Păşesc rar pe cărarea pietruită care duce către Catedrala „Naşterea Domnului” din Brăila. Este Vinerea Mare şi de mîna mea saltă jucăuşă nepoata mea de numai patru ani care-mi repetă bucuroasă nevoie mare că „mergem la Doamne-Doamne”. Mă opresc la uşă pentru a mă închina şi pentru a o învăţa și pe Rebeca — care este agitată ca o albină —, cum să se închine, iar zîmbetul îi cuprinde toată faţa. Intrăm amîndouă în catedrală cu emoţie: eu pentru că este a doua oară cînd îmi aduc nepoata la biserică şi mă gîndesc la toate scenariile posibile care ar putea să supere puiul de om de lîngă mine, iar Rebeca nu mai poate de emoție fiindcă se va da „pe sub masă”.
Ritual
Întotdeauna cînd vin la catedrală primul lucru pe care îl fac, înainte de toate, este să merg la Tanti Vasilica de la lumînări. O ştiu de mică. Mereu dădea dulciuri copiilor de la scară, iar eu am iubit-o mult, nu pentru dulciuri, ci pentru chipul ei senin, cu ochii blînzi de un albastru pur care insipiră încredere tuturor şi care parcă te invită să îţi spui toată supărarea, ştiind că la sfîrşit o să primeşti un sfat dat din suflet.
Mă vede de cum păşesc pragul bisericii, iar încîntarea de pe faţa ei mă face să îmi dau seama că îi era dor de mine aşa cum şi mie îmi era. Mă cheamă la ea, la „biroul tăinuirii”, cum îmi place să-i spun. Mă invită să iau loc lîngă ea, iar eu o ridic pe Rebeca în braţele mele. Fiind post, Tanti Vasilica ne dă de data aceasta un măr şi o banană, căpătate la rîndul ei de la creştinii care au trecut azi pe la ea. Mă întreabă de părinţii mei, de facultate şi de ce mai este nou în viaţa mea, iar în acele momente simt cum liniştea mă cuprinde şi încep să îi povestesc noutăţile mele. Conversaţia ne este însă întreruptă destul de des de oamenii care vin să cumpere lumînări şi care, nerezistînd ochilor limpezi şi plini de bunătate ai confesoarei mele, mai zăbovesc să îi mai povestească vreo apăsare a inimilor lor.
Confesiuni
După ce aceştia pleacă, Tanti Vasilica ţine să mă pună la curent cu ceea ce creştinii i-au spus. „Vai de capul acestei femeii”, îmi spune ea. „Rodica are atîtea probleme de nici nu îşi mai vede capul de ele şi de parcă nu i-ar fi fost de ajuns, acum a mai aflat că soţul ei are cancer la intestine”.
Pe Rodica a cunoscut-o la biserică, pe vremea cînd încă nu vindea lumînări. Mergeau împreună în fiecare duminică la slujbe şi îşi împărtăşeau problemele una alteia. De cinci ani de cînd este aici, Tanti Vasilica îmi zice că „numai belele se ţin de capul acestei creştine”. Rodica a trecut prin multe în ultimii cîţiva ani. Şi-a înmormîntat părinţii la diferenţă de doar doi ani, băiatul i-a plecat la facultate la Bucureşti şi imediat după aceea bărbatul i s-a îmbolnăvit. Nu a aflat decît acum de ce suferă soţul ei şi asta după ce a umblat mai bine de şase luni cu el prin spitale.
„Acum, doctorii i-au spus că soţul ei mai are de trăit cel mult trei-patru luni. Îi pregăteşte înmormîntarea, ce să mai facă?”
„Fi-su cînd a aflat că tatăl lui are cancer a făcut depresie, mamă”, îmi povestește Tanti Vasilica. „Are restanţe la facultate cică, umblă noaptea prin cluburi, bea fără măsură, iar mamă-sa nu ştie ce să-i mai facă. Să nu cumva să faci şi tu aşa ceva!”, mă dojeneşte ea blînd. O liniştesc spunîndu-i că eu sînt bine şi oricît de multe probleme aş avea nu aş face vreo depresie. Ochii, pe moment tulburi, i se liniştesc la auzul vorbelor mele, apoi continuă să îmi povestească despre Rodica. „Acum, doctorii i-au spus că soţul ei mai are de trăit cel mult trei-patru luni. Îi pregăteşte înmormîntarea, ce să mai facă?”
Pe cînd eu înghit în sec, Rebeca mă trage de mînă şi mă întreabă „cînd ne dăm pe sub masă”. Văzînd nerăbdarea micuţei, Tanti Vasilica ne îndeamnă să mergem la rînd şi să nu mai aşteptăm că apoi se va aglomera. Mă conformez şi plec cu nepoata mea să stăm la rînd.
„I-a murit băiatul acum cîteva luni. A făcut stop-cardiac, nu ştiu cum, că era şi sportiv. E distrusă mamă-sa.”
După vreo 15 minute, ne întoarcem la „biroul tăinuirilor”, iar Tanti Vasilica vorbeşte cu o femeie în jur de 40 de ani, blondă, înaltă şi slabă. Cînd mă apropii de ele, observ că femeia avea ochii în lacrimi şi simţindu-mi prezenţa şi-i şterge pe furiş, apoi pleacă să stea şi ea la rînd. Îmi întreb în şoaptă confesoarea mea ce a păţit femeia aceea. „I-a murit băiatul acum cîteva luni. A făcut stop-cardiac, nu ştiu cum, că era şi sportiv. E distrusă mamă-sa.”
Văd că în spatele meu se adună o coadă destul de mare de oameni care vor să cumpere lumînări şi îi zic că plec, că nu o mai reţin din treabă şi că voi reveni curînd la ea. Pe drum, Rebeca reușește să șteargă-n vioiciunea ei toate gîndurile suferințelor.
Niciun comentariu