Pasiunea pentru teatru, provenită de la părinții săi, actorii Virginia Bălănescu și Constantin Cadeschi, au făcut-o să îmbrățișeze meseria de cronicar dramatic, iar cea pentru limba rusă să predea timp de 41 de ani la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Sorina Bălănescu își amintește cu nostalgie de copilăria petrecută în loja marilor actori, văzînd viața lor atît din spatele cortinei, cît și prin prisma personajelor interpretate pe scena pe care o numește a doua casă. Cunoscută drept unul dintre cei mai mari traducători români ai autorilor ruși de prim rang, spune că a încercat, în decursul carierei sale, să vadă mereu doar „ce este bun în oameni”.

Cum ați putea descrie experiența dumneavoastră ca profesor de rusă?

Am făcut cu mare bucurie ce am făcut, în ideea că literatura rusă este una copleșitoare. Oricîte regimuri politice s-ar perinda pe la Kremlin și oricît de autoritari, tirani, falși și democrați ar fi unii și alții, literatura rusă rămîne una din cele mai mari în lume. Fără ea moștenirea culturală a omenirii ar fi simțitor mai săracă.
Trebuie să fii un om lipsit de prejudecăți atunci cînd apreciezi valoarea unei literaturi. Consider că literatura rusă trebuie să figureze în programa de învățămînt a universităților care se respectă și, mai mult decît atît, trebuie să fie încredințată această obligație nobilă și atît de onorantă unor oameni care știu despre ce se vorbește și în niciun caz dată pe mîna unor improvizatori sau pe mîna unor oameni fără har. Adică nu este de ajuns să fii consumator de literatură rusă, pentru a putea să îi inițiezi pe alții; deci nu este de ajuns să fii iubitor al unei literaturi și să ai competența necesară în a fi acel intermediar între o literatură și tineretul care trebuie să o aprecieze așa cum se cuvine. Iar asta e o chestiune de gust, care se cultivă printr-o inițiere foarte specială.
Gustul ăsta mai vine și de la Dumnezeu, iar el se cultivă prin lecturi foarte aprofundate. E important să fie cineva în preajma ta care să îți deschidă ochii și să îți pună în mînă cărțile fundamentale și la momentul potrivit. Inițierea asta trebuie să fie una graduală, potrivită cu nivelul de vîrstă al receptorului, adecvată experienței sale de viață, iar cel care o face, acel profesor, sau să-i spunem mai degrabă antrenor, trebuie să fie un foarte bun pedagog și un foarte bun psiholog. Nu trebuie să îl obligi pe tînăr să facă un lucru împotriva voinței sale, ci să îl convingi că merită să se apropie de acel lucru cu pași mărunți și că efortul va fi unul încununat de o mare, mare bucurie și o mare satisfacție. Iar asta nu ți-o poate da decît contactul și emoția profundă care atinge acele adîncimi ale psihicului omenesc și cutremurarea pe care o simți în fața unei mari opere de artă.
Ideea că oricine poate citi orice, fără o anumită preinițiere este o eroare, pentru că un cititor bine intenționat poate fi descurajat de un roman ca „Frații Karamazov”, unul dintre primele o sută de romane ale lumii, deoarece depășește nivelul de înțelegere al vîrstei lui și trebuie un anumit strat de pregătire culturologică și psihologică. Atunci intervine sarcina acestui profesor, care trebuie să știe mult mai mult pentru a depăși cadrele strîmte ale acelui domeniu cultural. Trebuie să aibă putința de a compara literaturile între ele, îi trebuie un orizont larg.

„Vinovați sînt cei care dirijează acest proces de prostire în masă a generației de astăzi”

Ce credeți că-i lipsește generației de astăzi?

