România a fost, în istorie, un teren de „întîlnire” a unor civilizații puternice și diferite – un popor latin, de religie ortodoxă, care a folosit limba slavă. Despre evoluția țării noastre în ultimii 100 de ani, despre întregire și pierderi teritoriale, dar și despre momentele sale de glorie am discutat, în interviul de față, cu istoricul Sorin Iftimi.
Care a fost evoluția României în ultimii 100 de ani?
Este o întrebare după care s-ar putea scrie o carte. Rezumatul ar fi că România în care trăim noi astăzi este cea făcută atunci, este moștenirea acelei generații – ei au gîndit-o, ei s-au sacrificat, ei au înfăptuit-o. A fost o idee care a străbătut tot secolul XIX – aceea de state naționale în locul imperiilor existente atunci. Asta era gîndirea avansată, noul mod de a aborda politica internațională și toate țările credeau în destinul unui popor, în misiunea istorică a unui popor, în însușirile comune. A fost o epocă a identităților, toată lumea s-a autodefinit atunci pe acest criteriu al identității naționale (de limbă, de istorie comună, tradiții).
Dar a Moldovei, regiune care a pierdut capitala?
Ar fi de subliniat cîteva lucruri. În primul rînd, știm cu toții cunoscutul slogan „România 100”. Foarte multă lume a început să creadă că România există doar de 100 de ani. Bineînțeles că România nu are 100 de ani. Momentul fondator al statului român modern este 1859, deci sînt 160 de ani de la vremea respectivă, lucru pe care noi îl uităm, după cum am uitat și cucerirea independeței de la 1877-`78. Nimeni nu a sărbătorit în mod special acest moment.
Majoritatea statelor au ca zi națională momentul unirii sau obținerii independenței, ceea ce este greu de înțeles la noi; toată povestea asta cu Centenarul a acaparat toată „plaja”, toată scena publică și nimeni, nici măcar istoricii, nu a acordat suficientă atenție celorlalte evenimente.
Ce este interesant privitor la Moldova – știm cu toții că a pierdut diverse părți din teritorii încă din secolul XVIII. A fost la 1715 – Hotinul, 1775 – partea de nord, care a căpătat după aceea numele de Bucovina, 1812 – Basarabia. Interesant este că în toată perioada asta cît a durat refugiul de la Iași (1916 – 1918), într-un mod în care nimeni nu se aștepta, s-a făcut întregirea Moldovei istorice, deși România a intrat în război pentru unirea cu Transilvania și a ales tabăra potrivită pentru a îndeplini acest ideal. Imperiul Țarist ne era aliat și nimeni nu întrevedea posibilitatea ca teritoriile din răsărit să revină între granițele naționale. Și cu toate acestea, prin unirea din 27 martie 1918 și prin cea din 28 noiembrie 1918 cu Bucovina, s-a întregit Moldova istorică. Și mai mult, acest contur definea România de atunci. Teritoriul liber al României din timpul lui 1918 era teritoriul Moldovei de altădată, al Moldovei lui Ștefan cel Mare.
Foarte multă lume, cînd spune „centenar”, se gîndește la o singură zi – la 1 decembrie și la un singur loc – Alba Iulia, ceea ce este iarăși o idee deformată. Noi îi spunem Marea Unire, nu pentru că s-a petrecut la Alba Iulia, Marea Unire înseamnă cele trei uniri – Unirea Bucovinei, Unirea Basarabiei și Unirea Transilvaniei – toate aceste trei momente alcătuiesc Marea Unire de la 1918. Ceea ce am auzit cu toții – „România s-a născut la Alba Iulia!”, „Centenarul la Alba Iulia” sunt niște idei deformate, care arată că nu întotdeauna înțelegem propria noastră istorie. Este adevărat, Alba Iulia înseamnă foarte mult pentru noi, a însemnat foarte mult pentru generația de atunci, dar la 1918 a fost egală cu Unirea Basarabiei și cu Unirea Bucovinei și a fost un act unilateral, să spunem, al provinciei respective. Nu mai punem faptul că la 1 decembrie s-a întîmplat ceva cel puțin la fel de important la București. Era ziua în care familia regală, guvernul, parlamentul se întorceau în capitala eliberată și istoria reintra în făgașul normal. În epocă, probabil că acest eveniment a fost mai important decît ce s-a întîmplat la Alba Iulia.
