Decupaj din tradiție şi sărăcie

La aproximativ 40 de kilometri de Iaşi, în satul Crucea, se deschid porţile ruginite ale unei lumi în care tradiţia roade pînă la măduvă inocenţa copilăriei. Aici, fetele care ajung la 17 ani şi nu au copil sau măcar un concubin stabil sînt considerate mărginaşele societăţii. În comunităţile de romi din capilarele Iaşului, sărăcia şi numărul minorelor care nasc este în continuă creştere. Iar celor conştienţi de gravitatea acestui fapt le sînt aruncate pietre în faţă şi scoşi ochii cu greşelile din trecut, de parcă cei în cauză încearcă să scape de un adevăr dureros care îi urmăreşte. Un bărbat cu căciulă pe cap îşi scoate burta la înaintare şi spune cu mîndrie că „fetele îşi găsesc jumătatea pe la 12 – 13 ani”. Şi totuşi, peste mîndria lui trece o umbră de îndoială şi îi dă dreptate unui bătrîn care spune că tinerele îşi ratează astfel viaţa. Nici un membru al unei familii tinere nu are serviciu, iar cîteva animale pe care le țin pe lîngă ca­să le ocupă întreaga zi. Iar pentru ca scenariul să fie complet, mai există şi reţinerile de comunicare dintre români şi romi.

***

Din comuna Lungani poţi ajunge în satul Crucea cu maşina personală sau cu autobuzul şcolar. Însă de data asta adunătura de fiare galbene zace cu capota deschisă în faţa Liceului Tehnologic din Lungani. Un bărbat îmbrăcat în negru şi cu mîinile înnegrite de vasilină iese de sub maşină înjurînd de ciudă că automobilul pentru care uneori a pus bani la benzină din buzunarul lui nu refuză să dea semne vitale. Aşa că dr. Gina Janina Vornicu se oferă să mă ducă cu maşina ei în sat, căci ea trebuie să ajungă acolo pentru a-i vaccina pe micuţi. Îmi spune că multe dintre mămici nu reuşesc să le facă acte copiilor, iar unele dintre ele nu au buletine sau acestea sînt expirate. Totul din cauză cu sînt prea sărace ca să bată drumul pînă la Iaşi sau Paşcani. „Cele care se duc la şcoală au noroc de indemnizaţia de aproape 600 de lei, dar de obicei renunţă încă din clasa a VII-a sau a VIII-a”, mărturiseşte femeia roşcată şi cu tenul alb. În timp ce ne pregătim de drum, asistenta subţirică cu ochi albaştri înghesuie într-un rucsac toate cele de trebuinţă pentru vaccin. Se opreşte brusc şi priveşte pe geam la noroiul de pe drum. „Eu sînt dintr-un sat mai înstărit din Suceava şi cînd am venit şi am văzut ce e aici, am crezut că e capătul lumii”, spune aceasta lăsîndu-şi mîinile încet pe lîngă halatul alb.

Îngeri sosiţi prea devreme

Drumul din sat e mocirlos, iar noroiul se agaţă ca scaiul de papuci. Cînd coboară din maşină şi închide portiera, doctoriţa le zîmbeşte larg celor aproape zece fete care o aşteaptă pentru vaccin. Le alintă, le întreabă de acasă, de sănătate, iar ele o umează ca puii cloşca. În cabinetul improvizat, curat, ce seamănă cu şcoală generală, mămicile sînt rugate să se descalţe pentru a nu murdări pe jos. Însă una dintre ele îşi lipeşte încet tălpile goale, fără şosete, pe mocheta neagră. Mi­ha­ela Alexandra Tutui are 16 ani şi un copil de cîteva luni, cu ochii încă tulburi, fără o culoare definită. Nu îşi dă jos paltonul roşu, ci se îndreaptă direct spre fotoliu şi îşi aşază încet odorul pentru a-l pregăti pentru înţepătură. Ochii albaștri i se umezesc cînd acul începe a scuipa soluție sub pielea băiețelului care începe imediat să plîngă. Fiindcă nu ţine apăsat bucata de vată îmbibată în spirt, se ivesc cîteva firicele iuţi de sînge din picioruşul alb. Fata începe să tremure şi îşi bagă mîinile repede pe sub bluză pentru a căuta sînul plin de lapte. Ambele fiinţe se liniştesc cînd se simt aproape una de cealaltă. Însă tatăl i-a părăsit pe amîndouă. Deşi el a fost cel care a venit împreună cu părinţii lui pentru a-i cere mîna, atunci cînd a aflat că Mihaela este însărcinată, a preferat să fugă şi să se facă cioban decît să îşi asume responsabilităţile. Cu­vin­tele nu îi sînt articulate și vor­bește încet, cu teamă. „În spital am făcut mastită și el m-a lăsat să mor acolo. Făcea numai ce spunea mama lui”, spune acesta cu urme de suferinţă şi regret în glas. E prea crudă ca să afle ce înseamnă ura, dar nu suficient cît să nu fi găsit dezamăgirea şi abandonul. Copilul l-a păstrat pentru că îi este drag, iar dacă ea nu a reuşit să termine nici clasa a opta, va face tot ce îi va sta în putere pentru ca micuţul Teodor să poată studia şi să meargă chiar la liceu. Pînă atunci, îl va creşte alături de părinţii ei din ajutorul social şi din ceea ce reuşesc să producă animalele de lîngă casă.

