Deși limbile clasice sînt într-un declin accentuat, prof. univ. dr. Eugen Munteanu spune că moartea lor nu-i decît o metaforă. Este printre puținii specialiști care mai cunosc tainele limbilor latină, greacă, slavonă, limbi care au fost baza culturii universale. Lingvistul Eugen Munteanu explică, în interviul de față, de ce mai trebuie studiate limbile clasice într-o societate modernă.

Domnule profesor, ați afirmat , într-un articol, că ați avut noroc să absolviți secția de limbi clasice. De ce ar fi interesat un absolvent de liceu să urmeze o specializare de acest tip?

Este o întrebare interesantă, pentru că îmi dă prilejul să continui ideile acelea pe care le-am exprimat în articolul la care te referi, din „Dilema Veche”, un articol într-un număr al revistei dedicat special situației limbilor clasice în România și în vremea noastră, mai precis declinului studiului și cunoașterii acestor limbi.
Prin limbi clasice înțelegem latina și greaca, care sînt, evident, fundamentele culturale ale Europei și, prin faptul că modelul european s-a impus în întreaga lume, fundamente ale culturii universale. Prin urmare, nu trebuie argumentat acum de ce trebuie studiate, cunoscute, cultivate și practicate aceste două limbi, pe care strămoșii noștri, generații la rînd, le-au cultivat. Pur și simplu învățarea limbilor clasice era considerată ca o necesitate de la sine înțeleasă.
Acuma, la ce ar servi unor tineri moderni, de astăzi, studenți, intelectuali, cunoașterea acestor limbi? Încerc să formulez un răspuns fără să fi reflectat prea mult asupra acestei probleme. Mai întîi vreau să spun că la masteratul de filologie, la un curs dedicat problemelor analizei de text, principiilor și tehnicilor interpretării de text, am simțit nevoia să predau, să fac un dar studenților noștri, masteranzilor mei, făcînd două întîlniri în care le-am predat fundamentele limbilor clasice, și anume regulile de pronunțare în limbile latină și greacă, împreună cu cîteva sumare analize de text. Vreau să spun că masteranzii au fost foarte mulțumiți, unii chiar încîntați, de cadoul meu. Unii dintre ei au promis că vor continua singuri adîncirea acestei cunoașteri.
La ce folosește, prin urmare, cunoaşterea limbilor clasice? Întîi și întîi este vorba despre o achiziție simbolică foarte importantă. Este vorba de prestigiul și de stima de sine, pe care le capeți atunci cînd cunoști aceste limbi. Este apoi vorba de faptul că orice fapt, orice obiect cultural, orice întîmplare, orice enunț de oricare eleganță, de natură filosofică, artistică sau literară îți devine mai apropiat, mai ușor de înțeles, dacă ai această cunoaștere specială a limbilor clasice. Pentru că e vorba de o fundamentare a relației între culturile noastre moderne și cele două limbi, în sensul că terminologia intelectuală, pe care noi o utilizăm astăzi, chiar cuvintele pe care le-am rostit în ultimele fraze, sînt, de origine fie grecească, fie latinească. Prin urmare, avem o înțelegere semantică mai fină, mai rafinată, mai adecvată a discursului intelectual. Așadar, prestigiu, stimă de sine, rafinament al înțelegerii actului cultural.
După aceea, cunoașterea limbilor clasice reprezintă pentru oricine un avantaj evident în orice confruntare intelectuală. Or, noi trăim într-o epocă a concurenței, o epocă în care tot timpul ni se cere să dăm examene, să depunem CV-uri, să răspundem la întrebări și așa mai departe. E cunoscut cazul lui Einstein, marele fizician, care, fiind, odată, întrebat cum își explică succesul în știința fizicii, a explicat prin faptul că a învățat limba latină foarte bine la liceu.
Pare un paradox, dar nu este un paradox, fiindcă gramatica latină, datorită prelucrării de-a lungul a zeci de generații, a ajuns la un grad de rafinament foarte mare. Limba aceasta nu se mai schimbă. Prin urmare, un exercițiu mental mai adecvat pentru dezvoltarea intelectuală a unui tînăr nu poți găsi. Eventual, poate doar geometria să aibă virtuţi pedagocice asemănătoare.

Atunci este adevărat că limbile clasice îți dezvoltă altfel modul de gîndire.

