Mihai Dinu Gheorghiu: „Propuneam transformarea acestui sistem cenzorial, într-unul liber, în care oamenii să-și poată alege destinul”

Două scrisori l-au încurcat. Tot ele, însă, l-au și descîlcit, într-o vreme în care ițele erau dirijate de regim. Ca toți cei din generația `80, sociologul Mihai Dinu Gheorghiu s-a format în sistemul comunist, timpuri în care s-au coagulat nu doar frustrări, ci și „grupul de voie bună”, ori întîlniri fundamentale. L-a cunoscut, astfel, pe sociologul francez Pierre Bourdieu, cel care avea să-i devină mentor și îndrumător pe parcursul studiilor doctorale. Din Franța s-a întors, însă, despicat de-o disonanță care-l făcea să creadă că sistemul trebuie liberalizat din interior. A scris către Europa Liberă. Propunea să-l înlocuiască pe Nicolae Ceaușescu și schițase chiar punctele unui program politic. „N-am scris prostii”, îți spune, în timp ce-și amintește despre asta.

În 1980, Mihai Dinu Gheorghiu devine cercetător în sociologie la Centrul de Științe Sociale, din Iași. Un an mai tîrziu, debutează cu un volum de critică literară despre opera lui Ibrăileanu, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. În 2004, este membru al Comisiei Internaţionale Wiesel pentru Studierea Holocaustului, iar în 2009 primește Ordinul Meritul Cultural din partea Preşedinţiei României. Din 1999, de cînd a devenit cadru didactic al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, la „Cuza”, își împarte viața între Franța și România.

Sînteți printre primii care au tradus din opera sociologului Pierre Bourdieu, la noi.

Sînt al treilea, dar primul care l-a tradus pe Bourdieu într-un volum. Existaseră deja două traduceri, dar în antologii. De altfel, pot să vă spun, ca să mă laud puțin, că prin ’90, la Paris, se publicase o bibliografie a tututuror publicațiilor lui Bourdieu și reieșea de acolo că în România apăruseră cele mai multe traduceri din cîte existau în Europa de Est, fiind vorba despre cele facute de mine. Stăteam atunci de vorbă cu niște colegi suedezi și pentru ei părea paradoxal. Se întrebau cum era posibil să-l traduci pe Bourdieu în România. Era o chestie dificil de înțeles și îmi aduc aminte că, în timpul discuției, am avut o reacție destul de iritată. Sigur, iritarea era legată de sensibilitatea mea de atunci. Acum aș putea să le explic pe îndelete că a fost posibil pentru că l-am tradus într-o zonă care era protejată din punct de vedere ideologic, aceea a culturii, literaturii și-a artelor. Nu trebuia să fac concesii, nu trebuia să pun o prefață în care să-l laud pe Ceaușescu. Pentru că zona asta literar-artistică avea o anumită autonomie.

Cum ați luat legătura cu Bourdieu?

În 1980 am dat concurs și am intrat la Centrul de Științe Sociale, ca sociolog în cercetare, aici în Iași. După ce am absolvit facultatea, am fost patru ani profesor logoped, dar mă identificam cu critica literară încă din studenție. Apoi, în perioada anilor ’80, eram mai mulți cei care căutam cărți din Vest, mai greu accesibile. Aveam noroc cu niște librării care trimiteau cărți gratuit. În plus, mă șmecherisem și ceream titluri care nu erau pe listă. Am obținut așa una dintre marile cărți ale lui Bourdieu – La Distinction, critique sociale du jugement. Am citit-o cu entuziasm exact în anul în care mă pregăteam să intru în cercetare, ca sociolog. Am tradus, din concluziile cărții, mai multe fragmente pe care le-am publicat în revista Dialog a Universității și pe care i le-am trimis și lui Bourdieu. Am început astfel o corespondență cu el. Asta se întîmpla în ’82. I-am trimis revista cu fragmentele traduse, împreună cu o scrisoare. El era extrem de curtenitor și amabil. Mi-a răspuns, așa că în ’83 i-am trimis o scrisoare mai lungă, în care i-am povestit prima mea carte, care era despre Ibrăileanu. I-am făcut un rezumat de vreo zece pagini și i-am trimis scrisoarea printr-un lector francez care se afla la Iași și de care eram mai apropiat. El era, însă, supravegheat de Securitate, iar la aeroport s-au găsit asupra lui două scrisori. Una, a lui Dan Petrescu către Ioan Petru Culianu, și scrisoarea mea către Bourdieu. Cînd am fost anchetat pentru asta, ofițerul a creat în mod artificial un moment de tensiune și mi-a aruncat în față plicul, spunîndu-mi: „ați încălcat legea Poștei Române!” Deci problema era că n-am trimis scrisoarea prin poștă (rîde). Pare atît de pueril, de ridicol, dar în momentul respectiv era dramatic.

