Îşi împarte timpul între cabinet şi Universitate, însă nu îşi neglijează familia şi prietenii. Se consideră un om norocos din punct de vedere profesional şi crede că stabilirea priorităţilor este cheia echilibrului personal.
Schimbările petrecute înainte de ‛90 nu l-au determinat să părăsească ţara. După Revoluţie, profesorul Ion Dafinoiu a renunţaţ la cariera pe care şi-a construit-o în Bucureşti, revenind în Iaşi, pentru a pune umărul la reînființarea Facultății de Psihologie.

Cînd vă aflaţi la vîrsta adolescenţei doreaţi să deveniţi învăţător, însă acum sînteţi psiholog. Ce v-a determinat să faceţi această alegere?

Cred că pregătirea pentru o carieră didactică implică foarte multă psihologie. Eu am făcut în liceu multe cursuri de psihologie, pedagogie. În plus, am avut cîţiva profesori care erau modele pentru mine şi atunci, iniţial, am vrut să devin profesor, ceea ce sînt şi acum. Însă, înainte de a veni la Universitate, am făcut un ocol prin practica psihologică, întrucît am fost psiholog într-un spital universitar din Bucureşti, din ‛76, cînd am terminat facultatea, pînă în 1991, cînd am venit aici.

Aţi avut vreun model în cariera didactică?

Mi-aduc aminte şi acum aminte de un profesor din şcoala generală care ne preda geografie. După aceea, la liceu. Am terminat liceul pedagogic şi mărturisesc că relaţiile profesorilor cu elevii erau extraordinare. Am dezvoltat relaţii speciale cu profesorul de matematică, cu profesorul de muzică, care a fost dirigintele nostru, cu profesorul de limbă franceză.
Deci, am avut în jurul meu nişte oameni extraordinari, care m-au făcut să îmbrăţişez cariera didactică. Sigur, pe cea de psiholog n-am abandonat-o niciodată. Cum spuneam, după facultate am lucrat 15 ani într-o clincă în calitate de psiholog clinician şi, după ce am revenit în Iaşi, mi-am continuat în paralel activitatea didactică cu cea de psiholog în liberă practică, în cabinetul pe care-l am.

Care a fost motivul pentru care aţi revenit în Iaşi?

Sînt mulţi care se întrebau la vremea aceea de ce plec din Bucureşti, unde lucram într-o clinică universitară în centrul oraşului, aveam deja un apartament acolo. Însă în ‛90 am fost invitat aici de foştii mei profesori, să reînființăm Facultatea de Psihologie, care a fost desfiinţată la un moment dat, spre sfîrşitul anilor ‛70.
M-am hotărît relativ repede să vin din Bucureşti în Iaşi, pentru că visam încă dinainte la o carieră didactică.

„Probabil că trebuie să ai anumite aptitudini ca să faci politică. Eu nu le-am avut nici atunci, nu le am nici acum”

Aţi fost un student silitor. Atît de silitor încît aţi fost invitat să ocupaţi poziţii în Asociaţia Studenţilor Comunişti, loc în care v-au fost făcute diverse oferte – de exemplu, 50 de sutimi de la nota de la sfîrşitul anului universitar – însă aţi refuzat. Ba mai mult, aţi recomandat un alt coleg care ar fi fost interesat de o astfel de ofertă. Care a fost motivul pentru care aţi procedat astfel?

Era o practică pe atunci a Asociaţiei studenţeşti de a atrage studenţii buni în funcţii de conducere.
Eu am respins acea ofertă şi am recomandat pe alţi colegi care doreau să promoveze pe acea linie. Chiar le-am şi spus că prefer să obţin acel plus la medie învăţînd şi nu făcînd activitatea politică respectivă.
Probabil că trebuie să ai anumite aptitudini ca să faci politică. Eu nu le-am avut nici atunci, nu le am nici acum.

Cît de mult s-a schimbat învăţămîntul de astăzi în comparaţie cu cel din perioada comunistă?