Este adevărat. Am citit și eu cîte ceva în această direcție, și anume ar fi vorba despre un fenomen pe care neurologii îl numesc, printr-o metaforă, „mobilarea memoriei”. Deci, memoria noastră este un fel de „tabula rasa” sau o magazie foarte mare, în care nu este indiferent ce punem, ce tezaurizăm. Dacă punem lucruri lipsite de valoare, pe acelea le găsim, cînd deschidem ușa încăperilor noastre lăuntrice. Dacă punem lucruri scumpe, bijuterii, opere de artă, găsim iarăși ce am depus acolo, acele comori.
Și se pare că „a mobila” mintea unui tînăr cu versuri, de exemplu, este un minunat exercițiu intelectual. Eu propun studenților mei de la cursul de Lingvistică generală, în anul I, să le acord două puncte în plus la notă, dacă reușesc să învețe şi să reproducă pe de rost 150 de versuri în trei limbi diferite, dintre care una poate fi, desigur, și latina. Fiindcă, dacă înveți 150 de versuri din Shakeaspeare, din Goethe, din Eminescu, din Novalis, din Vergiliu sau din Gottfried Benn, neuronii creierului tăi sînt poziționați în așa fel, încît acele structuri lingvistice se depun în capul tău și te ajută cînd nu-ți dai seama.
Una este să înveți lucruri de suprafață ale culturii pop actuale, de nivelul acestora pe care le vedem pe toate ecranele, în care se vehiculează cîteva idei obsesive referitoare la cît de slabă sînt, cît de frumoasă sînt, cîţi iubiţi am avut; acestea toate sînt o materie intelectuală lipsită total de valoare. Una este să ne mobilăm sufletul și mintea cu asemenea imagini frivole, și alta este să ni le mobilăm cu poezii. Experiența arată că a cunoaște limba latină și limba greacă îți facilitează enorm învățarea celorlalte limbi, tocmai datorită faptului că vocabularul intelectual european vine din aceste limbi. În cazul limbii engleze, de exemplu, deși este o limbă germanică și vocabularul de bază rămîne germanic, totuși, restul vocabularului, în proporție de circa 75%, este de origine romanică. Dacă știi limba latină, înveți englezește foarte ușor, nemaivorbind de celelalte limbi romanice. Am informații că se pregătește introducerea, la Facultatea de Litere de la noi, în mod obligatoriu, a unui curs de latină în primul an, pentru toți studenții, ceea ce ar fi minunat.

„Academia Română, în structura ei actuală, este formată din membri care nu știu ei înșiși latină și greacă”

La începutul anului trecut, Ministerul Educației propunea scoaterea limbii latine din programa clasei a VIII-a. De ce studiul latinei este considerat inutil?

Dacă vrei să-i întrebi pe cei care au luat această decizie de ce au luat-o, nici nu mai sînt în posturile de decizie, ca să îţi răspundă. Politica, din păcate, la noi este ceva foarte nesigur și foarte labil, așa încît nu prea trebuie să–i luăm în serios pe politicieni, nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult asemenea propuneri și măsuri populiste, menite, în fond, să măgulească şi să satisfacă lenea naturală a mulţimii de persoane neproductive şi asistate de stat. Asemenea măsuri se reformulează, vin mereu alți factori decisivi, cu alte idei şi cu alte interese. Îngrijorător ar fi cu adevărat dacă mentalitatea generală s–ar impune în sensul ăsta, al minimului efort. Or, mentalitatea se mai și creează, se stimulează, prin exemplele bune.
Acea propunere de eliminare a latinei nu are la bază un dispreț față de limba latină, ci o necunoaștere crasă, un interes meschin de a cîștiga ceva ore pentru alte discipline, considerate mai importante din punct de vedere personal, nu din punctul de vedere al interesului învățămîntului sau al elevului. Adică, într-o școală, dacă eu, de exemplu, am doi prieteni care predau chimie și fizică și avem un singur coleg care predă latină, dar mi-e și antipatic, firește că-i iau ăluia orele și spun :„De la anul nu mai facem latină”. Deci, este vorba despre niște decizii la nivelul politic cel mai jos, care să sperăm că nu vor rămîne.
Apropo de norocul de care vorbeam, în anii `70, cînd am făcut studiile liceale, încă mai funcționa inerția aceasta a structurii învățămîntului românesc, pe care comuniștii o moșteniseră de la vechea orînduire, un fel de prelungire a inițiativelor de modernizare introduse de Spiru Haret. Deși scăzuseră drastic orele de latină încă de pe atunci, exista posibilitatea ca un elev să urmeze un modul umanist. Nu trebuie să disperăm. Decăderea statutului limbilor clasice nu este numai un fenomen românesc.

