Ibida, una dintre cele mai importante cetăți antice de pe teritoriul României de astăzi a fost mult mai puternică și mai bine dezvoltată din punct de vedere economic decît vechile orașe Tomis, Callatis sau Histria prin simplul fapt că era amplasată în mod strategic pe un drum comercial, în apropierea Mării Negre și a Dunării. Întinsă pe o suprafață de 24 de hectare, este unică în România. Din 2002, prof. univ. dr. Lucrețiu Ion Bîrliba, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași, descifrează inscripțiile latine din situl acestei cetăți, ajutînd la descoperirea și salvarea unei remarcabile părți a patrimoniului național

Vă ocupați cu studiul epigrafiei latine. Cum v-a ajutat aceasta în viața de zi cu zi?

În viața de zi cu zi m-a ajutat să fiu atent la detalii, pentru că epigrafia înseamnă descifrarea inscripțiilor. Atunci cînd citeşti pe piatră, fiecare detaliu este important, spre exemplu cum este făcută o literă, mai ales că uneori literele sînt fragmentate şi trebuie să fim atenți pentru a reconstitui textul.
A devenit un fel de deformaţie profesională care uneori e de bine, alteori nu prea. Mi-a fost de folos în observarea obiectelor pur şi simplu, a oamenilor, ba chiar şi a sufletelor lor. Întotdeauna o pasiune intelectuală îşi găsește şi o aplicație practică.

Cum se vede sufletul unui om filtrat prin epigrafie?

E foarte frumos. Cele mai multe inscripţii sînt cele funerare. Ele arată ce au simțit cei care au supraviețuit, cei care au aşezat pietrele de mormînt. Dincolo de pietrele care sînt reci în sine se ascunde foarte multă viaţă. Eu îi învăţ pe studenţi că istoria, chiar dacă se ocupă de lucruri care au „murit” demult, este totuși o istorie a vieţii, fie ea şi o istorie de acum două milenii; este tot viaţă.

Aveți ca hobby-uri fotbalul şi cinematografia. Cum se îmbină acestea cu arheologia?

Se îmbină foarte frumos nu numai cu arheologia, ci şi cu istoria. Pe șantier jucam fotbal întotdeauna cu echipa satului. Profesorii şi studenţii de pe șantier formau o echipă, iar sătenii altă echipă. De vreo doi ani m-am retras din această activitate, întrucît am reușit să îmi rup ambele mîini, pe rînd (zîmbește). Acum nu pot decît să antrenez.
În ceea ce privește partea cu cinematografia, am fost atras de filmele istorice. Ele constituie un segment din preocupările mele cinematografice. O parte dintre cursurile mele le-am realizat îmbinînd filmele istorice cu informaţia istorică. De exemplu, pe la începutul carierei, am făcut un curs şi un seminar special despre „Gladiatorul”, despre filmul ca atare, despre sursele literare epigrafice care erau pe epoca respectivă. Trebuia să le arăt cît de importante sînt izvoarele istorice, pentru că trebuie să le studiezi în limba lor, fie greacă, fie latină, fie altceva. Prin cinematograf trebuie să se vadă că istoria este vie, că personajele alea chiar au existat.

„Din banii cîștigați la primele săpături mi-am cumpărat bicicletă”

Ce înseamnă arheologia pentru dumneavoastră?

La început era un hobby, o pasiune. Studiind Istoria Veche la Facultatea de Istorie, arheologia era cumva obligatorie; astfel a devenit o necesitate profesională. Tatăl meu este şi el arheolog şi a avut şi el mai multe săpături în județul Neamț. Fiind copil, am participat la săpături acolo şi din banii cîștigați mi-am cumpărat bicicletă. În primul an de facultate, cînd am mers în practică arheologică, profesorul meu de atunci şi actualul meu coleg Octavian Bounegru mi-a încredințat o cercetare de suprafață, periegheză în termeni arheologici. A fost o periegheză încununată cu succes şi asta m-a făcut să continui.

Care este prima descoperire arheologică făcută de dumneavoastră?

La 15 ani am descoperit un ciob şi am fost extrem de mulţumit pentru că l-am descoperit eu, pe săpătură, utilizînd nişte mijloace ştiinţifice, nu doar răvăşind pămîntul.

Ce înseamnă „metode ştiinţifice” de săpătură?

