Dragoș Ciolacu: „Iașului arhitectural îi lipsește personalitatea contemporană”

Se poate vedea cu ușurință faptul că Dragoș Ciolacu este cu adevărat strîns legat de proiectele la care lucrează și de studenții pe care îi are. Primul lucru pe care îl observi, cînd intri în biroul său, este o schiță, aflată pe o măsuță, a celui mai cunoscut proiect din ultimii ani din orașul nostru – Ansamblul urbanistic Palas. Iar ce observi la ieșire sînt studenții, care îl așteaptă oricît ar fi nevoie, pentru a-i cere sfatul.
Despre pașii pe care îi are de parcurs, în carieră, un arhitect, am aflat mai multe într-un dialog cu conf. univ. dr. Dragoș Ciolacu, de la Facultatea de Arhitectură a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași

Cum a început dragostea dumneavoastră pentru arhitectură?

(rîde) A început devreme. Eram prin gimnaziu, prin clasa a VII-a – a VIII-a, și îmi imaginam. Și ăsta e un exercițiu pe care îl recomand și astăzi multora – să vizualizezi, în spațiu, anumite lucruri sau locuri în care ești tu, din dorința de a vedea cît mai mult în spațiu, de a desluși modul de generare a unor țesuturi urbane, arhitecturale. Și, încet, s-a dezvoltat și lucrul acesta.
Pe vremea aia era un gînd destul de temerar să ajungi la Arhitectură. Era o concurență foarte mare, deoarece exista o singură facultate completă, la București. Se înființaseră de curînd și în cele trei centre universitare Iași, Cluj-Napoca și Timișoara, dar doar primul segment. Pe vremea aia era etapizat învățămîntul de Arhitectură, trei cu trei ani, după fiecare etapă trecută primeai o diplomă, iar aceste trei centre universitare aveau numai prima etapă. În funcție de rezultatele obținute, mergeai la singura completă din țară, la București. Concurența era, cum am mai spus, foarte mare și am fost încurajat, e drept, de familie. Cam așa a început. Și ține (rîde). Față de alte pasiuni care apar în viață, asta e cea mai constantă.

Prin urmare nu v-ați gîndit niciodată să o luați de la capăt în alt domeniu?

Nu s-a ivit o cumpănă a vieții care să schimbe, cum să spun, cursul lucrurilor. Poate numai o deziluzie ar fi reușit, deși au existat și deziluzii, desigur, ca în orice iubire, doar că le-am depășit. N-a fost niciuna majoră sau am încercat să văd întotdeauna și partea plină a paharului și m-am ținut de lucrul ăsta. Nu m-am gîndit niciodată să-mi schimb profesia, nu.

Dumneavoastră ați ales meseria de profesor sau meseria de profesor v-a ales pe dumneavoastră?

M-am gîndit mult la asta. Mai mult după ’90, cînd s-a înființat învățămîntul de Arhitectură la Iași. Aveam și gîndul ăsta de mai mult timp, de cînd eram student, și am fost după aceea cooptat în echipa facultății. Mă consider un arhitect cu ceva experiență, care le arată tinerilor ceva din tot ceea ce știe. Tinerii îmi dau tot timpul energie și idei, pentru că ei sînt mult mai conectați la prezent.

„E o meserie în care poți să spui că știi cîte ceva doar dacă lucrezi constant vreo 40 de ani”

Cum v-ați început cariera de arhitect?

Nu-ți dai seama cînd faci carieră. Nu mi-am propus niciodată să fac carieră, dar s-a întîmplat să am ocazia și șansa să lucrez la proiecte bune, proiecte mari, importante, cărora, zic eu, le-am făcut față. Sau, mă rog, zic eu, fiindcă alții poate au altă părere, dar cred că mi-am făcut datoria.
Am intrat într-un institut de proiectare în anii ’80. Nu prea puteai să vii să lucrezi în orașele mari. Am început să lucrez într-un institut mare, ca stagiar, iar după ’90, am reușit să mă destind, cînd profesia noastră a devenit liberală, cînd te angajai pe o piață liberă să-ți cîștigi clienții. E o meserie în care poți să spui că știi cîte ceva doar dacă lucrezi constant vreo 40 de ani, deoarece se acumulează greu experiența, dar, dacă se acumulează, atunci dă rezultate.