Dar apoi mai mulți factori au dus la amplificarea a ceea ce s-a întîmplat la Alba Iulia – faptul că unirea Basarabiei și Bucovinei, din păcate, a fost anulată de mersul evenimentelor din următoarele trei decenii și a rămas o singură unire – cea de la Alba Iulia.
Care credeți că au fost atuurile României după 1918?
În primul rînd, cînd a intrat în război, România a avut înțelegeri semnate cu cei din Antantă, considerată tabăra democrată, corectă, benefică. România intra în război pentru unirea cu Transilvania – acesta era obiectivul. Celelalte – unirea Basarabiei și Bucovinei – au fost bonus. Ei trebuiau să arată că au îndeplinit ce au promis la începutul războiului – unirea cu Transilvania.
Într-adevăr, România a terminat partea aceasta a războiului cu un mare handicap – faptul că încheiase un armistițiu separat, ceea ce contravenea tuturor înțelegerilor anterioare cu Aliații și ne diminua din drepturile noastre la sfîrșitul războiului. Numai că, datorită Franței și generalului Berthelot, la 11 noiembrie 1918, la ora 11.00, a încetat războiul. România, cu o zi înainte, a decretat din nou mobilizarea. Oastea română s-a adunat din nou, a trecut în Transilvania, în Bucovina. Și dacă pentru toată lumea sau pentru cea mai mare parte războiul s-a încheiat în 1918, pentru noi a mai durat un an.
Cu mandat din partea Antantei, România a ajuns la Budapesta și a înlăturat guvernul comunist a lui Béla Kun, care era un avanpost al revoluției bolșevice, și a amînat o istorie comunistă în această parte de lume cu niște decenii. România avea atunci o armată activă, care-și putea susține aceste drepturi, nu era doar o armată învinsă, demobilizată și trimisă acasă.
În privința diplomației, am avut șansa unei generații de oameni foarte inteligenți și motivați, care au știut cum să apere cauza României. Am avut parte de prieteni buni printre foștii aliați, oameni politici din Franța, din Marea Britanie, Statele Unite, care au susținut dorința noastră. Pentru că, se știe, încă din ianuarie 1918, președintele american Woodrow Wilson venise cu acea Declarație în 14 puncte, în care proclama principiul autodeterminării popoarelor, inclusiv a celor din fostul Imperiu Austro-Ungar. Și lucrurile acestea ne-au avantajat, am atins maximumul a ceea ce am vrut să facem atunci, chiar dacă războiul a fost greu, chiar dacă am avut bătălii pierdute. În cele din urmă ne-am aflat în tabăra potrivită, cu oamenii potriviți și toate sacrificiile acelea foarte mari făcute în timpul războiului au căpătat un sens prin faptul că și ele au cîntărit la tratativele de pace. 800.000 de români sacrificați în război au însemnat ceva.
Cavaleria română în Budapesta
Avînd în vedere discuțiile despre compoziția etnică a Transilvaniei la finalul Marelui Război, cui aparține pînă la urmă acest teritoriu, din perspectiva unui istoric?
Problema este una, într-adevăr, complexă pentru un istoric și ceea ce este de reținut pentru românii ardeleni de la 1918 este că au și pus problema în niște termeni foarte generoși și corecți, încît atunci cînd au redactat actul de unire a Transilvaniei cu România au arătat că, dacă în secolele trecute „alții” i-au asuprit pe români, considerîndu-i minoritari, ei nu au de gînd să devină noii stăpîni absoluți, care să asuprească alte națiuni și proclamau destul de multe drepturi în ce privește educația, judecata și administrarea locală.
Și în Transilvania, și în Basarabia, într-o primă fază, s-a făcut unirea cu anumite condiții, după care s-a revenit asupra acestui fapt, considerîndu-se că asta nu e o unire deplină. Și atunci s-a proclamat cu entuziasm unirea necondiționată cu România, urmînd ca în următorii ani, cînd se armoniza legislația, administrația din provinciile respective, să se ajungă la o soluție unitară, nu la autonomii locale, ca într-un stat federal, ci ca într-un stat național, cu o structură foarte bine închegată.