Dar cum reacționează Academia Română la declinul limbilor clasice?

Din păcate, Academia reacționează prost. Trebuie să o spunem foarte clar, am și scris-o și am spus–o de mai multe ori – Academia Română, în structura ei actuală, este formată din membri care nu știu ei înșiși latină și greacă. Îi numeri pe degete pe cei care, eventual, mai știu cîte ceva. În secțiunea de Filologie a Academiei Române nu există niciun clasicist, cum ar fi trebuit să existe, fiindcă întotdeauna într-o Academie Națională trebuie să fie un clasicist, ca să reprezinte măcar simbolic cultura clasică greco-latină. Nu există, de multe decenii, niciun clasicist în Academie.
Apoi, în Institutele Academiei nu există un departament în care să se cultive limbile clasice. Se cercetează, cum este și firesc, cultura română, limba română, istoria limbii române, literatura română, etc., dar prin anii ´50 exista și o secție de limbi clasice, care a fost desființată.
Prin urmare, există un dezinteres total, care nu ar trebui să ne surprindă, fiindcă, în fond, și Academia Română reflectă întreaga societate. Dar ce vreau să spun afirmînd că niciodată o bătălie nu este pierdută definitiv? Exemplul pe care îl dau cred că ilustrează destul de bine lucrul acesta, în sensul că e de ajuns un model care să miște cunoștințele oamenilor, o anumită întîmplare cu valoare simbolică şi paradigmatică. În Germania, există un teleast, un moderator TV, pe care îl cheamă Günther Jauch. Acest Jauch face de peste 20 de ani o emisiune pe care o știm toți și se cheamă „Cum să fii milionar”. Toată emisiunea românească e calchiată după aceea, inclusiv genericul. Are o vizibilitate foarte mare în societatea germană, pentru că de 20 de ani toată lumea se uită și-l vede, îl iau drept reper și om de încredere. Îi apreciază spontaneitatea, cultura. Acest domn a constatat odată că unul dintre concurenții pe care-i examina,o tînără doctoriță foarte cultivată, nu știa să facă legătura între „aspirină”, „piramidon” și „pirotehnic”. Dacă ar fi știut puțină greacă, ar fi făcut imediat legătura. Este vorba despre radicalul „pir”, care înseamnă, în greacă, „foc”. „Piramidonul” și „aspirina” sînt doctoriile prin care luptăm împotriva „focului”. Un copil trecut prin școală știa clar că „pir” înseamnă, în greacă, „foc”. Atunci Jauch a stat, s-a gîndit și a zis: „Asta nu mai înseamnă cultură”. Și pe cele două fete ale sale le-a transferat la un liceu clasic. În acel moment, zeci de mii de părinți s-au apucat să-l imite. Vreau să spun că un fel de schimbare în mentalități poate aduce întotdeauna lucrurile într–un stadiu mai bun.
De altfel, limba latină și limba greacă nu sînt moarte. Noi le numim așa, cu o metaforă. Ele nu mai sînt vorbite, dar moarte nu pot fi, devreme ce toate bibliotecile sînt pline de texte antice. Noi le găsim tot timpul acolo, textele sînt vii. Nu preaq mai sînt cei care să le cultive.

Considerați că latina ar trebui reintrodusă ca disciplină pentru Bacalaureat?

Încă sînt profesori în țara asta capabili să-și instruiască elevii, sînt elevi care doresc și care au și capacitatea intelectuală. A dori nu e suficient, trebuie să mai și poți. Or, se știe că, în general, oamenii inteligenți se duc acolo unde sînt mulți bani, se duc copiii la Drept, la Medicină, iată, la Ziaristică.
Răspunsul este da, ar fi o idee excelentă. Dacă s-ar introduce ca materie la Bacalaureat, fie și opțional, alături de altele, ar fi un pas foarte bun.

„S-ar putea să se ajungă la o necunoaștere aproape totală a limbilor clasice”

Poți studia o limbă fără să-i cunoști istoria?

