La Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, în laboratorul de infografie, ticsit de lucrările impresionante ale studenților, am stat de vorbă cu rectorul Atena Elena Simionescu. Am vorbit despre starea învățămîntului superior de artă, dar și despre dificultățile ce trebuie parcurse de studenți pînă ajung la maturitatea artistică

Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru gravură?

Nu aș putea-o numi pasiune direct pentru gravură, ci o pasiune pentru desen, într-o primă etapă. Desenez de cînd eram copil, am continuat în școala generală, apoi am urmat cursurile Liceului de Artă din Galați și am continuat cu studiile superioare la Institutul de Arte plastice, decorative și design „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca – specializarea Grafică.
Practic, în facultate am învățat despre gravură și am studiat ce înseamnă aceasta.

Cine a fost modelul dumneavoastră pe parcursul carierei?

Nu știu dacă există un model anume. Am încercat să învăț din tot ceea ce mi-a fost pus în față; e dificil să alegi un model.
Mi-a plăcut și îmi place Albrecht Dürer și gravura sa; bănuiesc că tuturor le place opera sa. Îmi place și Rembrandt, dar în egală măsură și gravura lui Katsushika Hokusai, Utamaro, Hiroshighe (n.r. – artiști japonezi). Nu aș putea să mă limitez la un model stabil, îmi plac foarte mulți gravori moderni, contemporani care au revoluționat stilul și tehnica gravurii.

Cum puteți descrie perioada de documentare de la Universitatea „Complutense” din Madrid, din anul 1993?

A fost un eveniment deosebit de important. Am cîștigat o bursă de cercetare și investigare a artei acordată de Ministerul de Externe al Spaniei; am obținut bursa prin concurs. Trebuie să menționez că această bursă a prilejuit prima mea ieșire în Europa și mi-a oferit șansa dea vizita și cerceta pe îndelete marile muzee ale Madridului, Muzeul Prado, Centrul de Arta contemporana „Reina Sofia” și multe altele.
În al doilea rind, șederea la Madrid timp de trei luni mi-a oferit oportunitatea de a vizita două tîrguri de grafică internațională, respectiv de gravură. Expoziții deschise pe o suprafață extinsă, care cumulau standuri ale artiștilor din toată lumea: din America de Nord, America de Sud, Asia și Europa. Nu am întîlnit însă români. Lucrările expuse, demonstrau un nou univers artistic în domeniul gravurii, o altă realitate a gravurii contemporane, a fenomenului artistic. Acolo mi-am schimbat orizontul profesional, am văzut că zona gravurii se poate trata în modalități tehnice pe care nu mi le-aș fi imaginat pînă acel moment, am luat contact cu reprezentanții unor noi tendințe în gravură orientate, în mare parte, spre experiment.
Am avut și cîteva schimburi de idei cu artiștii care prezentau lucrările și implicit opțiunile pentru remodelarea tradiției, în care implicau aspectele și chiar detaliile tehnice. În România, în acea perioadă, în general se lucra gravura alb-negru. Deși exista și gravura color, domina cea alb-negru, tendință care există și acum. Poate în cazul artei, este şi mai uşor de văzut că în mod constant apar noi forme de artă, noi curente artistice.

Care este motivul acestei tendințe?

Din punct de vedere tehnic, gravura înseamnă transpunerea unui proiect pe o placă de metal, lemn, linoleum, etc. În funcție de materialul folosit pentru matriță și modalitatea de gravare a liniilor în placă apar denumirile tehnice. Trebuie spus că în gravură fiecare culoare este gravată pe o placă, astfel numărul de culori vizibile într-o presupune același număr de plăci gravate utilizate în procesul de imprimare. Elaborarea unei gravuri presupune un procedeu laborios, începînd cu desenul transpus în oglindă pe placă, continuînd cu gravarea, cerneluirea și imprimarea.

„Facem eforturi ca să fim la fel de performanți”

Ați reușit să aduceți tehnici noi în zona Moldovei, datorită mobilităților didactice din Belgia și Spania?