Nu cred că minoritățile naționale sau cele conlocuitoare, cum se spunea în perioada dinainte de 1989, sînt în mare suferință în privința drepturilor lor – dreptul de a învăța limba proprie, de a se autoadministra – dar în limitele unei autonomii locale democratice normale, nu în limitele unei enclave de tip medieval, care să facă abstracție de statul pe teritoriul căruia se află. Aceasta nu ar fi soluția corectă.
„România este destul de mare și rotundă”
Cît de întreagă a mai rămas România în urma pierderilor din cel De-al Doilea Război Mondial?
Este destul de mare și rotundă. Este adevărat că a pierdut o parte din Bucovina, Basarabia a fost desprinsă și a fost luată de Rusia sovietică, a fost luat și un teritoriu de la nord de Dorohoi – Ținutul Herța – doar pentru că s-a folosit un creion care scria prea gros; a tras o linie prea lată Stalin pe hartă și un colț de țară a dispărut prin acest abuz. Hotinul a fost cîndva nordul Moldovei, dar astăzi, fiind la Ucraina, unii percep Hotinul ca făcînd parte din vechea Bucovină, ceea ce nu este o realitate. Este o realitate prezentă că, ajungînd la Cernăuți, durează foarte puțin drumul pînă la Hotin, putem să vizităm cetatea din timpul lui Ștefan cel Mare. A existat acolo, există și acum localitatea Noua Suliță, locul unde se întîlneau granițele a trei imperii: Imperiul Austriac, cel Rus și cel Otoman. Era un punct de referință pe hartă, altădată; acum și-a pierdut foarte mult din importanță, granițele sînt trasate altfel.
Sîntem mulțumiți, din punct de vedere teritorial, cu România de astăzi. În măsura în care basarabenii vor dori să se unească în anii următori cu România este o discuție binevenită, dar decizia le aparține, în primul rînd, lor.
În ce privește românii din Bucovina, din Ucraina de astăzi, lucrurile sînt puțin mai complicate, mai ales că am semnat și un tratat care nu-i avantajează pe românii de acolo, iar statul ucrainean ar duce o politică, vizibilă și în domeniul învățămîntului, de asimilare, nu de încurajare a păstrării identității. Dacă am compara statutul minorităților din statele vecine și statutul minorităților din România, eu cred că cel din România este cît se poate de civilizat.
A fost vreun moment, în acești 100 de ani, cînd România a gustat din putere?
A fost. Și în ultimele decenii vedem tot felul de dorințe ale unor președinți care se visau un fel de lideri regionali, nu întodeauna cu o bază reală.
România a avut acest sentiment în perioada regalității din mai multe puncte de vedere. Unul a fost Campania din 1913, cînd România a intervenit în Războiele Balcanice, pacificînd într-un fel zona și avînd această impresie că este o putere destul de însemnată. Dar nu aș spune că numai din punct de vedere militar. De exemplu, se știe, familia regală românească a realizat niște căsătorii foarte interesante – fiicele regelui Ferdinand s-au căsătorit ba cu regele Greciei, ba cu cel al Serbiei și, din punct de vedere dinastic, regina Maria devenise un fel de „soacră a Balcanilor” și la nivelul acesta exercita o influență destul de mare.
După Primul Război Mondial, România și-a dublat suprafața și populația; doar Polonia avea o suprafață mai mare decît noi în zonă, dar oricum comparabilă. Și aceasta a dat un grad în plus de încredere în forțele proprii și a avut la un moment dat și această iluzie că am conta mai mult decît în propriile noastre granițe.
Harta României interbelice
„Sîntem în mijlocul unui război româno-român”
Acum are România potențial de a ajunge o putere semnificativă în estul Europei sau în Europa?
Ar fi avut. Dar eu văd mult diminuat acest potențial. Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face România ar fi fost ca după `90 să construiască o țară prosperă, atractivă, care să fie dorită. Și atunci nu ar mai fi fost nevoie de nicio propagandă pentru românii de peste graniță să se „lipească” cu România, pentru că și-ar fi dorit ei automat. Dincolo de sentimentele patriotice, ar fi contat foarte mult ce ar avea România de oferit.
