Lecția din Vinerea Mare de la poalele Pietricicăi

Dacă o pornești la pas prin Piatra Neamț și întrebi trecătorii în stînga și în dreapta de Petru Poenaru, se uită la tine pierduți, dau din umeri și își văd de viață neabătuți, lăsîndu-te cu mirarea lor și neștiința ta în brațe. Dacă însă schimbi foaia și întrebi de „omul fără picioare care deszăpezește iarna trotuarele”, auzi inevitabil un „Aaa, da, dom’le, îl știu” sau orice altă exclamație care sinteatizează același lucru. Pînă la urmă, Petrică le este cunoscut tuturor, că doar pe toți îi miră la fiecare sezon rece, de mulți ani încoace. El, lopata sa și încă ceva, ce greu transpare la o primă ocheadă: cheful de viață și de glume, pe care le descoperi doar dacă ai un dram de răbdare și te oprești din drum, în calea lui.

E Vinerea Mare, iar pe Petrică îl găsești la ceas de amiază în stația de vis-à-vis de spitalul din Piatra Neamț. În jurul lui, lumea vine sau pleacă grăbită înspre Piața Mare, aflată la o aruncătură de băț. Sirenele ambulanțelor care intră din vreme în vreme în curtea spitalului mai adaugă și ele cîțiva stropi de agitație în zarva din jurul lui. Petrică însă e liniștit. Are o pîine la subraț din care mai ciupește din cînd în cînd, și dă și la porumbei. Pîinea e asortată cu o cutie de pate vegetal, că așa e el, ține post „în fiecare miercuri și vineri.”

Un altfel de prieten

Nu mai e altul la fel ca Petrică în Piatra Neamț. E ușor de recunoscut de la distanță și lumea îl știe de mult timp, pentru că de cînd a ajuns el pe aici, de la Bacău, locul în care s-a născut, „să tot fie douăș’ cinci de ani, de cînd l-au împușcat pe Ceaușescu.” E ușor de înțeles de ce Petrică e îndrăgit de cei care intră în vorbă cu el din vreme în vreme: e glumeț și vorbește ca și cum ți-ar fi prieten de hăt, mult timp. O femeie cu un copil de mînă îl salută și îi urează „Sărbători fericite!”, spunîndu-i în același timp că se duce cu greu, că e plină de treburi. „Da’ nu te du, că ești tînără, Doamne păzește”, mă trezesc că îl laud, după care asist la desfășurarea unui rîs sănătos. „Păi, da, rîdem, glumim, eu nu-s omul care să pună multe la suflet”, vine cu lămuriri, în timp ce o urmărește pe tînăra mamă cum se pierde în mulțime.

„Se mai oprește lumea și le place să vorbim, să rîdem. Să le mai treacă și lor timpul, nu numai mie, mai ales că eu nu-s ăla care s-o facă pe rușinosul și îi spun omului drept în față ce cred.”

Un alt trecător, înfofolit într-un fîș a cărui trebuință o înțelegi cu greu în soarele ce își întinde leneș razele afară, îl salută grăbit. Petrică mai joacă un zîmbet printre buze și merge mai departe cu explicațiile. Păi cum, e de atîta timp printre oameni, e normal să înceapă să cunoască, să rețină figuri și să lege mici amiciții. „Se mai oprește lumea și le place să vorbim, să rîdem. Să le mai treacă și lor timpul, nu numai mie, mai ales că eu nu-s ăla care s-o facă pe rușinosul și îi spun omului drept în față ce cred.”

În folosul comunității, iarnă de iarnă

Acum e cald și soarele strălucește puternic în micuța icoană pe care o are agățată la piept, dar în zilele înghețate de iarnă, el se învrednicește să spargă zăpada bătătorită de la picioarele pietrenilor. Dotat cu o lopată și cu un sac de nailon în care își înfășoară ce a mai rămas din ale sale picioare, muncește cu spor, indiferent de gerul de afară, complet benevol. „Cel mai mult mă gîndesc la bătrînii care pot să cadă foarte ușor și se refac greu după o căzătură și de multe ori ajung chiar aici la spital.”

„Da’ nici nu am nevoie să mă plătească cineva dacă sparg gheața iarna. E destul să mă plătească Dumnezeu. Dacă El îmi dă sănătate, atunci am de toate”.

Banii din care trăiește zi de zi și-i ia de la pietreni, care îl ajută care cum pot. „Din ce se vede trăiesc”, spune după ce mulțumește cu un  „Bogdaproste” unei doamne ce i-a întins un leu. „Da’ nici nu am nevoie să mă plătească cineva dacă sparg gheața iarna. E destul să mă plătească Dumnezeu. Dacă El îmi dă sănătate, atunci am de toate”. Cînd însă pe trotuarele din Piatra Neamț nu e gheață, iar vremea se-ncălzește, își mai ajută socrul în grădină, „Numai dacă nu vrei, nu faci treabă, că în rest, se găsește.”

