Dan Mârţu: „În generaţia bunicilor mei, mai întîi era Dumnezeu și apoi era doctorul”

La secţia ORL de la Spitalul de Recuperare din Iaşi, oamenii aud tot timpul ce se întîmplă în jurul lor. Cu asta se poate mîndri medicul Dan Mârţu de cînd a început să ocupe serios de românii mai slabi de-o ureche. Pentru ei a cutreierat şcoli şi spitale din Germania cu o bursă în buzunare, pentru ei a creat la Iaşi o clinică care îi scoate din lumea fără de zgomote. După aproape 20 de ani de studii şi cercetări, a realizat în premieră naţională un implant cohlear, datorită căruia un student la Teologie a putut să audă din nou. Mai apoi, pentru a înlătura această dizabilitate de la rădăcini, a introdus în maternităţile ieşene un program de screening care testează auzul nou-născuţilor încă din primele ore de viaţă. Deşi în România salariul unui medic nu este încurajator, profesorul Dan Mârţu rămîne în sălile de operaţie doar pentru strigătul de bucurie al celor vindecaţi.

„Eu nu muncesc, ci trăiesc bucuria de a face ceea ce-mi place”

Dacă vă uitaţi în urmă vedeţi că în familia dumneavoastră medicina este o tradiţie. Ce cred oamenii despre faptul că v-aţi urmat străbunicul, bunicul şi tatăl?

Cred că în fiecare familie există o amprentă pe care cei dinaintea ta o lasă şi copiii sigur că sînt influenţaţi de viaţa, de ideile, de discuţiile care se poartă acasă, nu doar conversaţiile cu reflecţie asupra profesiei. Există şi adversari ai ideei acesteia, care zic: „Uite dom-le, taică-su a fost medic şi el e tot medic, taică-su a fost pictor şi el tot pictor, taică-su a fost scriitor şi el e poet acum!”, dar nu este aşa simplu. Eu cred că tradiţia asta este veche şi nu e de condamnat. În ceea ce ma priveşte, eu am ales medicina după părerea mea şi după capul pe care-l aveam eu atunci, pentru că iţi oferea nişte posibilităţi. Sigur că, impreună cu aptitudinile pe care le aveam eu, cum le judecam eu atunci, am gîndit că cea mai potrivită alegere era să reuşesc să intru la Facultatea de Medicină chiar dacă erau nişte vremuri grele. În 1960 cînd am intrat, concurenţa era foarte mare, erau zece pe un loc, examenele erau foarte grele, titlul de medic însemna ceva măreţ. Dar am reuşit să intru al 13-lea, număr cu ghinion. Acum au mai trecut vremurile şi lucrurile s-au schimbat. Mi-am dorit foarte mult sa fiu medic şi mulțumesc atît influenţei pe care am primit-o, cît şi condiţiilor care m-au ajutat, pentru că este foarte important să fii fericit într-o profesie, să-ţi facă plăcere cînd te duci la serviciu, pentru că eu nu muncesc, ci trăiesc bucuria de a face ceea ce-mi place.

Dar pentru dumneavoastră nu a fost cu ghinion acest număr 13.

Nu a fost cu ghinion, dimpotrivă, a fost o mare bucurie, a fi student la Medicină era ceva şi nu am regretat nimic. Îmi aduc aminte că educaţia în facultate am primit-o de la nişte oameni deosebiţi. De exemplu mi-l amintesc pe profesorul Petrovanu, un om de mare cultură, un profesor sclipitor, care ne determina să mergem la operă şi la teatru. Contribuia la educaţia a studenților de la Medicină. De exemplu, la teatru eram foarte încîntaţi să vedem că de la noi eram mai mulţi decît cei de la alte facultăţi.

Mulţi studenţi români aleg cariera asta pentru că în copilarie au fost marcați de un anumit eveniment. De exemplu, au avut cunoscuţi bolnavi care nu puteau fi trataţi. Dumneavoastră v-aţi confruntat cu o asemenea situaţie? 