În 1986 ați făcut parte din „Carpați Proiect” al Casei Poporului. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această experiență?

Pentru un tînăr arhitect a însemnat foarte mult, în ciuda faptului că este o monstruozitate stilistică. În esență este, totuși, extraordinară ca lucrare inginerească și de detaliu. Făcînd abstracție de tot ce este în interior și ceea ce se vede și de toată povestea, a lucra la un loc cu celelalte specialități a fost o experiență unică. Am putut vedea sistemul exact așa cum era el în acea perioadă, autoritar, despotic aproape. L-am văzut într-un segment în care nu poți să-l vezi altfel, adică în toată splendoarea lui. (rîde)

„Cel mai bine un arhitect se simte în dictatură, fiindcă poate să radă tot și să refacă”

Care a fost contribuția dumneavoastră în acest proiect?

Totul era organizat strict ierarhic. Exista un șef de proiect, Anca Petrescu, care a coordonat întreaga construcție. Acum nu mai este în viață. Cu toate că la vremea aceea era o arhitectă tînără și destul de obedientă, a reușit să obțină acest proiect, în ciuda unei foarte mari concurențe cu mari maeștri ai arhitecturii.
Nu a fost deloc așa cum se spune astăzi, că toată lumea a refuzat să ia parte la un asemea proiect. Ba din contra, toată lumea a vrut să lucreze, fiecare cu ideile și soluțiile lui, toate prevăzînd, însă, demolarea Dealului Arsenalului. Nu era nicio problemă. De fapt, cel mai bine un arhitect se simte în dictatură, fiindcă poate să radă tot și să refacă. (Rîde.) Ăsta-i un avantaj.
Pe atunci, Casa Poporului trebuia să găzduiască toate instituțiile statului, de la Executiv pînă la Legislativ și partid, ceea ce mulți arhitecți dintre cei mai mari au refuzat să facă, deoarece reprezenta un semn de dictatură și nu unul democratic. Aceștia prevăzuseră lucrurile diferit, iar faptul că Anca Petrescu a pus totul la un loc l-a mulțumit (n.r. – pe Nicolae Ceaușescu). Cîștigătoarea a fost, prin urmare, Anca Petrescu, care a vorbit mai pe limba dictatorului. Beneficiarului. Și, de aceea, era șefă de proiect.
Apoi, toată Casa Poporului era împărțită în opt sau nouă segmente. Fiecare lucra aproape izolat de cel de alături; era doar o zonă de amorsă de cîțiva metri ca să te poți cupla cu acesta. Eu lucram într-una dintre echipe. Nu aveam nicio funcție de conducere, fiind tînăr. Săptămînal, se făceau ședințe și machete la scară mare, pentru a se urmări stadiul și evoluția lucrării. Venea, din cînd în cînd, și beneficiarul, care, neînțelegînd mare lucru din ceea ce vedea pe hîrtie sau în machetă, cerea să i se facă machete la o scară mult, mult mai mare, pe stadionul ANEF, din spatele Casei Poporului. Și, desigur, nu avea nicio reținere în a se implica în construcții.
Am fost martorul unei astfel de întîmplări, în cazul unei săli pe care o știm cu toții, cea care este acum a Camerei Deputaților, care era pe vremea aceea mai mica, deoarece nu era gîndită pentru a fi utilizată în acest scop. Acea cameră era construită deja și a demolat-o; el o considera prea mică. După care a fost refăcută așa cum o vedeți astăzi. Cu ocazia acestui proiect am văzut lucruri pe care nu le-aș fi crezut posibile, dacă mi le-ar fi spus altcineva. Prin urmare, a fost o experiență unică.

„Prezența unui rîu într-un oraș este o binecuvîntare”

În 2009 ați cîștigat concursul pentru amenajarea complexă a rîului Bahlui. Este acest proiect unul de rezultatele căruia se vor bucura curînd locuitorii Iașului?