Primul pas în începerea unei săpături constă în delimitarea spațiului pe care dorești să îl sapi. Acest lucru se face în funcție de obiectivul pe care îl ai: o cetate, un anumit obiect din cetate, o necropolă sau alt gen de așezare. Lucrurile astea acum se detectează foarte uşor datorită fotografiilor aeriene şi cercetărilor de suprafață. În momentul în care vrei să sapi ceva, ştii în mare la ce să te aștepți. Spun „în mare” pentru că surprize pot apărea oricînd.
Îţi iei o anumită suprafață pe care vrei să o sapi şi nu sapi pur şi simplu o groapă. Folosești diverse metode, de exemplu pe cea a „trasării secțiunilor”. În felul acesta se poate înainta în adîncime, pentru a descoperi obiecte şi, în momentul în care ne adîncim, groapa are un profil drept. Pe acel profil se poate observa mai tîrziu succesiunea straturilor arheologice.
Săpînd în adîncime ne mai pot scăpa anumite detalii, pentru că pămîntul îşi schimbă culoarea des. Tot acest efort nu presupune o muncă brută, nu intrăm cu excavatorul. La primele straturi folosim hîrleţe şi tîrnăcoape în cazul în care avem mult pietriș, dar după asta mergem foarte uşor, tocmai pentru a fi atenţi la obiecte.
În ultimii ani, faptul că avem şi detectoare de metale ne ajută foarte mult. Se înaintează foarte încet şi cu răbdare. Pe măsură ce apar ziduri şi alte obiecte, uneltele devin din ce în ce mai fine: şpacluri, săpăligi. În cazul unei necropole este şi mai migălos, pentru că, dacă se descoperă schelete, trebuie săpat foarte uşor, astfel încît tot scheletul să fie conturat. Lucrurile astea nu se pot face decît cu nişte şpacluri foarte fine sau chiar cu penseta uneori.

Cum aţi aflat de Ibida şi cum v-aţi alăturat colectivului?

În primul rînd din literatură. Cetatea mai fusese semnalată şi chiar i se desenase planul la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Mai erau făcute săpături, dar nu sistematice. În 2001 au început aceste săpături, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Institutului de Cercetări Eco-muzeale din Tulcea. Şefa şantierului a fost colegă de facultate cu mine şi, mai mult de atît, eram colegi şi pe un alt șantier din Dobrogea (șantierul de la Capul Doloșman). Acolo mi-a propus un parteneriat şi astfel am încheiat şi un protocol între instituții, în care Universitatea nu se angaja financiar pentru aceste săpături, mai ales că aduceam studenţi care să participe la săpături.
Toate aceste lucruri se întîmplau în vara lui 2002. Dacă la început erau cîte cinci studenţi, din 2009 am cîte 20-30 de studenţi la practică.

De la ce provine numele sitului arheologic de la Slava Rusă?

Prima dată a fost folosit de Procopius din Cezareea şi trecut pe lista cetăţilor refăcute de Iustinian, iar pe hărțile vechi chiar acesta este şi locul în care se găsea: astazi localitatea Slava Rusă, în trecut Cetatea Ibida.

„Arheologia nu înseamnă numai tehnică propriu-zisă, ci și istorie”

Cum decurge o zi de lucru în situl arheologic Ibida?

Programul este pe de o parte spartan, pe de altă parte destul de relaxat. Spartan pentru că programul începe la 7.00. Acesta este şi un mod prin care îmi selectez studenţii. Le spun că dacă nu se pot trezi aşa dimineaţă, nu este nici o problemă.
De ce aşa dimineaţă? Pentru că în Dobrogea, pe timpul verii este foarte cald, iar uneori căldura a atins temperaturi de peste 40 de grade.
De la 7.00 la 11.00-12.00 este perioada de lucru, apoi urmează pauza pînă la 13.00, apoi reîncepe munca. După 16.00, studenţii au liber, iar o dată la două zile se organizează proiecții Power Point, legate fie de șantier, fie de anumite categorii de material cu care lucrează membrii şantierului (ceramică, sticlărie, inscripţii). În felul acesta a devenit un șantier-şcoală.
Aici studenţii învaţă că arheologia nu înseamnă numai tehnică propriu-zisă, ci şi istorie. Dacă arheologul nu este dublat de istoric, atunci lucrurile nu sînt făcute decît pe jumătate.

Care este cea mai importantă descoperire făcută la Ibida?

Toate descoperirile sînt importante, pentru că puse la un loc formează un ansamblu asupra istoricului cetății ca atare.
Foarte importante au fost zidurile cetății. În unele locuri au trei-patru metri înălțime. Un fragment important descoperit a fost o diplomă militară. Este o tăbliţă de patru centimetri pe patru, care păstrează exact data. Pe baza datării, am putut să reconstituim aproximativ 80% din text. Am descoperit că era un libret militar de pe vremea lui Traian, mai exact, de la sfîrşitul secolului I.
Cea mai spectaculoasă descoperire o reprezintă un cavou de familie, foarte spectaculos prin dimensiuni şi aspect, în care s-a păstrat şi o parte din acoperiş. În interior au fost identificaţi 39 de indivizi. Prin studii de paleo-patologie s-a descoperit că ei erau înrudiţi şi că sufereau de aceeaşi boală genetică.