Din păcate, știm cum a evoluat România în ultimele două decenii. Și-a administrat foarte prost șansele, resursele, poziția, iar imaginea nu mai zic. Vedem și acum că sîntem în mijlocul unui război româno-român. Sîntem mai dezbinați ca niciodată, iar în aceste condiții nu ai cum să visezi o poziție de influență și de prestigiu. „Divide et impera!” (n.r. – Divide și cucerește!). Nu știu cine ne-a dezbinat, altcineva sau noi singuri, dar sîntem într-o situație foarte delicată din acest punct de vedere, mai ales într-un moment în care, dimpotrivă, ar fi trebuit să arătăm că ceea ce ne unește este mai puternic decît ceea ce ne diferențiază.
Cum ar fi ajuns România dacă nu ar fi trecut prin comunism?
Și aici se poate răspunde cu un clișeu, că ar fi fost, într-adevăr, minunat. Deși societatea dinainte de comunism nu era una perfectă, avea multe dezechilibre, inegalități. Poate că unele ar fi fost recuperate la cîteva decenii, dar democrația interbelică nu a fost una ideală.
Istoricii se feresc de obicei de „if history”, de istoria lui „dacă” – cum ar fi fost dacă…? Exercițiul este util pentru că altfel nu ai avea ce compara. Necomparînd, nu poți să-ți dai seama dacă acea cale pe care a evoluat istoria a fost singura sau a fost cea corectă sau cea de neevitat.
Și istoria comunismului nostru va trebui scrisă de cineva care a și trăit-o, pentru că altfel nu înțelegi această epocă. Își are nuanțele sale, relitățile sale, nu putem să spunem că totul a fost absolut rău sau negru sau distructiv. Lucruri bune s-au petrecut și atunci. Există acest clișeu de a nega epoca în întregul ei și am această încredere că cine nu a trăit-o nu știe să citească printre rîndurile de atunci, să înțeleagă exact care era atmosfera. Mă rog, era o epocă lipsită de democrație, dar nu a fost, totuși, o închisoare. Toată lumea care neagă acum perioada comunistă se referă în special la epoca lui Ceaușescu. Epoca lui Ceaușescu – față de cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau anii ` 50, acea perioadă a fost crîncenă, dură, s-au distrus destine, au fost aruncați în închisoare sute de mii de români, s-au confiscat case, întreprinderi, fabrici. Dintre cele două perioade, de început și de sfîrșit ale comunismului, prima a fost cu adevărat înfiorătoare.
Ce părere aveți despre conceptul de „mîndrie de țară”?
Nouă (istoricilor) ni se pare un subiect uzat, formal sau festivist, dar este ceva ce este cultivat în orice țară din lumea asta care nu a cunoscut comunismul, care a trăit doar în democrație, țări care nu sînt formate într-o etnie dominantă, ci sînt un mozaic de etnii unite acolo într-o singură națiune. Toate cultivă acest sentiment de mîndrie națională, de demnitate, de recunoștință față de fondatori, față de armată, față de strămoși. Face parte din sistemul de educație al oricărui stat și din sistemul de a aduna oamenii împreună în jurul unui drapel.
Ar trebui, într-adevăr, să încercăm să ne autodefinim și acum. Noi astăzi ne-am pierdut încrederea în noi, în destinul țării ăsteia. Și pentru ca lucrurile să meargă bine înainte trebuie să ne regăsim un sentiment identitar, care să ne dea încredere în noi și să ne valorizeze și atunci am putea spune și că sîntem mîndri că sîntem români.
România are de ce să fie mîndră în istorie…
Consider că da. Este adevărat că atunci cînd facem istorie este poate mai folositor, mai didactic, mai practic să medităm asupra momentelor grele prin care am trecut și să nu ne prezentăm doar la modul triumfalist – să nu selectăm de acolo doar ce ar avantaja un anumit discurs. Pentru că uneori înveți mai mult din înfrîngeri și din experiențe nu tocmai faste. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne fie rușine de noi.
„Viitorul este deschis tuturor posibilităților”
Ce credeți despre o posibilă unire cu Republica Moldova?
Încă din secolul XIX se vedea că evoluția este spre state naționale și cei care vorbeau aceeași limbă și legau o istorie comună era firesc să se regăsească între granițele aceluiași stat. Acum nu mai este la fel de clar că acesta este sensul istoriei, dacă oamenii nu-și doresc. Sper ca amintirile comune, zestrea comună, limba și chiar viitorul comune să fie o soluție convenabilă pentru ambele părți. Ar fi minunat dacă în timpul generației noastre s-ar realiza o asemenea unire.