Cred că a fost doar influenţa celor trei generaţii anterioare. Dar, şi aşa e foarte greu, alegerile sînt individuale, multiple, foarte multe lucruri determină viitorul unui om. Uneori alegerile sînt bune, alteori nu sînt potrivite pentru personalitatea şi caracter, spun asta pentru că am avut doi colegi care după doi ani de zile au renunţat la Medicină, unul dintre ei s-a facut regizor, un altul o facut o carieră în muzică.

Pentru dumneavoastră Medicina şi ORL-ul a sunat mai bine? 

În perioada în care trebuia să intru la facultate erau nişte examene grele, dar bune. Se dădea de exemplu, examenul de internat. Internul era omul de bază într-o clinică, era convenabil să fii intern pentru că îţi dădea posibilitatea să primeşti un salariu mic şi să rămîi în spital. Adică îţi dădea şi casă şi masă spitalul, alături de o mică remuneraţie. Şi rămînînd şi lucrînd în spital ajungeai să cunoşti bolnavii, ajungeai să le urmăreşti evoluţia. Eu am urmat vreo patru stagii de practică obligatorii la materiile importante. Unul dintre ele era la ORL, şi mi-a plăcut specializarea asta, tipul acesta de chirurgie. Pentru că rezultatele activităţii unui chirurg sînt imediate. Mie-mi place alb sau negru, iar aici ştii despre ce este vorba.

Sînteţi medicul care a făcut primul implant cohlear în România. Ce este acesta şi cum ajută el pacienţii? 

Eu am lucrat 29 de ani la Spitalul „Spiridon”. După ’89 am avut şi eu posibilitatea să merg în străinătate. Şi am avut o bursă în Germania. Dar acolo am plecat pe teme de chirurgia funcţională a laringelui. Însă cînd am văzut progresele care s-au făcut în ureche am virat de la laringe, la ureche. Chirurgia laringelui este aceeaşi ca şi acum 50-60 de ani, este adevărat că a venit laserul, dar laserul este tot un fel de cuţit. Dar principiile şi tehnicile au rămas aceleaşi.

„Întrebai bolnavul «Auzi?» şi el răspundea «Da» şi asta notai, şi erau situaţii cînd persoana nu era corectă din diferite motive.”

Din 1980 a început însă chriurgia urechii interne, prin implantul cohlear. Mergînd în Germania şi văzînd ce rezultate deosebite sînt în acest domeniu, am dat startul şi în Iaşi, dar şi în România, la chirurgia urechii interne. Asta nu înseamnă că am făcut doar o operaţie de implant, asta înseamnă că am dezvoltat aici şi o clinică, o întreagă echipă care nu urmăreşte doar rezultatele operatorii, ci şi cele funcţionale.

Pentru că în Iaşi nu existau decît nişte încercări timide, am dezvoltat „Audiologia”, care pînă la a fi aduse în clinică aparatură specială, Audiologia se facea pe metode subiective: întrebai bolnavul „Auzi?” şi el „Da” şi asta notai, şi erau situaţii cînd persoana nu era corectă din diferite motive, fie că voia să obţină nişte avantaje economice, fie că voia să se răzbune dacă cineva îl lovea mai tare, spunînd că şi-a pierdut auzul. Astfel am introdus aici „Audiometria obiectivă”, iar recent, „Vestibulogia”, adică testarea echilibrului. Astfel am dezvoltat aici chirurgia urechii interne şi de asemenea am dus mai departe explorarea funcţională a urechii. Astfel determinăm obiectiv posibilitatea unui pacient care poate candida pentru implant.

Acum am evoluat, mi-am făcut o echipă care este foarte performantă şi cred că rezultatele pe care le avem în domeniu explorării şi tratării bolilor auditive sînt remarcabile.

De ce acest viraj de la laringe la ureche? 