Îi lipsește cultura. Din cauză că școala nu oferă nimic, iar curentul ăsta politic a dus la un soi de uniformizare a manualelor școlare de așa-zisă literatură, în detrimentul literaturii propriu-zise. „Stînjeneala” pe care o încearcă acești autori de manuale, la sugestia forurilor în drept, aceea de a renunța în manuale la literatura națională română și de a oferi mostre din literatura străină consumistă, iar din asta să ilustrezi niște concepte jalnice, fac ca absolventul de liceu, cu rare excepții, să vină în facultate cu o lipsă de cultură absolut dezarmantă.
De unde să pornească un profesor în cazul asta? Cu ce să înceapă cu un student care a trecut printr-un examen de bacalaureat de formă? Să recupereze bietul de el ceea ce nu a făcut în școală?
Noi încă ne aflăm în țara formelor fără fond. Nivelul de exigență în școli, de pretenții și cultură, este minim și se creează o diferență uriașă între elita elevilor de liceu, care au crescut înconjurați de cărți și case cu bibliotecă, unde părinții i-au obligat să citească de la o vîrstă fragedă și casele de unde provin copii defavorizați, cu un nivel de trai sub medie, dezavantajați de la bun început, deoarece nimeni nu le-a pus în mînă cărțile potrivite copilăriei și adolescenței lor.
Tinerii nu știu să își aleagă modelele, iar lipsa de cultură este crasă și devine un mare handicap. Se dorește să fim o națiune de troglodiți, să mergem în continuare pe linia asta. Nimeni nu are curaj să spună că se citește extrem de puțin, iar vinovați nu sînt nici copiii și nici părinții; vinovați sînt cei care dirijează acest proces de prostire în masă a generației de astăzi, un neam care vorbește fluent engleza, dar nu știe ortografie românească.
Spre ce înclinați mai mult, spre literatura rusă sau spre cea românească?
Eu cel puțin de trei ori pe an fac o „baie” de Sadoveanu. Simt nevoia să citesc și să recitesc operele mari, care oferă modele de limbă și de înțelepciune. Asta este o pornire instinctivă și mă întorc cu plăcere de fiecare dată la Vasile Voiculescu, la Sadoveanu și, dintre prozatori, la Rebreanu. Încerc să-i citesc și să-i recitesc la vîrste diferite, pentru a mă convinge de talentul copleșitor al acestor scriitori mari. Fără ei nu poți accepta literatura străină.
Nu poți degusta valorile altei literaturi, dacă nu ai niște repere sigure ce vin dinspre literatura maternă, iar în multe privințe sînt concurabile. Citind cu ochii vîrstei de acum, am rămas cutremurată de valorile unui roman ca „Răscoala”, care poate sta alături de romane mari ale literaturii ruse și nu numai. Acesta ne era recomandat în liceu ca literatură obligatorie. Acest lucru era o exagerare; nu este un roman de citit la 14 ani. Totul trebuie citit la vîrsta potrivită.

„Poți să devii un foarte bun comentator de teatru, dar pentru asta trebuie să vezi mult teatru”

În filmul „Flotant pe strada Ibrăileanu” ați afirmat că ați crescut în lumea Teatrului Național. Cum a fost viața dumneavoastră din spatele cortinei?

A fost frumos, am avut șansa să fiu acolo. Puteam să am o existență anostă, într-o familie de oameni cumsecade, cu morgă, adică oameni foarte serioși. Am avut șansa să cresc printre actori.
Stăteam foarte aproape de Teatrul Național și astfel era ca o a doua casă, iar actorii aștia formau o familie cu totul deosebită, de camarazi, de oameni care trecuseră prin bine și mai ales prin răul războiului. Fuseseră împreună în refugiu și încercaseră tot felul de experiențe dureroase, iar ei erau solidari unii cu alții și era o lume aparte; cu istericale, cu ieșiri, dar o mînă de oameni dedicați artei pînă la sacrificiul de sine.
Actorii sînt, de regulă, cei care dacă sînt bolnavi și un spectacol este planificat vin la teatru și joacă. Actorul nu este funcționar dramatic, el știe ce înseamnă simțul datoriei, respectă rigorile, colegii și statutul breslei.

Dragostea aceasta de teatru ați moștenit-o de la părinții dumneavoastră?

Sigur că da. Acolo m-am născut, asta am văzut. Nu am moștenit nici talent și nici măcar dorința și curiozitatea de a face teatru, dar a face comentariu de teatru este cu totul altceva. El vine de la sine Dacă vezi un spectacol, nu se poate să nu faci comparații între două spectacole sau între actori, iar apoi, natural, apare și explicația pentru care un actor este mai bun decît altul și la fel stă treaba și cu spectacolul. Există niște ierarhii de valori foarte bine stabilite. Deci, poți să devii un foarte bun comentator de teatru, dar pentru asta trebuie să vezi mult teatru.

Care sînt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?