Sigur că da. Fără să-i cunoști istoria poți studia o limbă din interese practice. Spre exemplu, un profesor de economie vorbește foarte bine engleză sau franceză și o aplică la domeniul lui, al economiei. Mă îndoiesc că profesorul respectiv a stat să studieze istoria limbii franceze. Altceva este cînd vorbim despre omul de știință specializat, despre lingvistul care se preocupă anume de o familie de limbi, și atunci, firește, cunoașterea istoriei limbilor respective este necesară.
A cunoaște o limbă implică două ipostaze: o cunoaștere practică și o cunoaștere teoretică. Cunoașterea practică înseamnă însușirea, mai mult sau mai puțin activă, a cinci – șase limbi și se cheamă că ești poliglot, iar cunoașterea teoretică poate să te conducă pînă la 30 – 40 de limbi, dar o cunoaștere științifică.

Ce credeți că se va întîmpla dacă limbile clasice nu se vor mai studia?

S-ar putea să se ajungă la o necunoaștere aproape totală a limbilor clasice. S-ar putea ajunge la o situație în care numărul persoanelor erudite care știu aceste limbi să fie foarte mic. Este deja mult mai mic decît în trecut. În istorie, totul este posibil, inclusiv dispariția unor culturi întregi. Au mai existat asemenea cazuri în istorie: limbile sumeriană, babiloniană, egipteana veche, au fost limbile unor mari culturi timp de o mie și ceva de ani sau chiar două mii. Erau limbile pe care trebuia să le înveți, dacă voiai să ai acces la binefacerile civilizației. Și, totuși, iată că au dispărut și ele. Au dispărut în sensul că nu au mai fost vorbitori, dar un savant, dacă vrea să învețe acum limba caldeeană, are la dispoziție gramatici, dicționare, texte. Aceste limbi atît de cultivate, care au fost o cărămidă la edificiul culturii universale, nu dispar niciodată. Dispar în schimb oamenii care le cunosc.

Sînt suficienți trei ani de studii de licență pentru o specializare umanistă?

Nu, nu sînt suficienți pentru nicio specializare, de fapt. Dar observi că legiuitorii care au făcut planul acesta Bologna au exclus de aici Medicina, fiindcă se consideră că acolo e o chestie vitală și nu poți ajunge medic cu trei ani de învățătură. Medicina se face în continuare șase ani, cum este tradițional.
Se consideră că și noi, umaniștii, facem tot șase ani. De fapt, cinci ani. Cei trei ani reprezintă doar începutul. Se consideră că doar prin terminarea masteratului ai absolvit o specializare. În acest fel s-au împăcat, pe de o parte, exigența, dorința sau idealul democratic, așa încît tot mai mulți cetățeni să facă studii superioare, iar pe de altă parte și cerința sau exigența calității, a performanței.
Există acum și o deschidere mai mare către nivelul doctoral. Sînt mult mai mulți doctoranzi ca altădată, ceea ce este bine pe de o parte, dar pe de altă parte conduce și la o îngrijorătoare scădere a calității produsului final, a lucării doctorale. Dacă ar fi după mine și după cei care-mi împărtășesc aceste idealuri, aș introduce obligativitatea limbilor clasice la toate disciplinele umaniste. În genere, ele există ca modul facultativ la Filosofie, la Teologie, la Drept, dar, fiind facultative, nu se duce multă lume. Dacă ar fi obligatoriu, probabil că ar fi altceva.

În comunism, „pustietatea socială te obliga la lectură”

Cunoașteți atît limbi clasice (latina, greaca veche, slavona), cît și modern (germana, franceza, engleza). Este mai greu de studiat o limbă clasică decît una modernă?

Cînd ești foarte tînăr totul ți se pare greu. Cînd ajungi la un anumit nivel de clasicizare, ca la vîrsta mea, totul ți se pare ușor. În realitate, nu este nici mai greu, nici mai ușor. Depinde de motivarea pe care o ai. Pe mine mă bate gîndul ca atunci cînd voi ieși la pensie și lumea va considera că nu mai are nevoie de mine, să mă apuc să învăț o limbă clasică din cele existente, pe care nu o știu încă. Îmi stau la dispoziție limba sanscrită, limba persană veche, caldeeana, limba ebraică și poate mă apuc să învăț vreuna.
Fără îndoială că ceea ce spun este ceva gratuit, un fel de joc. Dar dincolo de acest răspuns spontan, oarecum paradoxal, afirm că exercițiul învățării unei limbi clasice, latina în speță, te pregătește pentru învățarea altor limbi. Sînt și specificități diferite. A învăța o limbă modernă înseamnă a pune accentul pe dimensiunea vorbirii, pe cînd a învăța o limbă clasică înseamnă a pune accentul pe înțelegerea textului scris.