Am ajuns aici datorită unui eveniment. Am ieşit odată cu copiii la un spectacol cu artificii de la Teatrul Naţional şi eram înconjurat de copii surdo-muţi care vorbeau prin semne. Pentru ei, pentru copiii care sînt condamnaţi să rămînă surzi, intervenţiile chirurgicale la ureche le oferă posibilitatea de a se integra în societatea normală, fiind astfel combătută surdo-mutitatea. Este o realizare ingineresco-medicală care a dus la prima conexiune între creier şi un aparat făcut de mîna omului, pentru că electrozii fac legătura direct cu sistemu nervos. Creierul are capacitatea de a transforma aceste impulsuri în gînduri. Dar o proteză este destul de complicată chiar şi astăzi, cu toate progresele făcute de electronică.

„Reacțiile sînt diverse, de la plîns de bucurie pînă la surpriză sau respingere”

Cum este trecerea pentru pacienţi de la lumea tăcerii la cea a zgomotelor? 

Surditatea este un handicap teribil, poate mai grav decît faptul că nu poţi vedea. Un nevăzător suportă mul mai bine deficienţa şi se integrează mult mai bine în mediu decît un om care nu aude. Sînt persoane care nu au auzit niciodată şi li se dă posibilitatea să audă, dar sînt şi copii care aud pentru prima dată. Reacţiile sînt diverse, de la plîns de bucurie pînă la surpriză sau respingere, pentru că est ceva nou. Iar dacă implantul nu are intensitatea bine reglată, sunetul, se sperie. De exemplu am avut o fată de la Chişinău care, în urma unui accident de maşină şi-a pierdut auzul. După un an jumătate a reuşit să-şi procure implantul şi a venit aici. Rezultatele au fost extraordinare, după ceva timp ea reuşind să se întoarcă la meseria de profesor pe care o practica.

Despre primul pacient care a beneficiat de implant ce vă amintiţi?

Primul meu pacient a fost un tînăr student la Teologie, care a surzit în urma unei meningite. Pentru că nu mai auzea, nu a mai putut să capete meseria de preot. Ovidiu avea 23 de ani şi l-am ales pe el din cei trei candidaţi pentru că pentru el era urgent din punct de vedere medical. Astfel, în cazurile de hipoacuzie cauzată de meningită, cohlea, sau urechea mijlocie se osifică şi nu mai poţi introduce electrozii. A fost un lucru deosebit pentru el.

„I se părea că i-a intrat diavolul în cap şi că aude voci şi a venit la noi şi ne-a zis să-i scoatem neapărat implantul. Am trimis-o la un psihiatru, la un psiholog, dar ea a ţinut să-i scoatem neaparat implantul, chiar sub ameninţarea că se va sinucide.”

Dar cel mai ciudat caz?

Era o fată care provenea dintr-o familie necăjită. Şi m-au rugat foarte mult să-i implantez copilul. După multe teste a ajuns pe masa de operaţii şi am implantat-o. Peste un an a făcut schizofrenie şi a început să aibă un comportament deviant, iar lucrurile i se păreau altfel. I se părea că i-a intrat diavolul în cap şi că aude voci şi a venit la noi şi ne-a zis să-i scoatem neapărat implantul. Am trimis-o la un psihiatru, la un psiholog, dar ea a ţinut să-i scoatem neaparat implantul, chiar sub ameninţarea că se va sinucide. Chiar dacă implantul astă a costat în jur de 20 000 de euro şi însemna ceva ca să-l arunci la coş, i l-am scos pînă la urmă. Partea comică sau tragică, aici vine. Peste şase luni fata a revenit şi s-a rugat ca de toţi Dumnezeii să-i refacem auzul. A fost o decizie foarte grea pentru că nu oricine vine la noi e operat.