Orice schimbare produce şi modificări în sens pozitiv, şi în sens negativ.
Cred că înainte de ‛90, cel mai bun lucru era faptul că numărul locurilor la facultate era limitat.
Cînd am intrat eu la Facultatea de Psihologie, erau 17-18 pe un loc, iar acea competiţie ducea la o creştere a calităţii candidaţilor admişi. Sigur, dezavantajul important pe vremea aceea era faptul că sursele de informare erau foarte scăzute, se găseau doar cărţi, de cele mai multe ori traduse în limba română. Din cauza asta, nici profesorii noştri nu erau foarte informaţi.
Deci, avantajul învăţămîntului de astăzi este accesul larg la informaţii. Din nefericire, unul din dezavantaje este că în dorinţa de a ne alinia la standardele europene, care raportează un anumit număr de persoane cu studii superioare la numărul total al populaţiei, a crescut şi apariţia numărului de instituții de învăţămînt private.

Care sînt factorii pentru care majoritatea studenţilor abandonează studiile?

Sînt mulţi tineri care abandonează studiile pentru că nu mai au posibilitatea să le subvenţioneze. După aceea este vorba şi de o anumită lipsă de motivaţie. Şi de ce lipsă de motivaţie? Întîi şi întîi, putem să ne uităm în jurul nostru şi să constatăm că de foarte multe ori succesul social nu este corelat decît în slabă măsură cu succesul şcolar. Poţi să fii un student foarte bun, însă piaţa muncii este distorsionată de tot felul de factori şi nu găseşti un job pe măsură. Sigur, trebuie să ne întrebăm şi noi în ce măsură pregătim studenţii pentru cerinţele pieţei muncii.
După aceea, există o lipsă mai generală de motivaţie.În condiţiile în care studiile nu le asigură succesul profesional şi social pe care și-l doresc, atunci nu ocupă un loc foarte important în lista de priorităţi a multor tineri.

Cum catalogaţi universităţile private şi pe studenţii acestora?

În condiţiile în care o universitate privată este o afacere, principalul obiectiv este profitul. Sînt multe universităţi private care au primit un număr imens de candidaţi, în condiţiile în care nu aveau nici profesori, nu aveau nici locaţiile corespunzătoare şi în care principalul criteriu era să încaseze cît mai multe taxe.
Acum să vă spun o experienţă personală, de la începutul anilor ‛90. Împreună cu un coleg am fost invitaţi la o universitate privată, care avea o filială pe la Suceava – Botoşani, iar după primul examen, în care au picat vreo trei sferturi, am fost invitaţi politicos să părăsim instituţia, pentru că rămîn fără studenţi.
Am cîteva experienţe aproape hazlii cu absolvenţii unor universităţi private, care candidau la nişte locuri pentru master la noi. Le-am pus o întrebare, am zis eu, extrem de simplă: „Ce înţelegeți prin psihoterapie?”. Iar candidata mi-a răspuns foarte senin: „A, e cumva vorba de un chestionar?”. Vă daţi seama?! Nici nu mai fac comentarii.
Asta nu înseamnă că nu sînt studenţi foarte buni printre absolvenţii de învăţămînt privat. Dar eu cred că meritul le aparţine lor, înainte de orice.

Regimul comunist n-a fost unul favorabil pentru nimeni. V-aţi gîndit, la acea vreme să vă mutaţi într-o ţară democratică?

Niciodată. Nici înainte de ‛90 şi nici după. Bine, spun niciodată, pentru că părea aproape imposibil să pleci atunci.
În ‛84 am plecat o singură dată din ţară, în Republica Democratică Germană, unde am văzut diferenţele dintre Germania democrată de atunci şi ţara noastră.
Însă nu m-am gîndit niciodată că aş putea pleca. Eu provin dintr-o familie numeroasă, aveam fraţi, rude, prieteni.
După ‛90, am fost iarăşi în cadrul unor programe în multe ţări europene, dar nu mi-a trecut prin cap că aş putea să mă mut într-o altă ţară.

„Cred că psihoterapia este unul dintre cele mai recompensatorii domenii de practică ale psihologiei şi sînt norocos că practic psihologia clinică”

Ce rol joacă psihologia în viaţa dumneavoastră?