Petrică nu cunoaște o altfel de viață, de la nouă luni și jumătate, de cînd și-a pierdut picioarele într-un incendiu.

A făcut liceul la București, unde a învățat și carte și practică, „cizmărie și tîmplărie”. Dar cum „timpurile erau altfel și nu aveam bani să dau  mici atenții pedagogului să mă ia în față”, a rămas doar cu practica, fără un loc de muncă. Capul îi merge, iar cu mîinile a tot lucrat, deși pe contract de muncă nu a fost angajat. „Păi crezi că cine mă primește? Nu m-a băgat nimeni în seamă, așa că acum fac ce se vede”, și face un gest scurt către buzunarele în care a mai băgat încă un leu oferit cu nonșalanță.

„Vai” – un cuvînt fără sens

Petrică nu cunoaște o altfel de viață, de la nouă luni și jumătate, de cînd și-a pierdut picioarele într-un incendiu. „Așa îmi petrec zilele și viața de cînd mă știu. Puteam să fac așa cum fac mulți, să îmi pun capăt zilelor, dar nu, de ce, dacă Dumnezeu ți-a dat viață, de ce să ți-o iei?”. În accidentul cu pricina, focul l-a atins și pe unul din frații săi. „A căzut o grindă peste el și acum are placă la cap, cînd se schimbă vremea o ia pe ulei”.

Are frați cît să facă o echipă de fotbal și să mai fie și oameni și de rezerve. Cele 16 suflete au apucat însă care încotro, „au plecat pe unde au văzut cu ochii”. Numai Petrică nu s-a gîndit vreo secundă să meargă în străinătate.„E bine aici. Contează să îți cîștigi existența, să ai pentru mîine și apoi mai vezi”. Glumește mult și a învățat, în cei 40 de ani ai săi, să conștietizeze faptul că doar gîndul bun îi poate face viața mai ușoară. „Banii vin și se duc. Însă la mine au trecut toate greutățile și nu mi-am pierdut curajul. Am zîmbit și am mers mai departe, iar curajul de la Dumnezeu mi-l iau”, mai adaugă Petrică, pentru a explica parcă de ce-ți poartă icoana în piept.

„Eu? Ce să fac, am stat, am muncit, am rîs, am glumit, am băut, am chefuit, am fost pe la prieteni, ei m-au mai luat pe la ei, așa trece timpul. De  ce să mă ascund după degete? Da, mai și chefuiesc, de ce să mă ascund? De asta e frumoasă viața, să știi să glumești și să rîzi, nu că vai de mine și de mine.”

Petrică are doi copii de 13 și 14 ani pe care nu i-a mai văzut de mult timp, fiind în Bacău, cu mama lor. Cei doi  au rămas la ea, deși el ar fi vrut ca măcar pe unul să îl aibă aproape. Nu îi place însă să își amintească de trecut și să fie întrebat de copiii lui, pentru a nu găsi așa vreun motiv pentru a se plînge. Pentru că el nu e omul care să facă asta, iar dacă e să îl întrebi cum și-a tot învîrtit timpul, îți enumeră calm și tacticos, pe un ton glumeț, vrute și nevrute. „Eu? Ce să fac, am stat, am muncit, am rîs, am glumit, am băut, am chefuit, am fost pe la prieteni, ei m-au mai luat pe la ei, așa trece timpul. De  ce să mă ascund după degete? Da, mai și chefuiesc, de ce să mă ascund? De asta e frumoasă viața, să știi să glumești și să rîzi, nu că vai de mine și de mine.”

Cu gluma-n buzunare

„Vezi că îți sună telefonul”, mă atenționează Petrică. „Mie nu îmi place să am telefon.” Omul se aștepta să citească mirare în ochii mei, deoarece continuă imediat cu explicațiile. „Cum dă cineva de mine în caz de ceva? Ei cum, dă o mașină peste mine și na, uite că a dat de mine, la propriu”. Izbucnește din nou într-un hohot de rîs zgomotos, în timp ce alături, pașii trecătorilor se împleticesc printre sacoșele încărcate. Ceața este însă îndepărtată atunci cînd îmi arată magazinul de mobilă de alături. „Uite, vezi, cînd am nevoie, coboară un băiat și îmi dă să sun. Aici la fel, și dincoace tot așa”, spune în timp ce îmi mai arată două-trei vitrine din fața noastră. „Păi, tu crezi că sînt al nimănui? Sînt al lui Dumnezeu, pîn’ la toată urma, nu?”