Acum, de exemplu, avem pe listă un număr de 60 de copii, dar noi nu primim decît un un număr limitat de implanturi. Anul trecut am avut doar 24. De asta noi nu procedăm orbeşte în alegeri, copii sînt supuşi unor teste eliminatorii. Şi mai este o problemă acum. Legea nu ne mai permite să implantăm decît copii cu vîrste între 1-5 ani, de ce? Pentru că cu cît timpul trece, cu atît creierul devine mai puţin plastic şi se acomodează mai greu cu implantul şi după vîrsta de cinci ani, un copil nu mai poate fi implantat din Programul Naţional. la noi însă treburile merg mai greu. În Occident, se implantează binaoral, pentru că auzul cu ambele urechi este superior celui cu o ureche, şi astfel pacienţii se pot orienta mai bine către sursa sonoră.

Spuneaţi despre un Program Naţional de Implanturi.

Am reuşit alături de Bucureşti şi Timişoara, Cluj, Tîrgu Mureş să determinăm oficialii de la Ministerul Sănătăţii să accepte că acest hadicap poate fi tratat şi intră intră într-un program prin care se oferă gratuit un număr de implanturi, întotdeauna mai puţine decît numărul necesar.

„La noi medicul face și contabilitate și secretariat”

Spuneaţi că atunci cînd aţi dat admiterea la Medicină, erau cîte zece studenţi pe un loc. Azi, poate că se intră mai uşor, locurile sînt mai multe, dar studenţii români nu ies întotdeauna mulţumiţi din amfiteatre.

Este o degradare progresivă a acestei profesii. De ce să vină la medicină dacă salariul unui medic primar este de 2 400 de lei? Iertaţi-mă! În primul rînd e vina Ministerului, care spune „ăştia sînt banii, astea sînt posibilităţile”. Şi durează pînă să ajungi medic. Ai şase ani de medicină, cinci ani de rezidenţiat, pînă ajungi să cîştigi 10 milioane pe lună ajung la 30 de ani. Dar în străinătate un medic rezident poate primi şi 3000 de euro pe lună, nu mai zic de un medic primar ce salariu are. În al doilea rînd şi mass-media are contribuţia sa. Cum este privit medicul n România? Eu sînt la a treia generaţie de medici, iar în generaţia bunicilor mei, mai întîi era Dumnezeu şi apoi era doctorul. Acum, dacă deschizi televizorul, precis ai să găseşti un post de televiziune care unde se discută vreo culpă medicală. Dar la ei e vorba şi de publicitate, căci o ştire negativă e mult mai interesantă decît una bună. Dintre Pleşu sau Becali, lumea pe al doilea îl preferă.

După revoluţie s-au înfiinţat foarte multe facultăţi de medicină, iar în slujba fiecărui student se află un corp didactic. Aceştia însă nu se pot pregăti prin decret prezidenţial. Ca să nu dau un nume de oraş explicit, s-au format în România vreo şase-şapte facultăţi fără ca să existe acolo condiţii bune pentru actul didactic. Promoţiile acestor serii, probabil că sînt mai puţin pregătite. Eu, ca să ajung profesor, cu 10-15 ani înainte, profesorii mei îmi dădeau să ţin cursuri. Apoi am dat examen de şef de lucrări, apoi de examen de conferenţiar şi abia apoi am ajuns profesor. Acuma sînt foarte mulţi studenţi care vin la facultate ca să obţină o diplomă. Şi atunci, sigur că neexistînd dorinţa de a face ceva în profesia pe care şi-au ales-o şi pe care ar trebui să o practice, interesul este mai scăzut.

Aţi studiat în străinătate cu cîţiva ani în urmă. La prima vedere, care au fost diferenţele dintre noi şi Occident pe care le-aţi văzut?

În străinătate ţi se oferă totul, de la aparatură performantă, la timp mult de lucru. Acolo sigur că există o condiţionare de rezolvare a cazurilor medicale într-un anumit timp. Pe lîngă asta, secretara este secretară şi îşi face treaba ei. Aici la noi medicul face şi contabilitate şi secretariat, trebuie să fie atent şi ce instrumente i se oferă, dacă i se dau. Diferenţele sînt foarte mult. Noi sîntem într-o situaţie în care nu văd cum o să ieşim.