Practicînd psihologia, întîi m-am schimbat pe mine. Pentru că nu poţi să propovăduieşti pacienţilor tăi anumite valori, anumite comportamente, fără ca să te schimbi tu mai întîi.
După aceea, practica psihologiei a reprezentat pentru mine o sursă de satisfacţii extraordinare. Datorită acestui lucru, cred că psihoterapia este unul dintre cele mai recompensatorii domenii de practică ale psihologiei şi sînt norocos că practic psihologia clinică.
Apoi, profesia de cadru didactic. Pentru că toată experienţa asta clinică, obţinută în cabinetul meu de psihologie, o aduc în facultate şi o transmit studenţilor mei. De fiecare dată cînd am cîte un caz interesant mă şi gîndesc cum anume să trasmit acest lucru studenţilor cu care lucrez.

De ce aţi ales hipnoza? Ce v-a determinat să alegeţi acest domeniu?

Eram psiholog clinician, lucram într-un spital din Bucureşti, iar întîmplarea a făcut să îl cunosc, prin ‛76, pe profesorul Vladimir Gheorghiu, care, pe vremea aceea, lucra la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice din Bucureşti şi era preocupat de hipnoză.
El mi-a fost recomandat de unul dintre medicii psihiatri cu care am lucrat. Ne-am întîlnit şi am simţit de la început o atracţie pentru domeniul pentru care el lucra. Am şi dezvoltat împreună cîteva lucrări de cercetare în domeniul hipnozei. Am avut şansa să îmi permită să îl asist la cîteva intervenţii clinice în domeniul hipnozei, pentru că el era în primul rînd cercetător, dar avea şi cîţiva pacienţi; deci, utiliza hipnoza în scop clinic.
Ulterior, am considerat că practica hipnozei mi se potriveşte, pentru că reuşesc să îmbin intervenţia terapeutică, să spunem de tip cognitiv, bazată pe o analiză raţională a problemelor, cu intervenţii care utilizează mecanisme non-cognitive.

Aţi păstrat legătura cu profesorul Vladimir Gheorghiu?

În ‛83 el a plecat din ţară, în Germania, ca urmare a ceea ce s-a numit atunci scandalul „Meditaţia Transcedentală”. Cînd Institutul de Psihologie şi Psihiatrie a fost defiinţat, el fusese trimis muncitor necalificat la Fabrica „Granitul”, în condiţiile în care avea un doctorat în Germania, fusese bursier Humboldt al statului german şi a plecat ca profesor la Universitatea din Giessen, Germania.
Am păstrat legătura cu el, iar în ‛90 m-a invitat să particip la un congres european de hipnoză.

„Hipnoza a avut şi probabil continuă să aibă suficient mister”

Care este atitudinea oamenilor în ceea ce priveşte hipnoza, în comparaţie cu celelalte tipuri de terapii?

Hipnoza a avut şi probabil continuă să aibă suficient mister, iar în legătură cu asta aş vrea să amintesc ce spunea Petre Ţuţea: „Adevărul oferă certitudini. Deseori însă oamenii nu pot trăi cu certitudinile. Ei au nevoie de speranţă, iar singurul care poate oferi speranţă este misterul”.
Sigur că el se referea la misterul religios. Însă putem să ne gîndim că misterul hipnozei oferă speranţe, iar speranţele pot deveni, ceea ce în psihologie se numeşte „predicţie ce se auto-împlineşte”.
Poţi să trimiţi acasă o persoană cu un diagnostic hipercert şi el moare înainte de a muri. Adică moare psihosocial, deşi din punct de vedere biologic poate trăi.
Deci, misterul hipnozei a atras mulţi pacienţi la cabinetul meu, unii chiar mă întreabă de cînd fac programarea dacă fac hipnoză. Zic:„Dacă e cazul, fac şi hipnoză”. Pentru că eu nu practic doar hipnoza, practic o terapie de tip integrativ, sigur, construită în jurul terapiei ericksoniene, dar pe care o combin cu terapia cognitivă.

Cum reacţionează acum oamenii cînd aud de psiholog?

Conform modelului clasic, cînd o persoană are probleme, se duce întîi la un medic. Acceptă mai greu că problemele pe care le are sînt de natură psihologică.
Problemele psihologice au un impact mult mai puternic asupra imaginii noastre publice, întrucît, din cauza asta, recunoaştem mai greu că problema noastră este de natură psihologică şi mai uşor în cazul în care este de natură somatică.
Oamenii sînt din ce în ce mai permisivi, iar medicii şi-au schimbat în general atitudinea, întrucît au ajuns la concluzia că o bună combinare între abordarea medicală şi cea psihoterapeutică poate să conducă la rezultate mai bune pentru pacienţi.