Pe de altă parte, aș mai spune și altceva: unirea s-a petrecut, dar noi nu ne dăm seama. Faptul că avem granițe deschise, că putem să mergem oricînd la Chișinău, putem să lucrăm într-o parte sau în alta, să ne cumpărăm proprietăți, să ne înrudim, să ne căsătorim, e ca și cum am fi uniți. Poate conteză mai puțin ce scrie pe un petic de teritoriu pe hartă – „aici este statul român, dincolo este Republica Moldova”. În perioada aceasta de deschidere, în care ambele părți au găsit limbă comună, în care trecem dintr-o parte în alta fără pașaport, e un lucru extraordinar. Sîntem uniți, dar nu ne dăm seama!
Am citit cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel?, în care sînt prezentate și părțile mai puțin bune ale țării noastre. Vă întreb și pe dumneavoastră – de ce este România altfel?
Noi am avut această ciudățenie de a fi o picătură de latinitate într-o mare de slavi. Eram un popor latin, dar de religie ortodoxă, cum nu mai este niciun alt popor latin, și care folosea limba slavă. Sîntem ca la o întîlnire de civilizații puternice și, fiind exact la linia aceasta de unire, noi am luat cîte ceva din fiecare și avem o experiență care ne face să fim, într-un fel, unici. Chiar și în partea aceasta de est a Europei am avut o istorie care putea să fie foarte bine comparabilă cu a Poloniei, Ungariei, Cehiei, pentru că sîntem un popor cam de aceleași dimensiuni și cu un destin istoric. Cu toate acestea, s-a întîmplat ca de fiecare dată România să aibă un alt destin, o poziție separată față de celelalte. Și toată această moștenire culturală, care amestecă religia noastră ortodoxă, originile latine, ceea ce ne leagă de spațiul slav sau grecesc, a făcut ca să avem o istorie mult mai interesantă. „O enigmă și un miracol istoric – poporul român”, cum spunea Gheorghe I. Brătianu.
Ceea ce se întâmplă acum, în democrație, va deni o istorie cu un impact mai mare asupra generațiilor viitoare decît comunismul?
Este greu de evaluat. În comunism știai că lucrurile se vor sfîrși într-o zi, păreau că merg într-o anumită direcție, pe cînd acum lucrurile sînt foarte imprevizibile. Dacă în anii `90 se putea prevedea cam cum va evolua lumea, cam cum se va alcătui Uniunea Europeană, care vor fi alianțele, cum vor sta factorii de putere și părea o situație stabilă și previzibilă pe termen lung, astăzi nu ne-ar surprinde nimic din ce ar putea să apară și acesta nu este un lucru pozitiv. Viitorul este deschis tuturor posibilităților.
Dacă nu trebuie să dăm vina pe generațiile trecute pentru ce a fost mai rău (comunismul), credeți că merităm mîndria Centenarului pentru o unire înfăptuită tot de generațiile de la acea vreme (1918)?
Merităm în măsura în care admitem că acesta este un patrimoniu moștenit. Este adevărat că fiecare generație trebuie să-și demonstreze propria vrednicie, dar nici nu trebuie să uite ceea ce a moștenit de la alții ca patrimoniu spiritual, istoric, cu datoria de a păstra și a transmite mai departe, pentru că românii nu suntem numai noi, cei din prezent. Putem gîndi poporul român și în dimensiune temporală. Sîntem solidari cu niște generații trecute, care au lucrat la același proiect de țară și care ne-au lăsat țara pe care noi o avem astăzi. Trebuie să ne gîndim foarte bine ce facem cu ea pe viitor.
Scurtă biografie
Sorin Iftimi s-a născut pe 27 septembrie 1965, la Mileanca, în județul Botoșani. A absolvit Facultatea de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în anul 1993, cu lucrarea Ținutul Iașilor în Evul Mediu. În anul 2006, a obținut diploma de doctor în istorie la Facultatea de Istorie-Filozofie-Geografie a Universității din Craiova.
Este un istoric recunoscut pentru activitatea sa nu doar în Moldova, ci și la nivel național. Printre domeniile sale de interes se numără evoluția urbană a orașului Iași, istoria minorităților etnico-religioase din Iași, istoria monumentelor ieșene.
Este muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași. Este, de asemenea, expert atestat în patrimoniu cultural mobil.
Surse foto:
Niciun comentariu