„Aici, ba nu merge un instrument, ba plouă în sala de operaţie”

Este statul român surd la strigătul medicilor?

La un moment dat încep deja să se tragă semnale. Anual pleacă de la noi mii de medici. În ultimii cinci ani, conform statisticilor, vreo 14 000 de medici au plecat. Şi să ştiţi că nu pleacă medicii proşti, cei slab pregătiţi, ci pleacă cei mai buni. Credeţi că această pierdere nu are repercursiuni asupra stării de sănătate a populaţiei României? Dar eu mereu m-am întrebat: Interesează pe cineva? Autorităţile dintotdeauna au spus că vor face ceva să oprească asta, dar practic, uitaţi-vă în timp, de la declaraţia domnului „X”, pînă în momentul actual, ce s-a făcut? Nimic. Şi nici nu cred că se va face ceva, pentru că am înţeles că nu sînt bani, acolo la vîrf sînt persoane care au ajuns cum au ajuns şi nu fac nimic din ceea ce ar trebui să facă. Eu sînt trist şi-i pare rău pentru ceea ce se întîmplă la noi.

„Să dea Dumnezeu să le vină mintea la cap celor care conduc această ţară şi să facă ceva pentru tinerii doctori”.

Atunci în cine credeţi că mai stă speranţa?

Cred că tot în tineri. De exemplu, eu am un băiat care probabil, văzînd ce fac eu, a vrut şi el să facă. Astfel a terminat facultatea de Medicină. A terminat ca şef de promoţie, însă asta pentru mine nu a însemnat nimic. În anul al IV-lea însă, a plecat să studieze în Germania. Acolo nu-l ştia nimeni, iar cînd s-a întors de acolo cu note maxime, a dovedit că a fost un student bun. Întîmplător se face că lui îi şi place ceea ce face. L-am trimis în străinătate să se perfecţioneze, şi chiar dacă nu a vrut a plecat, iar cînd a ajuns acolo mi-a zis că niciodată acolo nu se lovea de surprize, întotdeauna ştia ce trebuie să facă, programul lor era clar. Aici, pe lîngă altele, ba nu merge un instrument, ba plouă în sala de operaţie, ba se stinge lampa în timpul operaţiei. Dar, speranţa este în tineret. Să dea Dumnezeu să le vină mintea la cap celor care conduc această ţară şi să facă ceva pentru tinerii doctori. Nu mă refer neapărat la bani, pentru că nu banul este totul, trebuie o altă optică plasată asupra medicinei.

Credeţi că se află tinerii medici între ciocan şi nicovală? Doresc ei să profeseze peste hotare, dar nu pot pentru că sînt legaţi de ţară, de familie?

Păi care este viitorul medicilor în România? Cea mai bună măsură pentru ei aici este să le crească salariul cu 100-200 de lei? Dar cu imaginea lor cum rămîne? Eu mă uit la pacienţii mei. Lumea are mereu ceva de comentat, este mereu nemulţuită de medici, pentru că este foarte interesant cum li se induce lor ideea că tot ce se întîmplă în spitale, doar medici sînt vinovaţi.

***

Prof. Dr. Dan Mârţu s-a născut pe 1 ianuarie 1943 la Bacău. În vremea tinereţii a urmat Facultatea de Medicină Generală din Iaşi, profesînd din 1966. În prezent este medic primar în cadrul secţiei de ORL (oto-rino-laringologie) de la Spitalul de Recuperare din Iaşi şi profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”. Pe 10 martie 2000 a realizat în premieră naţională un implant cohlear care a redat auzul pacientului. Pentru că această operaţie presupunea o investiţie de 20.000 de euro, medicul, alături de alte clinici din ţară, a convins reprezentanţii sănătăţii să creeze Programul Naţional de Implant Cohlear.