Și ați mai trimis scrisoarea?

Sigur! M-am încăpățînat și am trimis-o prin poștă. Am scos cîteva cuvinte, dar scrisoarea respectivă nu era una politică, la propriu. Era, însă, un semn de autonomie intelectuală, o sfidare la adresa cenzurii.

Simțeam eșecul pentru că nu avusesem curaj să fug din România

Spuneați la un moment dat că tinerii sînt cei care fac istoria, iar bătrînii sînt cei care o scriu. Credeați că puteți face istoria, cînd erați tînăr?

Nu, nu am avut impresia asta. Însă un raport cu istoria ca actor al istoriei a apărut în biografia mea ceva mai tîrziu, cînd aveam treizeci de ani.

Ce se întîmpla atunci?

Întîmplarea face că am un fiu de 33 de ani. Sîntem născuți în decembrie, la 26 de ani și o zi diferență. Cînd el a împlinit vîrsta asta, mi-am amintit ce se întîmpla cu mine pe vremea cînd și eu aveam 33 de ani. Era în 1986. Așteptam o viză de tranzit într-o gară din Salzburg, ca să ajung la Paris. Ieșeam pentru prima data din România și o făceam în condiții excepționale. Nu știam exact ce se va întîmpla cu mine. Îmi propusesem să rămîn în Franța, ceea ce nu s-a întîmplat. Atunci, însă, resimțeam totul ca pe un moment de ruptură biografică.

Era prima dată cînd ați încercat sa plecați?

Mai existaseră două precedente care au eșuat. În perioada studenției am fost propus pentru o bursă în Franța și am fost eliminat dintr-un motiv pe care nici acum nu îl cunosc cu exactitate. În orice caz, nu cred că a fost vorba despre o persecuție politică. Apoi, ‘82-‘83, cînd eram deja cercetător la Centrul de Științe Sociale, am fost propus pentru un schimb științific în Bulgaria. Nu am ajuns să plec pentru că atunci a fost un moment dramatic pentru așa-numitul grup de la Iași. Securitatea a deschis procedurile de anchetare și s-au făcut percheziții. Am fost chemat să dau declarații despre relațiile cu străinii. Se interesau în special de francezi. N-am putut pleca atunci, ceea ce era ridicol, pentru că o vizită în Bulgaria nu implica nici un pericol.

Ați încercat, deci, de mai multe ori să ajungeți în Franța, iar cînd, în sfîrșit ați reușit, v-ați întors. De ce?

Cînd am ieșit prima oară din țară, m-am întors cu un sentiment amestecat. Simțeam eșecul pentru că nu avusesem curaj să fug din România și, în același timp, culpabilitatea pentru că îmi abandonam familia și prietenii. A fugi însemna a pune în dificultate pe cei rămași acasă. E o experiență traumatică. M-am întors, totuși, cu dorința de a pleca din nou. Și chiar cu o promisiune sau cu o provocare. Aveam de gînd să sfidez sistemul. „Ies cînd vreau eu, nu cînd vreți voi” era ceea ce voiam să transmit. Lucru cu totul absurd pentru că erau o serie de etape de parcurs ca să obții un pașaport. Și atunci, ăștia au zis, „domnule, pe ce se bazează ăsta?” Eu știam pe ce mă bazam, dar ei erau, cred, într-o derută.

Pe ce vă bazați?