Există numeroase mituri despre hipnoză. Un exemplu în acest sens îl constituie cel legat de manipularea prin hipnoză. În timpul transei, psihoterapeutul îl poate controla în totalitate pe pacient?

Un psiholog şi terapeut american spunea cam aşa: „Comportamentul uman are o proprietate evidentă, dar care este atît de evidentă, încît e greu de observat”. Adică, nu există non- comportament. Cu alte cuvinte, nu putem să nu ne comportăm. Chiar cînd nu facem nimic, ne comportăm într-un anumit fel.
Parafrazîndu-l, aş putea spune că nu putem să nu manipulăm. Aproape niciodată în relaţia cu cineva, uneori intenţionat, alteori inconştient, nu putem să dezvăluim pe de-a întregul toate obiectivele intervenţiei noastre.
Revenind strict la psihoterapie, Freud spunea următorul lucru: „Terapeutul trebuie să fie un soi de oglindă a clientului”. Adică clientul vine şi-i oferă terapeutului un material psihologic deseori incoerent, iar rolul terapeutului este să îi furnizeze o imagine mai clară. Ei, bine, aş putea să spun că şi în hipnoză, şi în oricare altă intervenţie terapeutică eu nu fac altceva decît să returnez clientului meu ceea ce el mi-a transmis deja.
În timpul transei, nu terapeutul îl controlează pe client, ci clientul este ajutat să treacă de la un anumit tip de autocontrol, dominant conştient, la un alt tip de autocontrol, dominant inconştient.

Puteţi să daţi un exemplu?

Dacă eu administrez o sugestie clientului meu în timpul transei hipnotice, iar el reacţionează conform ei, asta înseamnă că ideea pe care i-am transmis-o a intrat deja în acord cu ceea ce simte şi gîndeşte pacientul. Atunci cînt sugestiile intră în dezacord cu ceea ce simte şi gîndeşte clientul, el nu mai reacţionează la ele.
Această idee, a controlului total pe care ar putea să îl exercite inductorul transei asupra clientului e un mit frecvent. Cînd lucrez cu pacienţii, eu utilizez următoarea comparaţie şi le spun în felul următor. Cînd vedem un film, sîntem în transă. Adică o parte din noi, partea conştientă, controlează minimal ce se întîmplă în jur, în timp ce o altă parte, partea inconştientă, plonjează în ficţiunea propusă de regizor. Confundăm ficţiunea cu realitatea şi uite aşa ne apusă rîsul-plînsul uitîndu-ne pe pereţi. Dar imaginaţi-vă că sîntem în transa unui film, trăim intens alături de eroul preferat, iar la un moment dat, pe ecran apar nişte scene de o cruzime înfiorătoare. Ce facem? Ori închidem ochii, ne punem mîna la ochi, schimbăm canalul TV, întrerupem complet vizionarea şi plecăm. Deci, iată, deşi sîntem în transă, în momentul în care experienţa trăită este una în dezacord cu principiile şi valorile personale, mintea noastră inconştientă ne scoate în mod automat din transă şi putem lua decizia conştientă, cea mai potrivită şi cea mai logică pentru noi.

Cum reuşiţi să menţineţi un echilibru între toate domeniile pe care le practicaţi?

Cred că asta este cheia echilibrului personal – să reuşeşti să stabileşti o bună listă de priorităţi. Iar priorităţile sînt în funcţie de valorile care ne orientează.
Să spunem că pentru mine familia şi profesia sînt la fel de importante, deseori e greu să găsim un echilibru perfect, cîteodată dăm prioritate uneia în detrimentul celeilalte. Sîntem într-o căutare continuă, ceea ce s-a întîmplat şi cu mine.

CARTE DE VIZITĂ

Ion Dafinoiu este profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi decanul acestei facultăți.
Preşedinte al Asociaţiei Române de Hipnoză Clinică şi Terapie Ericksoniană, el a deschis primul cabinet de hipnoză clinică în Iaşi.
Este autorul a numeroase lucrări de specialitate, printre care Sugestie și hipnoză, Elemente de psihoterapie integrative, Personalitatea. Metode calitative de abordare: observația și interviul.

Sursă foto: www.stiripesurse.ro