Nu știu dacă se vor bucura. Între timp a fost făcut alt proiect, care nu are nicio componentă arhitecturală estetică, este doar ceea ce vedem astăzi – acest Bahlui încorsetat într-un canal de irigații, strict funcțional, strict tehnic, din păcate, precum multe alte lucrări, cum ar fi podurile, în care rolul arhitecturii este foarte vag. Proiectul pe care l-am făcut eu este valabil și astăzi. Prevedea multe lucruri care să facă din rîul acesta o arteră importantă, cu un debit constant, cu zone de agrement. Prezența unui rîu într-un oraș este o binecuvîntare. Deși, dacă nu știi să-l gestionezi, sigur că poate reprezenta și o catastrofă.
Prin PUG-ul la care lucrez acum prevăd și o renaturalizare. Nu știu cum se poate face însă acest lucru, deoarece există o rezistență din partea celor care trebuie să aibă grijă de mediu. Unii spun că, amenajat în oricare alt fel, rîul ar prezenta un pericol, deși am văzut în atîtea locuri din lumea asta că e posibilă o prezență, ce prevede și datele tehnice, și pe cele de protecție, dar, totodată, o prezență naturală sau aparent naturală, într-un oraș.

Credeți că va avea loc, totuși, în curînd, vreo schimbare în privința acestui rîu?

Nu îmi imaginez lucrul ăsta. Mi-aș dori, sigur, dar nu, nu cred, fiindcă e o lucrare amplă și de-abia s-a făcut una. Trebuie să mai treacă un timp, însă, dacă acest lucru rămîne în mentalitatea colectivă, el se va face într-o zi.

De care dintre proiectele d-stră sînteți cel mai mîndru?

Sigur, cel mai mult m-a onorat șansa de a lucra la Catedrala Mîntuirii Neamului. Ceea ce nu se vede, dar există în această catedrală, este faptul că, pînă la urmă, construcția propriu-zisă, expresia arhitecturală, este mai mult apuseană, deși eu pledam pentru o expresie bizantină a acestei catedrale ortodoxe.
De asemenea, există și Palasul, al cărui concept, tot ceea ce vedem astăzi, îmi aparține. Au existat numeroase proiecte importante, dar cred că acestea sînt cele mai vizibile și cele mai apropiate.

„S-a spus că voiam să demolez Mitropolia, or Mitropolia este o instituție, nu o clădire”

Ați fost implicat, de asemenea, și în proiecte ce dețineau un caracter mai special, cum ar fi lucrările de reabilitare a Catedralei Mitropolitane, moment în care ați fost acuzat de către un jurnalist că nu ați fi calificat să efectuați astfel de lucrări. Cum ați reușit să duceți la bun sfîrșit acest proiect, după ce ați fost privit cu neîncredere?

Sînt implicat în continuare în lucrarea aceasta, deși s-au terminat fondurile europene. Am făcut acel muzeu și cineva – mă rog, presa este liberă, vrei, o citești, nu vrei, nu o citești-, s-a gîndit să scrie asta despre mine. Lucru ce s-a dovedit a fi total fals. Acea persoană, din păcate, nici nu stăpînește limba romînă. S-a spus că voiam să demolez Mitropolia, or Mitropolia este o instituție, nu o clădire. Catedrala Mitropolitană este o clădire, prin urmare nu aș putea să demolez Mitropolia, oricît de mult aș vrea. (rîde)

În ce măsură ați reușit să ridicați, la dorința fostului ministru Relu Fenechiu, o copie fidelă a bisericii Sacré Coeur din Paris, în zona Bucium, avînd în vedere controversele care au existat pe această temă?

Am făcut întregul cartier la solicitarea dumnealui. Nu sînt angajat politic în niciun fel și nici nu am fost nici înainte de anii ’90. Am reușit să mențin această atitudine distantă.
În acel cartier am proiectat mai multe dotări, printre care chiar și un spa și, bineînțeles, o biserică. Aceasta a fost dorința beneficiarului, să facă Sacré Coeur. M-am speriat inițial – cum să transform o biserică catolică într-una ortodoxă? – , pentru că nu știam faptul că este, de fapt, ultima biserică bizantină.
Dacă vrei să faci o copie a unei clădiri, modalitatea nu este de a o reduce la scară, ci de a o interpreta la scară redusă. Totuși, mi-a reușit, deși nu a fost finisată așa cum îmi propusesem, nu a fost îmbrăcată în piatră alba, din lipsă de fonduri. Însă acest lucru poate fi oricînd remediat.