Nu știu dacă aș numi direct tehnici aduse. Așa cum menționam anterior, există o dinamică a artei, a curentelor artistice, a tendințelor care atrag schimbarea paradigmei. Faptul că vezi, că vizitezi un atelier de gravură, o sală de curs dintr-o instituție similară din străinătate, te provoacă la a stabili o serie de similitudini și diferențe între școli, între condițiile necesare și suficiente pentru dezvoltarea procesului educațional.
A existat o perioadă în care dotarea laboratoarele noastre a fost deficitară, dar am recuperat mult. Cu fiecare an am îmbunătățit echipamentele specifice unei specializări performante, preocupați fiind de a asigura condițiile necesare cunoșterii creației artistice.
Sigur că existe și diferențe stilistice și de concept, care, în opinia mea, vin și din nivelul de dezvoltare a societății. Pentru că o societate, cu cît este mai educată, cu atît este mai evoluată. Și, în mod firesc, își transferă aceste elemente către toate domeniile de activitate.
Fiecare vizită a reprezentat o experiență; am încercat să învăț cît mai mult și să adaptez în specializarea noastră. Și chiar îi intreb pe studenții care au mers cu burse în specializări similare: „Ce ai învățat?”, „Cum ai învățat?”, „Ce ți s-a părut deosebit?”, „Ce crezi că am putea aplica și noi aici, ca să fie mai util studentului în procesul de învățare?”.

Care este motivul pentru care realizați expoziții personale mai rar?

Pentru o expoziție personală cred că este nevoie de timp să îți aduni lucrările, să le verifici dacă sub aspect conceptual și tehnic ating un nivel suficient pentru a le expune într-o sală sau într-o cascadă de săli; dacă te reprezintă îndeajuns pe tine, ca artist. Există multe rațiuni care pot construi sau nu un astfel de eveniment.
Pe de altă parte, o expoziție personală poate fi citită ca o reformulare a creației artistului și expunerea acestui pas înainte către publicul interesat dar și către critica de specialitate.

Care considerați că este cea mai mare realizare a dumneavoastră pe plan profesional?

Greu de spus. Probabil ultima expoziție pe care am deschis-o la Muzeul de Artă din Palatul Culturii. Este ultima mea manifestare artistică și mă reprezintă cel mai bine, e ceea ce pot eu în acest moment.

Cum arată, în viziunea dumneavoastră, piața artei în zilele noastre?

În momentul de față este o piață extrem permisivă, dezvoltată, efervescentă. Practic, e un moment în care orice tip de artă poate avea succes sau poate provoca o criză. Probabil și kitschurile cunosc propria lor evoluție. Există o interdependență între evoluția societății și exprimarea artistică, condiționată de arealul geografic, publicul receptor sau chiar creatori, oricît de mult am reconsidera sau interpreta tendințele. Nu promovez kitschul și cred că nimeni nu promovează asta, dar este un gen artistic, pentru că există, vrem nu vrem, conviețuim cu el. Prin educația societății, presupun sau sper că va dispărea.

„Să își urmeze visul, să nu clacheze și să nu se lase doborîți de societate”

Ce șanse credeți că au astăzi studenții facultăților de arte?

Nu i-aș limita la România. Sînt foarte mulți studenți de la Arte viziuale care lucrează ca freelancer, de pe calculator. Își culeg comenzile de oriunde din lume, stau acasă și ilustrează, fac proiecte în domeniile lor de specialitate. Creativitatea artistică îți oferă șanse deosebite, îți permite o anumită autonomie, nu depinzi în mod obligatoriu de un angajator.

Cum ați caracteriza relația dumneavoastră cu studenții?

