Cum au petrecut țiganii penticostali Paștele pe malul Tazlăului

Printre răchitele înalte de pe marginea rîului Tazlău, la cîțiva kilometri distanță de satele din jur, șad zece corturi de culoarea bronzului. Cu toate că au casele lor, la fel ca ale noastre, țiganii din Dărmănești înhamă din cînd în cînd caii la căruță și pleacă la marginile de sate din județ pentru a putea face „afaceri” cu locatarii comunelor: oale sau lighene în schimbul nucilor sau alimentelor. Spre deosebire de anii trecuți, o parte dintre ei au preferat să-și petreacă anul acesta și Paștele pe malul rîului, departe de casă.

15 familii de țigani, membre ale șatrei din Dărmănești, poposesc de cîteva zile pe malul drept al Tazlăului din comuna Scorțeni, județul Bacău. I-am găsit pitiți în corturi și nu tocmai ușor pentru că s-au așezat la cîțiva kilometri buni de șosea. Primul care m-a întîmpinat a fost un cîine, negru ca fundul ceaunului care-și rînjea enervat dinții la mine. După ce liniștea este spartă de lătratul enervant al patrupedului, rînd pe rînd încep să apară, precum ciupercile după ploaie, chipuri curioase de după colțurile gri ale corturilor.

Primii care își fac apariția sînt bărbații. Cu mîinile în șolduri se apropie curioși, iar după cîteva zeci de secunde de analiză detaliată, mă invită să mă așez pe o ladă goală de bere peste care este pusă o pătură. În colțul stîng, trei copile îmbujorațe rîd pe seama mea: „Uiti! N-ari fustî, poartă pantaloni. Zîci cî-i dizbracatî”.

Deși au casele lor, țiganii stau în corturi

Dintr-un cort din așezare iese baba Ileana. O știu de mică. Venea tot timpul prin sat cu oale și lighene pe care le dădea în schimbul nucilor. La fel de bătrînă, cu același ten măsliniu, însă de data aceasta fără mărgele și bănuți în păr. Se așază și ea pe o ladă, scoate dintr-o cutie o sticlă cu suc și mi-o întinde să beau. Femeia îmi zîmbește, își scoate baticul colorat din cap și, cu mîinile așezate pe genunchi, începe să mă întreabe de mama, apoi dacă mai am ștevie și pătrunjel în grădină.

O întreb de ce a renunțat la bodoabele din păr. „Așa ne cere religia. Acu` patru ani a fost la noi în șatră un pastor și ne-o explicat care-i treaba cu Dumnezeu, de fapt”, povestește serioasă Ileana. „Da, și după ce ne-o povestit cum stau lucrurile, am ales calea Domnului. Acuma nu ne mai chemăm ortodocși, ci penticostali”, adaugă Irina, o altă țigancă cu fustă roșie și cu părul împletit în cozi.

O altfel de Înviere

Povestesc bucuroase că au o viață mai liniștită, fără petreceri și dansuri în jurul focului, iar baba Ileana mărturisește că a renunțat demult la a mai da în cărți. „E păcat. Nici dacă vine cineva cu un car de aur nu mai dau în cărți”, rostește Ileana și mai serioasă. Bărbații nu mai meșteresc la cazane în zile de sărbătoare. Acum respectă zilele de odihnă, timp în care ascultă radioul, iar în fiecare seară și dimineață se adună în cerc și se roagă.

Viața la șatră, mîncare pentru toată lumea

Întrucît cea mai apropiată biserică penticostală se află la cîțiva zeci kilometri distanță de locul unde și-au întins corturile, țiganii de pe marginea rîului nu au apucat să meargă la Înviere. „Îi prea departe pentru a merge cu căruța. Am stat aici, ne-am adunat în jurul focului și am spus rugăciuni, apoi ne-am culcat”, poveștește Dragoș, neam cu baba Ileana. Era a doua zi de Paște cînd am ajuns pe malurile Tazlăului. Și cum mîncarea se terminase din prima zi, după cum îmi povestește Dragoș, la orele după-amiezii venise rîndul Mirunei să facă de-ale gurii. Cu toate că are doar 13 ani, copila e măritată de un an. „Așa e legea țigănească, don`șoară. La noi, după ce împlinesc 12 ani, fetele trebuie să se mărite cu cel care i-a fost ales de părinți cînd s-a năascut”, povestește Irina.

Lîngă pirostria înfiptă în pămînt, Miruna așază o bucată de tablă pentru a putea controla focul, iar apoi începe să bage cîte un băț uscat de răchită din teancul adunat dimprejurul corturilor. După ce aprinde focul, pune un ceaun mare peste unealta ruginită, plin pe jumătate cu apă din rîu, apoi intră în cort după ingrediente.

„Acum e ora mea de făcut mîncare. Noi facem cu rîndul șî mîncăm toți. Să știi că cea mai bună mîncare e cea făcută la ceaun la chirostiu”, povestește Miruna în timp ce curăță o ceapă. După ce apa s-a încălzit „atît cît să se poată băga mîna în ea”, copila scoate dintr-un frigider culcat lîngă un cort trei bucăți de oase de porc, apoi îl cheamă pe unul dintre bărbați să vină cu un topor să le taie în bucăți. Spală oasele în apa încălzită, toarnă din nou apă peste carnea din ceaun și îl acoperă cu un capac. După ce ațîță focul, merge în cort pentru a curăța cartofi alături de o altă țigancă, una mai în vîrstă.

Vizavi de locul unde sînt așezate cele două, în partea stîngă, cum intri în locuința improvizată, pe pernele uriașe umplute cu paie și cîrpe, doarme un copil. „Aici stăm cinci familii. Unde-s mulți e și căldură”, povestește rîzînd femeia care curăță cartofi lîngă Miruna. Din cele 15 familii cîte poposesc pe malul Tazlăului, doar zece țigani au mai rămas. Restul erau plecați cu treburi în satele dimprejur. După mai bine de un ceas este gata și mîncarea, însă pînă cînd mica șatră o să se adune, ai de așteptat. Miruna lasă ceaunul pe foc pentru a menține mîncarea caldă pînă cînd și ultima scînteie își dă suflarea sub pirostie.

În partea opusă cortului copilei se aude un glas: „Bo- bo- ceeeeeeeel!”. E baba Ileana, îl strigă pe un alt copil să vină să înhame caii ca să meargă după apă pentru băut. Cea din rîu o folosesc doar pentru gătit. Bobocel aleargă într-un suflet, se oprește pentru a-și trage suflul, apoi merge să dezlege caii, îi apucă de căpăstru și îi așază încet lîngă drugul căruței. Ileana își pune un batic pe cap, se urcă în căruță, apoi ia hamurile cailor în mîini și mînă spre drumul principal. După cîțiva zeci de metri dispar în dîra de praf lăsată în urmă. Ceilalți țigani încep să se împrăștie și ei, în funcție de treburi: femeile cu copii intră în corturi, Dragoș duce o furcă de fîn unui măgăruș legat de o răchită, iar Miruna începe să-i împletească jucăuș părul unei fetițe.