Avînd în vedere că cetatea se întinde pe o suprafață de 24 de hectare, iar în apropiere este localitatea Slava Rusă, cît de departe vor merge cercetările?

Deocamdată nu ştim, pentru că momentan satul ocupă 50% din suprafaţa totală şi nu avem cum să expropriem locuitorii. Sînt multe familii care s-au stabilit în străinătate şi multe dintre casele din apropierea cetății sînt lăsate în paragină. Institutul a reuşit să cumpere în 2001, la preţuri foarte avantajoase, patru case. Acestea constituie bazele noastre materiale, sînt locurile în care dormim şi noi, şi studenţii. Camerele sînt dotate cu materiale si mobilier nou, unele sînt folosite ca depozite.
Revenind, noi încercăm să săpăm acolo unde se poate, dar şi în afara cetății, unde există necropola (în Antichitate morții se îngropau în afara cetății).

„Ibida-locul în care pot să îmi cunosc mai bine studenții”

Ce reprezintă Ibida pentru dumneavoastră?

Locul în care pot să îmi cunosc mai bine studenţii, nu doar din punct de vedere profesional, ci şi din punct de vedere uman. În condiţii de tabără sînt restricții,ei sînt obligaţi să locuiască cu alte persoane şi astfel iese la suprafaţă caracterul uman.
Apoi, este locul în care eu ma duc în fiecare vară, locul în care ies din spaţiul modern, pentru că satul are o anumită atemporalitate. Am momente de linişte, motiv pentru care de vreo patru ani îmi aduc şi băiețelul acolo şi am observat că îi place foarte mult pe șantier,iar în ultimii doi ani a arătat foarte multă răbdare în ceea ce priveşte săpătura propriu-zisă.

Ce ştiţi despre Ibida după 14 ani de cercetări?

Ştim că a fost cea mai mare cetate de epocă romană de pe teritoriul României, ce se întindea pe 24 de hectare, cu 30 de turnuri şi care a avut şi o istorie anterioară care începe înainte de secolul I.
Nu se cunoaşte statutul cetății, dar, datorită inscripţiilor pe care le avem, rezultă o populaţie eterogenă şi din punct de vedere etnic, și din punct de vedere social, adică avem cetăţeni romani, romanizaţi, avem greci, traci, mai avem militari, oameni liberi, dar care nu aveau statutul de cetăţean şi probabil că avem şi sclavi în zona respectivă.
A fost o cetate situată pe un drum comercial. Toate construcţiile monumentale, toate străzile, toate aceste construcţii urbanistice au presupus un efort care nu putea să vină doar din partea comunității locale, ci și din partea statului roman. Tot ce am descoperit pînă acum arată acest lucru.
În secolul VI a fost ultima perioadă de înflorire mai mare. În secolul VII au avut loc cîteva distrugeri, care au determinat abandonul cetății, practic au contribuit la lipsa de prosperitate.
Am mai descoperit un cimitir creştin din secolul al 18-lea, deci cetatea a mai fost locuită şi în perioada otomană, dar a rămas la nivelul de localitate rurală, nu a mai evoluat.

Ce reprezintă pentru România acest sit arheologic?

Ca majoritatea siturilor din România, Ibida reprezintă un tezaur, o parte a patrimoniului. Cuvîntul „patrimoniu” provine din latină şi era legat de apartenenţa bunurilor dintr-o casă.
Ibida este o cetate care ar merita mai multă atenție din partea autorităților, nu în ceea ce priveşte săpăturile pentru că aici ne descurcăm, ci în ceea ce priveşte restaurarea. Pentru că nu se dau bani de restaurare şi monumentele rezistă foarte greu de-a lungul anilor. Este o parte a tezaurului cultural şi trebuie tratată ca atare de către Guvern.

SCURTĂ BIOGRAFIE

Lucrețiu Ion Bîrliba este profesor de Epigrafie greco-latină și Istorie antică universală la Facultatea de Istorie a UAIC și prodecan al aceleiași facultăți.
S-a specializat în Franța, acolo unde și-a susținut masteratul și doctoratul, apoi, revenit în țară, pe lîngă acitivitatea didactică, a participat la șantierele arheologice de la Histria, Jurilovca și Ibida (Slava Rusă).
În 2005 a fost distins de Ministerul Culturii cu Premiul „Adrian Rădulescu”, în calitate de membru al echipei arheologice de la Ibida.
Tot în 2005 a primit și Premiul Universităţii “Al. I. Cuza” pentru cea mai bună teză de doctorat în Istorie.