Pe două lucruri. Pe de o parte, pe relațiile de încredere pe care le stabilisem cînd am ajuns prima data în Franța. Mai exact, pe sprijinul lui Pierre Bourdieu, cu care mi-am dat, în cele din urmă, doctoratul acolo. Lui i se părea interesant ce voiam eu să fac. Sigur, poate că a exagerat puțin ca să mă încurajeze. Și apoi, mă bazam pe relațiile de încredere din țară. Eram un om stimat de colegi. Secretara de partid de la mine, de la institut, mă apăra. Spunea: „de ce vă legați de Gheorghiu? Gheorghiu face treabă, este un om serios.” Cumulam genul ăsta de resurse. Eram membru de partid și s-a făcut o ședință în care trebuia să obțin recomandarea colectivului, ca să pot pleca. S-au ridicat colegii și m-au susținut. Și pentru că eram susținut, au făcut o înscenare. Au trimis o scrisoare pe care au semnat-o cu „Jean Dupond” către prima secretară de la județ, din Iași, în care personajul acesta spunea c-a aflat că Mihai Dinu Gheorghiu vrea să vină la Paris, să se pună în slujba unei instituții ostile statului român. Dar nu se știa cine e „Jean Dupond”, de la cine aflase, despre ce instituție era vorba. Nu se știa nimic.

Și-au procedat în felul următor: ca să nu creadă francezii că este o problemă cu mine, ne-au acordat pașapoarte mie și soției, fiindcă depusesem actele amîndoi, în același timp. Pe vremea aceea, pașapoartele se trimiteau la consulatul francez pentru a primi viză prin intermediul Oficiului Național de Turism (ONT). Într-o sîmbătă, am aflat că pașapoartele au ajuns la Iasi și că luni trebuie să mă duc să le iau. La prînz au venit părinții mei, pentru ultima masă împreună, și în timpul ăla primesc un telefon de la un fost coleg de liceu, funcționar la Comitetul de Partid pe Centrul Universitar. Îmi spune că trebuie să vin urgent la ei, deoarece ajunsese o scrisoare din Franța și e o problemă în legătură cu călătoria mea. Am lasat totul – prînz, părinți – și m-am dus. Am intrat într-o sală unde era o doamnă care scria ceva: traducea presupusa scrisoare venită din Franța. Au făcut înscenarea aia ca eu să cred că tocmai atunci aflau și ei despre ce e vorba. Evident că am făcut o scenă de isterie. A doua zi m-am dus la ONT și mi s-a zis că mi s-au retras pașapoartele. Și atunci am început o mișcare de protest.

Ce-ați făcut?

N-am plătit două luni de zile cotizația la partid. Nu voiam să mai am de-a face cu ei, dar secretara de partid mi-a spus: „nu puteți să faceți asta. Va trebui să vă dăm afară din Institut, pentru că nu puteți fi în același timp, și cercetător, și exclus din partid.” Și-am întrebat: „de ce nu?” Mai erau colegi cercetători care nu erau membri de partid, însă nu excluși din partid! Îmi pierdeam, în felul acesta, statutul profesional, la care țineam foarte mult și pe care am reușit să-l păstrez pînă în ziua de azi. Și atunci am zis: „ok, vă plătesc cotizația”. Am plătit și din urmă. Veneam la serviciu, dar nu mă duceam la ședințele de partid. Și au trimis de la Universitate pe unul din prorectori, să mă contreze dacă fac scandal. A fost o mobilizare întreagă. Asta se întîmpla în noiembrie ‘88 și a durat aproape un an pînă am reușit să ieșim din țară, în 24 septembrie 1989.

Apăruse un sentiment de culpabilitate pentru faptul de-a fi membru de partid

Atunci ați trimis acea scrisoare deschisă, către Europa Liberă, în care propuneați să luați locul lui Ceaușescu, ca secretar general al PCR-ului.

Da, strategia asta, de a depune o falsă candidatură, a fost ca o replică. Am zis că dacă nu pot să ies din partid, atunci să inversez raportul de forțe. Asta nu însemna că voiam să schimb sistemul, ci modul în care funcționa sistemul. Nu eram, însă, foarte convins de șansele unui asemenea demers. De aceea am și renunășțat la primul eșec. Ar fi trebuit să insist. Retrospectiv, îmi pare rău că nu am făcut-o.

Ce s-a întîmplat cu materialul acela?

