul. Trebuie să mărturisesc că eu cred în reîncarnare și atunci s-ar putea să existe, cine știe, șansa de lua această viață de la capăt sub o formă sau alta. De asta sînt eu curios, asta aștept eu să văd.
Știu că sînt oameni nevoiți să ia viața de la capăt, în general cei care se mută într-o altă țară. Eu am tot zis că, dacă ar fi să plec din România și să mă fac regizor, adică să iau viața de la capăt, n-aș face acest lucru. N-aș face deloc același lucru, n-aș putea. Sigur, cînd pierzi pe cineva drag, cînd te desparți de cineva, a doua zi îți spui „iau viața de la capăt”, dar cred că rămîne la stadiul de declarație, la stadiul de ambiție utopică. Nu știu dacă cineva face acest lucru, din moment ce a doua zi faci totul la fel – bei o cafea, ca pînă atunci, te duci la job sau nu. Trebuie să schimbi totul, din tine începînd – ăsta este un proces uriaș de lung – pînă la exteriorul tău și lumea din jurul tău. Trebuie să fii un tip excepțional pentru a te aventura în această expediție a schimbării cu totul și a începerii a ceva de la capăt. Trebuie să fii cineva foarte puternic, pe care eu l-aș invidia și la care m-aș uita ca la un semizeu.
Am cunoscut oameni care ajunseseră într-un punct foarte jos al existențelor, un punct în care nu se zărea nicio speranță din nicio parte. Am fost și eu în acel punct, dar nu mi-am zis: „lasă că eu viața de la capăt”. Am zis că o să continui, ceea ce nu este deloc același lucru.
Ce vă oferă fotografia în plus față de teatru?
Aduce lumina aia pe care eu încerc să o recompun în teatru, împreună cu echipele, dar e foarte greu de obținut. Și teatrul, la fel ca fotografia, este un moment foarte scurt și efemer. Deși ți-o poți lipi pe perete și o poți vedea pînă cînd mori, momentul fotografiei este unic și irepetabil. Lumina, asta aduce fotografia, și faptul că tu prinzi un instantaneu de viață irepetabil, e ca în teatru. Pentru că nici în teatru nu se repetă lucrurile în fiecare seară, chiar dacă este același spectacol.
Dacă ar trebui să faceți un stop-cadru asupra vieții dumneavoastră în ce direcție ați opri obiectivul?
Nu înspre viitor, nu înspre prezent, nu în interiorul meu; cu greu, cu teamă, spre trecut l-aș îndrepta.
Care a fost evoluția dumneavoastră ca regizor? Vă găsiți acum făcînd alegeri pe care poate acum cinci sau șapte ani nu le-ați fi făcut?
Da, categoric da. Chiar vorbeam cu actorii și le spuneam că „dacă acum cinci ani te-aș fi pus să faci scena asta, sub nicio formă nu te-aș fi pus s-o faci așa”. Eu cred că asta înseamnă un drum, și nu bătutul pasului pe loc. Nu îmi reneg niciun spectacol din trecut, chiar dacă pe unele le găsesc naive. Le-am făcut, a existat acel moment, nu regret nimic din ele, însă acum nu mai pot lucra ca atunci. Altele sînt prioritățile, altele sînt, să zicem, insomniile mele acum. Trebuie spus că eu niciodată n-am fost tînăr în această meserie pentru că am început pe la 30 de ani. Deci nu am fost un puști de 20 de ani, care trebuia să șocheze și era necesar să șocheze. Bine, eu am șocat pe la 30 de ani, dar este esențial să începi în această meserie prin a răsturna tot ce se poate răsturna din lumea teatrală. Asta dacă te ține, dacă ești capabil.
Ați evoluat odată cu spectacolele puse în scenă?
Sincer, nu pot spune despre mine că am evoluat. Am luat în vîrstă și asta nu știu dacă este cel mai fericit lucru. Dar naivitățile pe care le aveam atunci s-ar putea să le am și acum, inconștiența pe care o aveam atunci o am și acum.
Nu știu dacă am evoluat. Pot să mă ridic de la masa asta și să fac o greșeală uriașă pe care aș fi făcut-o sau poate nici măcar n-aș fi făcut-o la 20 de ani. Nu cred în acest tip de evoluții. Bine, o cumințire pe baza unei înțelepciuni acumulate ar fi de bun simț, dar nici măcar de asta nu sînt sigur.
Nu știu dacă pot să vorbesc despre evoluție și poate lumea nici nu mă vrea evoluat. Mi-e teamă să evoluez, din cauza spectatorilor mei. Sînt foarte mulți care vin să vadă, profesional vorbind, lucruri pe care știu că doar la mine le pot vedea spuse într-un mod care e al meu, totuși, chiar dacă unii au încercat să copieze și le-a ieșit. Unele evenimente, mai puțin fericite poate, m-au făcut să mă dezvolt interior, dar nu pot să-mi dau în continuare prea multe răspunsuri la întrebările pe care mi le pun și pe care mi le pune viața. O-ntreb și eu, înapoi, pe viață cred că aceleași întrebări pe care mi le pune ea mie.
Casetă biografică
Radu Afrim s-a născut pe 2 iunie 1968 în Beclean, Bistrița-Năsăud. În 1995, a absolvit în 1995 Facultatea de Litere, la specializarea Română-Franceză, iar în 2000 Facultatea de Teatru, la specializarea Regie, ambele în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.
În prezent, Radu Afrim este unul dintre cei mai cunoscuți regizori români. Printre spectacolele regizate de el se numără „De ce fierbe copilul în mămăligă”, „Trei surori”, „Măcelăria lui Iov” sau „Inimi Cicatrizate”. Cel mai recent spectacol, o dramatizare a romanului Pădurea spînzuraților, de Liviu Rebreanu, se joacă pe scena Teatrului Național din București.
Surse fotografii:
Niciun comentariu