Eugeniu Coșeriu spunea că a învățat mai multe limbi pentru a citi poezie în original. Dumneavoastră ce imbold ați avut?

Ca să nu par un epigon și să zic că l-am imitat pe maestrul meu, nu voi zice și eu ceea ce este și la mine adevărat, fiindcă și eu am învățat multe versuri din limbi străine, în adolescență, fără să fi cunoscut că există un învățat care se cheamă Eugeniu Coșeriu și care urma să fie magistrul meu.
Eu aș zice că modesta mea carieră a început într-o epocă în care absolut în mod paradoxal lipsa posibilităților de a te distra, lipsa posibilităților de a călători, te obligau la găsirea de soluții alternative. Am trăit anii cei mai duri ai comunismului, în care totul era închis, pustietatea socială te obliga la lectură. Atunci lectura era singura posibilitate de evadare, de autocultivare și am găsit această soluție de a învăța sistematic limbile, cu creionul în mînă, cu ajutorul televizorului. Atenție, în zilele acelea Televiziunea Română oferea zi de zi lecții de limbi: franceză, engleză, italiană, rusă, și, pentru cine era silitor, profesorul se afla gratuit în fața sa.
Astăzi, metodele de a învăța o limbă străină sînt mult mai sofisticate, poți învăța cu ajutorul internetului, ai oricînd acces, nemaivorbind de faptul că toată ziua sîntem bombardați de mesaje în engleză, în franceză, în germană. Poliglosia, dintr-o excepție odinioară, tinde să devină un fapt oarecum normal. Adică sînt foarte puține persoane azi, mai ales în națiunile civilizate, cum sînt cele nordice, Danemarca, Suedia, Germania, monoligve. Aproape toți oamenii sînt acolo bilingvi. Cam ăsta este viitorul. Nu se poate imagina să fii un intelectual în cîmpul muncii, cum se spunea printr-o metaforă mai veche, dacă nu știi măcar două limbi. Practic, te excluzi.

„Biblia reprezintă mediul amniotic în care s-a dezvoltat cultura europeană”

De unde vine interesul pentru filologie și cum ați ajuns să vă dedicați studiilor biblico-filologice? Mă gîndesc că este o reflectare a pasiunii pentru limbi clasice.

Fără îndoială, așa este. De cîteva decenii mă ocup de studiile aceste biblico-filologice. Un rol a jucat și întîmplarea, și anume faptul că profesorii mei m-au cooptat, acum aproape 40 de ani, în editarea Bibliei de la București, deci m-am orientat și în cercetările doctorale către Biblie, dar mai ales către orizontul românesc al Bibliei. Cu această ocazie, am constatat că studierea limbilor clasice, mai ales a limbii grecești, mă ajută enorm să înțeleg mai bine lucrurile decît colegii ceilalți. Și atunci m-am adîncit în această problematică, așa încît, în anii sau deceniile care mi-au mai rămas de activitate, mă voi concentra asupra acestui impact dintre textul grecesc și textul românesc. Cunoașterea limbilor latine, greacă și slavonă, fiindcă și limba slavonă este o limbă clasică pentru noi, românii, vechea slavă bisericească, care a fost limba de cultură românească în Evul Mediu, este nu doar necesară, dar chiar indispensabilă. Nu te poți lipsi, nu poți înțelege lucrurile fără aceste limbi.
La ce bun studiile acestea biblico-filologice, s–ar putea întreba cineva? Pare un domeniu cu totul și cu totul rupt de realitate, un fel de specialitate-orhidee, cum spun germanii. Cei care pun asemenea întrebări nu știu sau uită că, fie că sîntem credincioși, fie că nu, fie că aparținem unui orizont catolic, neoprotestant, ortodox sau sîntem intelectuali agnostici, pentru toți Biblia reprezintă mediul amniotic în care s-a dezvoltat cultura europeană. Secole întregi s-a considerat că studiul Sfintei Scripturi ar fi un apanaj al Bisericii. Acum, în toate universitățile importante din lumea aceasta există cîte un modul de cercetare, uneori chiar un institut întreg, dedicat problemelor textului biblic.