A fost oprită de o funcționară de la ambasada americană, prin care încercam să o trimit la Radio Europa Liberă. Eram bun amic cu Gelu Ionescu, pe care îl cunoscusem prin Alexandru Călinescu, și care lucra acolo, la München. Pe el contasem să îmi difuzeze scrisoarea, concepută undeva la Valea Vinului, la o reședință a Uniunii Scriitorilor. Întîmplarea face ca la mulți ani după aceea să vorbesc cu Gelu Ionescu la telefon. Mi-a spus că și dacă ar fi primit materialul acela, tot nu l-ar fi difuzat fiindcă s-ar fi gîndit că e o înscenare și cineva încearcă să-mi facă rău.

Ce sperați să schimbați prin această falsă candidatură?

Problema mea fundamentală era de a-mi reconsidera raportul cu sistemul, cu regimul. Începuse să apară un sentiment de culpabilitate pentru faptul de-a fi membru de partid. Pentru o bună bucată de vreme am considerat că pot face ceva din interior. Și cred asta și acum. Fac parte dintre cei cărora nu le e rușine de ce au făcut înainte. Devenisem membru de partid în primul an de studenție. Era un fel de premiu pentru studenții buni (rîde). Aveam 19 ani pe atunci, în ‘73. Sigur, sînt și astăzi oameni care zic că nu au crezut niciodată în sistem. E treaba lor. E istoria lor. Istoria mea e diferită. Eu am crezut.

În ‘88, cînd am conceput scrisoarea, credeam că trebuie să scăpăm de Ceaușescu și să intrăm într-o fază reformistă. Acum, retrospectiv, ar părea ca o chestie gorbaciovistă – liberalizarea care pornește din interior. Dar nu gîndeam schimbarea în raport cu ce se întîmpla în URSS. Consideram că important este ca ea să nu vină din afară. Nu, în nici un caz nu a fost vorba despre curaj, în redactarea acelui material. De altfel, nici nu am încercat să strîng semnături reale, ci am scris unele fictive. Prin asta și explic, în parte, decizia funcționarei de a refuza să treacă scrisoarea la Europa Liberă. Dar, pe de altă parte, credeam că acest artificiu era bine-benit și nu punea în pericol pe nimeni. Dacă ar fi fost semnătri reale, oamenii aceia s-ar fi expus unui risc. Pînă în ziua de azi am rămas cu un sentiment de frustrare față de maniera în care au procedat americanii, refuzînd să difuzeze scrisoarea.

Ieșirea din țară însemna și o ieșire din istorie

Nu vă temeați de ce puteați păți dacă era difuzată?

Eu mă consideram, într-un fel, protejat. Faptul că eram cunoscut era o formă de protecție. Amintindu-ne de cazuri concrete, cel mai rău lucru care mi se putea întîmpla era arestul la domiciliu. Evident, nu îmi doream acest lucru. Mi s-a propus să denunț public regimul, să dau o declarație la nu știu ce ziar, cum a făcut Dan Petrescu. Am refuzat, în primul rînd, pentru că cel care îmi propusese nu o făcuse și mi se părea o lașitate din partea lui. Dacă îmi propui mie, întîi fă-o tu. Și în al doilea rînd, dacă o făceam, urma apoi un blocaj total. Nu mai puteam comunica cu nimeni. Toți cei care intrau în contact cu mine ar fi fost supravegheați, intimidați și nu mai aveam nici o posibilitate de mișcare. Să stau acasă și să dau declarații despre ticăloșia lui Ceaușescu mi se părea o facilitate, iar asta conducea la emigrație în mod fatal. Așa lucra sistemul.

Ce conținea programul politic pe care l-ați propus, atunci?

În primul rînd, propuneam transformarea acestui sistem concentrațional, cenzorial, într-un sistem liber, în care oamenii să-și poată alege destinul. Sună naiv, poate. Sînt o persoană formată în sistemul comunist și cu toate că unii mă suspectează de filocomunism, cred că ceea ce se numea destindere în plan international și care adusese în bună măsură succesul lui Ceaușescu, trebuia să aibă un echivalent în plan intern. Repet, principalele puncte ale programului meu politic erau de liberalizare a sistemului, fără a-i nega legitimitatea. O bună parte din legitimitatea acestui sistem era justificată de conflictele internaționale existente atunci – de represiunea anticomunistă care exista în unele state occidentale sau în statele din lumea a treia, de marile crime comise în numele anticomunismului. Eu am avut colegi chilieni. Am avut colegi vietnamezi. În Chile erau asasinați oameni pe stradă, lucru care nu se întîmpla în România nici măcar în beciurile Securității – cu unele excepții, de netrecut cu vederea, cum a fost asasinarea inginerului Gheorghe Ursu.