Nu toate tinerele sînt nemulţumite de situaţia de acasă, dar asupra celor care au bunuri suficente, golul viselor neîmplinite îşi pune amprenta în privire. Gabriela Stoica are 18 ani şi îşi ţine în braţe cel de-al treilea copil, de o lună. Mai are un băieţel de trei anişori, gelos foc pe noul membru, dar cele şapte surori ale ei reuşesc să îi împace cînd ea nu este pe lîngă ei. „Plus că soţul mă ajută mult. Nu m-aş fi văzut cu alt băiat”, spune tînăra brunetă cu zîmbetul pe buze. Şi ea trăieşte tot din ajutorul social, dar ar fi vrut mult să devină învăţătoare, deşi faptul că au venit copiii pe lume au ţinut-o în loc. Nici măcar liceul nu l-a început. Are faţa rotundă şi, spre deosebire de Mihaela, e mai senină şi mai conştientă de lumea din jur.

Însă ce se întîmplă cu copiii ale căror mame nu îi mai pot întreţine? „Un preot din Buhalniţa m-a găsit la container şi m-a dus la centrul de plasament. Am luat o grămadă de bătaie acolo”, spune Ciprian Cozma. Apoi îmi povesteşte cum, după lungi căutări, şi-a găsit mama şi cei peste cinci fraţi. Nu o condamnă, căci sărăcia şi faptul că este copil din flori a făcut-o să îl abandoneze. Acum lucrează la barul din Lungani şi încă mai resimte rănile din trecut. Porecla după care oamenii îl cunosc este „Creşan”, pentru faptul că a stat la creşă şi nu a avut ocazia să crească în sînul familiei.

***

E ora cînd copiii se întorc de la şcoală. Satul mai prinde viaţă, dar cînd faci roata cu privirea vezi numai cîmpuri negre şi ici-colo case cu pereţi scorojiţi. O gaşcă de băieţi printre care sînt rătăcite şi vreo două fete rîd unul de altul de noroiul pe care l-au adunat pînă la urechi. Ei sînt străini de necazurile pe care le îndură tinerele de etnie. „Noi nu vorbim cu ele, oricum nici la şcoală nu prea vin. Şi părinţii ne spun să nu le luăm exemplu, noi trebuie să învăţăm”, spune un băiat blond cu chipul alb şi cu geacă de piele neagră. Copiilor nu le arde de teme prea curînd şi se hîrjonesc şi cască gura la oamenii de pe drum.

Un bărbat îşi trage calul alb de zăbală şi îl mută cu tot cu căruţă pe margine ca să facă loc maşinii cu saci de cartofi. El e printre puţinii din sat care spun un „nu” răstit tradiţiei de a căsători tinerele de la o vîrstă fragedă. „Statul nu ar trebui să le încurajeze dîndu-le bani, ele trebuie să se ducă să înveţe, nu să se gîndească la măritat. Aşa fac copii, iau bani care se termină şi noi tot săraci rămînem. Să ne dea locuri de muncă!”, se revoltă Titoiu Gheorghe, un bărbat la vreo 50 de ani. Însă sătenii care s-au adunat în jurul lui ca la pomană încep care să rîdă de el şi să îi scormonească trecutul, care să îi amintească faptul că s-a căsătorit la fel de tînăr ca ele. Nu îl lasă să îşi termine ideile, îl împung cu cîte un băţ, iar copiii îl mai trag de haină sau îl împing ca să tacă. „Măi, staţi că are dreptate într-un fel, dar dacă asta e tradiţia, asta e!”. Bărbatul cu burta înainte îşi măreşte ochii verzi, de parcă prin gestul acesta ar vrea să îi facă pe toţi să înţeleagă cuvintele lui. Însă Gheorghe o ţine pe a lui, căci ştie sigur că are dreptate şi încă speră ca cineva să schimbe situaţia în care se complac de ani buni. El ştie că pentru a remedia situaţia din sat, fiecare locuitor trebuie să treacă peste ideea tradiţiei, pentru a le oferi un viitor copiilor lor.