Atunci cînd aveți de făcut un proiect vă inspirați de undeva sau sînt propriile dumneavoastră idei?

Sînt idei proprii, însă depinde întotdeauna și de cererea beneficiarului. Cum vine asta? E greu de spus. Vine. Te documentezi, te gîndești și într-o zi, la un moment dat, vezi cum merge creionul singur.

„Tu intri în anonimat, dar clădirea rămîne”

Cît la sută reprezintă talent pur și cît muncă în domeniul arhitecturii?

Celebra zicală cu transpirația… Dar nu, contează și transpirația, și modul de a ști să lucrezi cu ceea ce ți se oferă. Este un cumul extraordinar, de mii de ani de practică. Arhitectura, ca atare, nu a existat pînă nu s-a văzut conștientizată în secolele recente. Că, pînă la urmă, oamenii făceau arhitectură fără să-și propună să facă asta. Aveau acumulată niște experiență și încercau să fie mai buni. Noi interpretăm asta ca arhitectură.
Trebuie să știi să iei ceva din tradiție, din tot ceea ce te înconjoară, perspectiva sau să simți o anumită tendință contemporană, a prezentului; dacă faci arhitectură modernă, trebuie să ai simțul ăsta, al prezentului. Dacă se poate să fii foarte bine ancorat în prezent și să reprezinți epoca pe care o trăiești, e minunat. Sînt lucruri care pot să rămînă și să supraviețuiască. Tu intri în anonimat, dar clădirea rămîne. Asta-i mulțumirea noastră. Nouă ne place să ne numim artiști, arhitectura avînd o componentă tehnică destul de puternică. Însă artiștii nu ne consideră artiști, iar tehnicienii, inginerii, nu ne consideră tehnicieni, ingineri.

Care e cel mai important lucru pe care ar trebui să-l cunoască un tînăr arhitect?

Să cunoască lumea. Asta ar trebui. Mai toți arhitecții – nu în perioada în care ne-am dezvoltat noi și am fost tineri, fiindcă era alt regim, erai prizonier în țara ta -, în perioada interbelică, își începeau cariera cu o excursie în care vedeau lumea, lumea creației arhitecturale, o înțelegeau și din asta puteau să se fixeze într-o anumită zonă sau să dezvolte un anumit curent. Se lucra mai mult în echipă atunci. Și acum, desigur, e o meserie de echipă, nu poți să lucrezi singur, dar, după ce făceau instrucția teoretică, vedeau concret un rezultat al unei arhitecturi și se puteau hotărî. Se puteau stabili și în afară, și în țară și făceau lucruri extraordinare. Avem, acum, în facultate niște legături Erasmus foarte bune, pleacă foarte mulți studenți cu acest program și, deși la final trebuie să se reîntoarcă în țară, mulți hotărăsc să lucreze în continuare în aceleași locuri de peste hotare.

Cine a fost pentru dumneavoastră cel mai important profesor?

Noi, aici, la Iași, am învățat cu Nicolae Porumbescu; îi vedeți efigia pe hol, chiar la intrare (holul Facultății de Arhitectură). Este o mare personalitate a arhitecturii românești și am avut șansa să învăț cu el. Iar la București cu Cezar Lăzărescu și Romeo Belea, cu care am dat diploma, singurul academician arhitect de acum. Dumnealui a făcut și a refăcut chiar Teatrul Național din București.

„E puțin prea exagerat numărul de studenți la Arhitectură, sunt prea multe locuri”

Cum apreciați sistemul de învățămînt românesc dedicat acestei specializări?