Mă simt foarte bine lucrînd în atelier cu studenții, îmi place să transmit din experiența mea profesională. Cursurile, în învățămîntul de artă, se desfășoară cu grupe mici de studenți. La Muzică sînt discipline în care studiul este individual. Este o muncă foarte plăcută să lucrezi cu studenții, transmiterea cunoștințelor; distincția între datele tehnice și cele de stimulare a creativitatății se constituie într-un dialog permanent.
Cadrele didactice din învățământul de artă sunt artiști profesioniști, activi în spațiul expozițional contemporan, care contribuie, prin experiența lor, la orientarea în carieră a celor mai interesați și talentați studenți. Dar, pe de altă parte, consider că și ei ne mențin în formă prin întrebări incomode, poate prin anumite atitudini care provin din frământările specifice creației artistice.
Activitatea didactică, în universitatea noastră, este foarte apropiată de student. Avem puține cursuri de aulă. La cursurile de specialitate grupele sînt formate din 10-20 de studenți. După prezentarea cursului de bază, a tematicii, specificități, etc. sînt discutate, cu fiecare student în parte, proiectul pe care îl propune, evoluția, etapele elaborării, etc.
Prin urmare, relația dintre profesor și student este foarte importantă, comunicarea se axează pe înțelegere. În momentul în care informația este distorsionată, studentul respinge dialogul, se instalează absenteismul și lucrările care apar în sesiune sînt sub nivelul necesar. Apar și astfel de situații.
Tinerii care trec de examenul de admitere sînt, de obicei, absolvenți ai liceelor de artă, dar nu sînt singurii. Am remarcat, în ultimii ani, candidați admiși pregătiți în licee teoretice sau umaniste. Talentul nativ, inteligența plastică, pasiunea pentru artă, fac posibilă recuperarea unei pregătiri anterioare. Apar chiar unele paradoxuri. Se poate întîmpla ca un astfel de student să muncească mult mai mult și să depășească nivelul unui absolvent al liceului de artă care nu se implică suficient în elaborarea lucrărilor de specialitate.

Ce i-ați îndruma pe tinerii absolvenți la început de carieră?

Să își urmeze visul, să nu clacheze și să nu se lase doborîți de societate. Eu am terminat facultatea în 1985, cînd exista repartiția care te trimitea la un loc de muncă. Erau locuri de muncă unde, în genera, nu te simțeai bine. Era un compromise, de fapt, în care te tîrîiai, fiindcă trebuia să îți faci stagiatura în mod obligatoriu. Lucrurile nu erau tocmai roz atunci, dar sînt conștientă că nici astăzi.
Dar, dacă îți iubești profesia, dacă îți urmezi visul, indiferent de obstacole, la un moment dat apar rezultate favorabile. La unii apar mai repede, la alții mai tîrziu. Fiecare om are propria lui perseverență, pasiune, perspicacitate de a găsi calea cea mai bună.

Credeți că tinerii trebuie învățați ce înseamnă arta de mici?

Da, ar trebui. În clasele I-IV ar trebui introduse ore cu profesori pentru desen, muzică și chiar pentru actorie. Aceste arte ajută copilul să își dezvolte personalitatea.
Orice copil desenează, cîntă, sau se mișcă frumos, armonios pentru că are aceea dezinvoltură și puritate în exprimare. Aceste calități naturale, susținute de profesori specialiști în domeniul artelor, contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului. Acesta ar fi mai sigur pe sine, într-un sens pozitiv. Un profesor de artă îl învață să aprecieze frumosul, să își formeze gustul estetic, fie că punem în discuție o scenetă de teatru, un fragment de poezie, o scenetă de balet sau o expoziție de pictură.
Toate artele, impuse cît mai timpuriu în procesul educațional, învață, pregătesc copilul să devină un adult cult. În toate marile muzee ale lumii, o să întîlnim cîte o doamnă sau un domn profesor înconjurat de copiii, care stau la picioarele lui El Greco sau Rubens, de exemplu, privind, analizînd, discutînd despre o adevărată operă de artă. Cu siguranță acești copiii, cînd vor ajunge la maturitate, își vor aminti de aceste ore petrecute, își vor dori să viziteze un muzeu și vor refuza kitschul. Copiii care vor avea acces la o astfel de educație își vor forma alt orizont artistic, vor deveni alt fel de cetățeni.

Scurtă biografie

Atena Elena Simionescu este profesor universitar la Facultatea de Arte vizuale și design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași și se află la cel de-al doilea mandat de rector al aceleiași universități. Este prima femeie numită rector, după 1990, la UNAGE.
Ca artist, a fost distinsă cu numeroase premii. Unul dintre cele mai importante pentru cariera sa profesională este cel obținut în 2007, la Trienala Internațională de xilogravură „Kiwa” din Kyoto, Japonia.