Ați realizat numeroase traduceri din limba latină. Cît timp lucrați la un volum, de obicei?

Depinde de cît de mare este și de împrejurările de viaţă. Am tradus din Sfîntul Augustin, din Sfîntul Toma, din poezia latină medievală. Cel mai mult mi-a luat să traduc din Sfîntul Augustin. Mi–au trebuit vreo 20 de ani ca să traduc Confesiunile, dar n-am făcut asta zi de zi.
Mi-ar fi plăcut să fiu traducător de profesie. Dacă s-ar putea trăi din traducere, aș fi foarte fericit să fac operația aceasta zi de zi și să-mi cîștig pîinea din asta. Dar, din păcate, nu se poate. Eu sînt profesor de filologie românească și am făcut chestiile acestea cu traducerile în plus.
Traducerea înseamnă interpretare, nu este ceva mecanic. Ca traducător, nu ești un simplu vehicul, interpretul este precum componenta aceea foarte spiralată a unui alambic, mecanismul care distilează niște esențe și le transformă în alte esențe analoage. Actul traducerii este un act de interpretare și este și un act de cunoaștere. Traducerile comerciale n–au nici o valoare, unele sînt de tot rîsul, fiindcă nu înțelegi fraza. Ca lingvist, îți dai seama că traducătorul a calchiat. Dacă scrie în textul englez că plouă „with cats and dogs”, care, ca expresie, înseamnă „plouă cu găleata”, el traduce „plouă cu cîini și pisici”. Exemplul vrea să spună cît de ușor este să faci lucrurile de mîntuială.

„Responsabilitatea unui jurnalist care se expune publicului, în cultivarea limbii, este enormă”

Ce greșeală a limbii cotidiene nu poate ierta lingvistul Eugen Munteanu?

Pentru un specialist este întotdeauna incomod să constate greșeli de exprimare. Toți profesorii suferim din cauza asta, nu numai cel care predă lingvistica. Suferim de faptul că, de exemplu, se omite prepoziția „pe”, ca marcă a acuzativului, suferim de această cacofonie enormă a lui „ca și”.
Dar ce nu pot înțelege și nu pot ierta sînt greșelile de limbă latină săvîrșite de cei care nu cunosc bine limba latină, dar vor să se împăuneze cu prestigiul pe care îl presupune o cunoaștere a ei.
Un adevărat intelectual nu trebuie să-și pună mintea cu oamenii simpli, dar pe cei egali sau superiori lui, are nu numai dreptul, dar și obligația să nu-i ierte deloc, să–i critice cu duritate, chiar cu sarcasm. Asta înseamnă etica omului de știință. Am auzit la televizor un domn academician rostind cîndva enormitatea logică: „Dura lex sed dura!”, dorind, probabil, să spună dictonul latinesc: „Dura lex sed lex”, care are logica lui: „Legea este grea, dură, dar este lege”. Altfel, este un nonsens să spui: „legea este dură, dar e dură”. Dacă greșește un oarecare, un om modest, nu mă supăr, dar dacă greșește unul care are pretenții, asta mă supără. Faptul că oamenii fără educație greșesc folosind limba română, nu e scuzabil, dar e de înțeles. De neacceptat este la intelectuali.

Și jurnaliștii trebuie să cunoască mai multe limbi?

Responsabilitatea unui jurnalist care se expune publicului, în cultivarea limbii, este enormă, fiindcă el stă în fața mai multor receptori decît un profesor. La marile firme de televiziune și de ziare există un examen de limbă. Limba română se cultivă prin lectură. Numai lectura cărților îți dă rafinament. Nenorocirea este că voi, ziariștii, se pare că nu mai aveți timp să citiți.

SCURTĂ BIOGRAFIE

Prof. univ. dr. Eugen Munteanu s-a născut pe 18 august 1953, în comuna Seimeni din județul Constanța. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”(UAIC) din Iași (Secția limba și literatura română-limbi clasice). În prezent, este cercetător științific la Insitutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi și profesor la Facultatea de Litere, Catedra de Limbă Română şi Lingvistică Generală a UAIC.
Este cunoscut ca un reputat filolog, lingvist, traducător și eseist român.
În 2010 a fondat Asociația de Filologie și Hermeneutică Biblică din România, iar în perioada 2009-2015 a fost coordonatorul proiectului „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688” (MLD), prin care s-au editat cele mai vechi traduceri româneşti ale Bibliei.