E puțin prea exagerat numărul de studenți la Arhitectură, sînt prea multe locuri și o recunoaște toată lumea. Cu toate că nu ies 100%; cei care reușesc, pînă la urmă, să ia o diplomă sînt în procent de 50-70%. Dar tot cred că sînt cam mulți. Ca arhitect, poți să lucrezi în administrație, unde este o nevoie foarte mare, în învățămînt, în tot ce dorești care ține mai mult sau mai puțin de natura estetică a vieții, sigur, și în arhitectură directă, șantier, în amenajări interioare.

Care a fost cel mai greu obstacol pe care l-ați avut de depășit de-a lungul carierei?

Prefer să uit obstacolele, dar ele există. Poate o neînțelegere m-a afectatat. Poate pierderea unor proiecte importante. Asta reprezintă o frustrare prin simplul fapt că ai pierdut un tren, nu numai al tău, era al comunității în care trăiești, prin care se putea face un bine.

„Din păcate, acum există, într-adevăr, o calitate proastă a arhitecturii”

Vorbind de comunitate și avînd în vedere calitatea îndoielnică a multor construcții, considerați că există arhitecți care fac munca mai mult pentru bani decît pentru binele general?

Sigur că nimeni nu e atît de generos încît să o facă exclusiv pentru comunitate. Te gîndești întotdeauna la clientul tău, dar și la comunitate, la ansamblu. Sigur, o faci și pentru bani, din asta trăim. Dacă ai o altă sursă poți fi și mai generos și poți să fii și mai altruist în ceea ce privește meseria și nu să cauți cîștigul material, iar acum poți face și voluntariat. Adică, poți veni cu o idee care ar putea să fie preluată și folosită de către alții în folosul comunității.
Din păcate, acum există, într-adevăr, o calitate proastă a arhitecturii și toată lumea recunoaște asta. Nu aș da vina pe cineva anume, există un cumul de factori în povestea asta. Există beneficiarul, care vrea să speculeze ceva, materialele care se pun în operă pot fi ieftine și proaste și acest lucru te trădează imediat. Există și o administrație care nici ea nu e foarte generoasă. Care te ține și te ține. E un sistem birocratic extraordinar de stufos și de greoi și, din momentul în care demarezi o investiție pînă în momentul cînd o vezi în picioare, pot să treacă ani și ani de zile. Îți trece orice chef și ești cu nervii la pămînt, dar nu cedezi, trebuie să mergi înainte. E o luptă; asta a devenit, un fel de „care e mai tare?”. N-ar trebui să fie așa. Pînă la urmă faci un lucru de pe urma căruia toată lumea cîștigă. Măcar c-o vede lumea și că reprezintă un reper urban și că se poate spune că am trecut pe lîngă cutare loc sau că ne întîlnim în cutare loc. Asta dă farmec unui oraș – ideea de clădiri bine făcute, care sunt contemporane.
Dar, da, arhitectura este proastă, ceea ce e vizibil, din cauza acestor factori: bani, investitori, administrație și arhitecți, care, sigur, nu prea au încotro. Dacă nu faci tu un anumit lucru, fiindcă morala îți zice că nu e în regulă, vine altul, nu e o problemă, piața e mare.

Ce-i lipsește Iașului din punct de vedere arhitectural?

Îi lipsește personalitatea contemporană. Are un trecut și o zonă istorică ce nu este valorificată cum trebuie, deși are potențial. Și aici este vorba despre bani. O să fie într-o zi, totuși, un centru istoric care va scoate la lumină totul și o să fie foarte interesant de vizitat.
Dar acum nu putem spune că are ceva care să reflecte anii pe care îi trăim. Nu poți spune că avem segmentul anilor 2000-2010-2020, dar sîntem pe drumul cel bun.

Scurtă biografie

Născut pe 18 iulie 1953, în Focșani, Dragoș Ciolacu este absolvent al Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București și al Facultății de Construcții și Arhitectură din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, unde este în prezent cadru didactic și șef de lucrări.
A proiectat, de-a lungul carierei, mai multe locuințe colective (Ansamblul CUG, Nicolina), Universitatea „Apollonia” Iași, Ansamblul comercial „Ștefan cel Mare”, IULIUS CENTER MALL și Mall MOLDOVA.
Este membru al Uniunii Arhitecților din România (UAR), vicepreședinte al filialei din Iași a UAR și membru al Ordinului Arhitecților din România.