Momentele cel mai frumoase erau atunci cînd mă aflam în loja actorilor, într-un colț, și urmăream spectacolele de teatru, dar sunt legate și de tradiția bătrînului teatru de a juca în fiecare stagiune cîte un basm pentru copii.
Nu era exista teatru de păpuși, iar Teatrul Național simțea obligația de a acoperi nevoile copiilor. Era o bucurie să vezi actori mari în culise, cu tot ce înseamnă emoții, și apoi pe scena teatrului ieșean în pielea unui personaj.

Care este spectacolul care v-a plăcut cel mai mult și care v-a rămas printre favorite?

Sînt multe, dar recent, în ultima stagiune a Teatrului Național, am văzut un spectacol care m-a emoționat, iar acest lucru este mai rar în meseria mea. Văzînd atît de multe spectacole, sînt mai rece, iar emoțiile vin mai greu. Dar acesta mi-a dat senzația că asist, după mulți, mulți ani, la un adevărat spectacol. Se numește „Vizita bătrînei doamne”, de Friedrich Dürrenmatt, și am avut satisfacția să văd că s-a bucurat de un mare succes în fața publicului exigent de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București, iar în ultimii ani piesa s-a jucat pe cel puțin șapte scene ale lumii.
E greu să faci un spectacol competitiv, dar iată că regizorul Claudiu Goga a reușit să facă un spectacol lucrat la milimetru, care să ți se întipărească în memorie și care să copleșească.

sb2
„Astăzi, actorul nu este încurajat să se dezvolte, are o stare de plictis, de mulțumire de sine, de veșnică gîlceavă”

Care sînt schimbările prin care a trecut teatrul românesc pînă în prezent?

Schimbările sînt mari și cele mai multe nu în favoarea teatrului, care era de factură tradițională, cu actori formați să joace un anume gen de teatru – clasic, psihologic – și în care actorii au evoluat și s-au dezvoltat cel mai bine atunci cînd au avut șansa să lucreze cu un regizor mare. Deoarece doar aceștia văd în actori ceea ce actorul însuși nu știe să vadă.
În perioada studenției mele, cînd pe scena Teatrului Național din Iași au venit mari regizori, precum Crin Teodorescu și Sorana Coroamă Stanca, iar director era domnul Ilie Grămadă – aia a fost cea mai bună perioadă de văzut a teatrului ieșean. Pe atunci era în rîndul întîi nu doar prin denominarea sa, de Teatru Național, ci excela în montajele calitative și subtile și era oricînd concurabil cu cel din București.

Și credeți că astăzi nu mai există aceeași dăruire?

Din păcate, nu. În ziua de azi actorul nu mai este respectat, are un salariu la limita subzistenței și nu mai este folosit cum trebuie. Lui i se cere prea mult cantitativ, în detrimentul calității. Astăzi, actorul nu este încurajat să se dezvolte, are o stare de plictis, de mulțumire de sine, de veșnică gîlceavă și asta pentru că nu există o atmosferă favorabilă creației, adică acea stare de bucurie și dorință de a da tot ce pot mai bun. Și, astfel, neîncurajați de nicio parte și nici financiar, ei simt nevoia să își completeze veniturile cu reclame proaste și compromisuri nefavorabile, totul pentru a putea supraviețui.
Atitudinea generală față de artă, dar și de învățămînt este una absolut de neacceptat. Societatea nu îi plasează unde trebuie și nu îi respectă, iar asta ține de lipsa de cultură. Oamenii se mulează, din păcate, pe tot ce este mai ieftin și de proastă calitate, iar un rol important aici îl are și televiziunea, care promovează faptul că poți ajunge în vîrful ierarhiei sociale fără muncă și fără efort intelectual sau vreun merit.

Ce viitor îi vedeți Teatrului românesc?

Eu personal îi prevăd un viitor bun, în ciuda mizerilor materiale în care se înnămolesc unii și alții. Teatrele și actorii au șansa de a vedea teatru străin, iar festivalurile naționale, cele de la Sibiu și Craiova, care sînt competiționale cu oricare din afară, oferă șansa imensă oamenilor să vadă un teatru de vîrf la ora aceasta.
Lucruri care altădată păreau a fi un vis și nu le puteai vedea decît în niște filme documentare – asta dacă ajungeau în țară – acum sînt o realitate palpabilă. Unii au șansa să meargă la workshop-uri în străinătate, dar iată că și la noi vin acum maeștrii teatrului universal și le fac aici, maeștri români la origine, dar care s-au specializat în afară, precum Andrei Șerban, care ridică mult nivelul de pretenții al teatrului.

