Vasile Ioan se numără printre puţinii oameni ce au simţit groaza unui război care mai sînt încă în viaţă. Are 80 de ani, dar nu a uitat clipele de coşmar prin care a trecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd avea doar 10 ani. Bărbatul provine dintr-o familie numeroasă formată din trei fraţi şi două surori, imediat după începerea războiului tatăl său s-a înrolat în armată şi nu s-a mai întors. Avea să afle că a murit la Cotul Donului.

Mama a rămas cu Dumnezeu şi cinci copii

Nu era un adult în acea perioadă, dar înţelegea totul şi simţea toată durerea războiului. În fiecare an, de Paşti, bărbatul plînge pentru că nu poate uita că, în aceeaşi perioadă, la 10 ani, în 1944, a petrecut sărbătoarea în beciul întunecat din satul Buda, comuna Lespezi de astăzi, din cauza avioanelor ce survolau oraşele din împrejurimi. Nimeni nu ştia unde vor cădea bombele.

„Ferească Dumnezeu, nu ştie nimeni, nimeni nu ştie prin ce-am trecut noi. O văd si acum pe mama cum ne-a adus în beci o bucăţică de cozonac şi nişte ouă roşii. Acolo am făcut Paştele. Era un beci mare ce era al unui chiabur din sat. Eram mai mulţi în beci şi pe noi cinci fraţi ne-a îngrămădit într-un colţ. Numai ea ştie cum a reuşit să le gătească. Plângeau toţi copiii de teama zgomotului de afară”, povesteşte, printre lacrimi, bătrînul.

Traumele războiului însă nu s-au terminat aici. La un moment dat au trebuit să evacueze satul. Ioan recunoaşte că bunicul lor le-a fost de mare ajutor lui și fraților săi, fiindcă, din cauza vîrstei, nu a mai fost chemat pe front.

A pierdut-o pe sora cea mică în fața frigului

Au adunat ce au putut într-o căruţă şi au lăsat tot în urmă. Au fost multe zile grele, iar lui nea Vasile începe să îi tremure vocea cînd povesteşte că „la un moment dat a trebuit să intrăm cu toţii în pădure şi am îndurat mult frig pentru că nu aveam voie să facem foc. Mereu plecam cu un băiat mai mare să căutam mîncare în sat. Într-o zi, cînd m-am întors din sat şi am întrebat unde-i mama, am aflat că a plecat să o îngroape pe sormea. Avea doi ani şi murise de la frig şi foame.”

În zilele care căuta în sat mîncare era oprit şi bătut de multe ori de ruşi. După aceea îl întrebau ce-i cu el şi îl duceau la popotă să mănînce.
Ioan recunoaşte că nemţii erau mai educaţi, mai curaţi, spre deosebire de ruşi. Nu de puţine ori, aceştia se opreau la gospodăriile oamenilor şi beau fără măsură. Nea Vasile îmi povestește că istorisirile cu femeile violate de ruşi sînt cît se poate de adevărate. „Și triste”, adaugă bărbatul.

Bătrînul îşi aminteşte că greul nu a dispărut nici după ce s-au întors acasă. Au avut noroc de bunicul lor care, înainte să plece toţi de acasă, a îngropat toată mîncarea pe care o aveau în grădină.

Bătrînul îşi aminteşte că greul nu a dispărut nici după ce s-au întors acasă. Au avut noroc de bunicul lor care, înainte să plece toţi de acasă, a îngropat toată mîncarea pe care o aveau în grădină.

Îşi frămîntă mîinile şi parcă în timp ce povesteşte retrăiește fiecare minut pe care mi-l spune. „N-am găsit multă mîncare pentru că animalele de ruşi au venit cu sondele şi ne-au luat cea mai mare parte din provizii. A rămas puţin şi pentru noi. Mama rîşnea şi făcea turte. Nu aveam voie să ieşim pe stradă că săreau copii flămînzi pe noi. Era foamete şi multă lumea mînca doar buruieni. Cîţi oameni au murit…”, spune, cu un suspin, bătrînul.

Vasile Ioan nu poate povesti de întîmplările din război fără să-l năpădească amintirile și supărarea, însă spune răspicat că îi este recunoscător lui Dumnezeu că l-a ținut pînă la vîrsta asta.

La noi se făceau şcoală, nu ca acum

Aşa cum au fost vremurile, bătrînul spune că a învăţat multe la școală. „La noi se făcea şcoală, nu ca acum. Respectai profesorii şi învăţai de frica lor. Se umflau palmele de la atîtea lovituri dacă nu învăţai”. Îşi aminteşte şi de vestitele coji de nucă şi grăunţele ce îi aşteptau pe elevi lîngă tablă.

„Acuma e rău? Păi dacă acuma e rău, înainte cum era? Nu aveam lumină, aveam lămpi ce se aprindeau cu seu de oaie. Am îndurat foame, am îndurat războiul şi cîte şi mai cîte. Voi copii, nu ştiţi nimic din ce-i greul.”

Bătrînul spune că nu are niciun regret şi crede că totul este dat de la Cel de Sus, și cele bune, și cele rele. Acum îşi trăieşte cu demnitate bătrîneţea şi este pregătit pentru întîlnirea cu viața de după. „Mi-am pregătit mormîntul petru că ştiu că-s tare bătrîn. Cînd ajungi la anii aceştia şi treci prin atîtea şi te dor toate, nu ai cum să-ţi fie frică de moarte. Moartea e o uşurare.”