„S-a ajuns în industria circului la un grad de mare rafinament”

Într-un interviu acordat „Opiniei Studențești” am citit că aveți o pasiune și pentru circ. De unde a izvorît aceasta?

Este o artă deosebită, desăvîrșită și care merită tot respectul și admirația mea. Am văzut spectacole de pe la patru ani, cînd veneau în turneu, și urmăream tot ce se ține de Festivalul de la Monte Carlo, de circ internațional.
Sînt numere care îți induc o stare de admirație pentru ceea ce înseamnă vîrful de existență al omului. Îți spui – „iată unde poate ajunge armonia trupului omenesc, inteligența, imaginația și fantezia”; sînt lucruri care îți taie respirația, atît sînt de frumoase. Iar asta este o artă gratuită și prin asta merită respect.
Oricare dintre maeștrii circului poate să îmbrățișeze o existență mediocră, fără riscuri, ce nu îi pune viața la încercare. Or, ei își riscă viața cu fiecare spectacol și o fac pentru a putea să vedem noi pînă unde merg limitele artei, limitele fizice ale omului și pînă unde merg frumusețea și armonia unui trup, care este condus, totuși, de rațiune.
Văd că s-a ajuns în industria circului la un grad de mare rafinament în materie de costume, de ambianță. Cei care croiesc costumele sînt niște designeri de mare inspirație și har. Ăsta este un domeniu de vîrf, aș spune, al artei mondiale. Niciodată circul nu a atins desăvîrșirea ca în zilele noastre.

Obișnuiți să mergeți frecvent la spactacolele de circ?

Cînd vin în Iași, desigur.

Există o asemănare între spectacolele de teatru și cele de circ?

Sînt arte total diferite, dar spectacolele de circ, precum cel canadian și „Cirque du Soleil” au ajuns la un așa grad de desăvîrșire, încît pot spune că întrec orice spectacol de teatru. Acolo este un scenariu, text, muzică special scrisă pentru astfel de spectacole, costume, o ambianță specială; nu mai spun de artiști. Artistul de circ trebuie să fie și jongler, gimnast, atlet, trebuie să aibă și talent de comediant, trebuie să fie și clown, să aibă dexteritate, să aibă imaginație și să fie și copil.

„Specializarea îngustă nu duce la nimic”

Dacă ar fi să trageți acum o linie, ce ați alege între dramaturgie, traducere și pedagogie?

Să spunem că fiecare om are un talent. Important este ca acel om să și-l descopere. Eu sînt bună de profesor, iar asta am descoperit aproape de mijlocul carierei. Am scos 18 doctoranzi în Teatrologie și în Istoria Teatrului, știu să îndrum și am flerul necesar să știu cum să o fac ca să nu-i descurajez, dar nici să nu le dau speranțe în exces. Trebuie să fii accesibil, dar totuși să fii la nivelul unor pretenții de stil științific. Acesta este un talent pe care nu toți profesorii îl au, iar acesta este domeniul în care am putut să mă manifest cel mai bine.
Trebuie mereu să știi ce ți se potrivește. Asta îmi place și la tinerii de astăzi – că au mai multe posibilități de a încerca să vadă ce este bun pentru ei. Nu toată lumea s-a născut George Enescu, să știe de la început că vioara este chemarea lui. Tînărul trebuie lăsat să tatoneze, să încerce, și, în domeniul în care s-a oprit, să știe că acela este pentru el, să facă lucrurile bine și cu bucurie, nu doar ca să-și cîștige existența.

Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ați alege o altă meserie sau ați studia altceva?

Nu, dar ca studii aș învăța greaca veche și latina. Simt nevoia să aud măcar cum sună textul „Odiseei” în elenă. Aș învăța mai multă germană decît știu și bineînțeles că tot literatură rusă aș face.
Consider că trebuie să ai, ca om, un bagaj de cunoștințe care să îți permită să te manifești mai larg, iar pe cel pe care tu îl formezi să îl lași să gîndească cu capul lui. Specializarea îngustă nu duce la nimic. Eu am fost unul dintre matematicienii buni din liceu și, în primul an de facultate, mereu mi-a lipsit osatura aceea, firul logic al unui curs, ca să îl pot înțelege. Iar ca profesor mi-am spus să nu fac niciodată greșelile pe care le-au făcut profesorii mei și consider că am reușit să găsesc în oameni ce este bun.

*Imaginile sunt capturi din filmul documentar „Flotant pe strada Ibrăileanu”, realizat de TVR Iași.