Bine, mă refer la ce s-a întîmplat în perioada mea, nu la ce a fost în anii ‘50. Din acest motiv consideram că dacă e vorba de democratizare în plan internațional, ea trebuie să se producă și pe plan intern. Mă gîndeam că dacă se vor termina conflictele din Vietnam, din Grecia, din Spania, atunci și în Est se va întîmpla ceva. Nu va mai exista mobilizarea aceea de tip militar împotriva celorlalți. Aceasta era perspectiva mea. URSS – și asta consider pînă în ziua de azi – era un stat care reprezenta în momentul istoric în care s-a constituit, un stat legitim, întemeiat pe baza unei revoluții, care a eliminat un regim autocratic, inacceptabil. Restaurația care s-a produs după destrămarea URSS-ului prin reconsiderarea măreției imperiului rus, este, după părerea mea, o formă de regresiune politică. Așa cum o regresiune politică s-a produs și în celelalte state, inclusiv în România, unde există un naționalism de tip retrograd, care a fost restaurat în contextul anticomunismului post-comunist.

Ce credeți că s-ar fi întîmplat dacă ar fi devenit public textul acela?

După decembrie 1989, mă gîndeam cît de bine e că nu au difuzat scrisoarea. Cine știe, mă împușcau pe mine dacă ajungeam în locul lui Ceaușescu (rîde).

V-ați imaginat în locul lui Ceaușescu?

Nu, n-am fost nebun cînd am scris chestia aia.

Dar idealist?

Nici. Cum să spun, am reglat o problemă personală. Am vrut să clarific anumite lucruri pentru că începusem să mă simt pus într-o anumită contradicție cu statutul meu de membru de partid. Între primele mele încercări de a ieși din țară și pînă cînd am trimis scrisoarea la Europa Liberă, s-a petrecut o radicalizare politică în ceea ce mă privește. Eu nu îmi propuneam, totuși, să schimb sistemul. Consideram că sistemul avea o anumită legitimitate. Lucrurile astea sînt discutabile. Poate mă înșelam. Eu vă spun cum eram atunci, fiindcă ar fi prea simplu să transfer asupra celui care eram atunci ceea ce gîndesc acum.

Revenind la scrisoare, cum ați regăsit-o?

Au fost trei faze. Eu eram convins că nu mai există și, la un moment dat, am vrut să povestesc întîmplarea într-un articol. Din el a rămas, însă, doar titlul, „Un proiect politic eșuat”. Mă gîndeam că fără un document care să dovedească ce spun, lumea o să zică că fabulez. Am lăsat-o baltă. Și a avut loc o întîmplare cu totul spectaculoasă. În 2003, am organizat un colocviu la București, care s-a terminat cu o masă rotundă, iar o colegă de la Paris ne-a întrebat „bun, dar cum v-ați manifestat voi, generația ’80, din punct de vedere politic?” Atunci, un prieten de-al meu a început să povestească despre cum mi-am depus eu candidatura, iar eu habar nu aveam că el știe. Evident că asta a stîrnit un hohot de rîs general, căci cei mai mulți de acolo mă cunoșteau și nu se așteptau să mă vadă în postura de contra-candidat al lui Ceaușescu.

Mai era de față și o tînără, Magda Răduță, care a scris o disertație despre tinerii scriitori din România și a povestit scena acolo. Deci pățania a devenit publică în 2003. Apoi, în 2009, după moartea soacrei-mele, făcînd curat printre niște documente, am dat peste scrisoare. Era o copie la indigo, nu originalul, pe care îl bătusem eu la mașină. Cum de era acolo, nu pot să spun nici pînă astăzi. Era chiar la capul patului. Recitind-o după douăzeci de ani, îmi aduceam aminte foarte bine în ce condiții am scris-o și mă gîndeam că e foarte onorabilă. Nu spuneam prostii acolo. Dar cînd a fost publicată în presă, nu a făcut valuri. Nici nu îmi doream acest lucru. Nu am vrut să îmi revendic cine știe ce istorie. În plus, ca să revin la o întrebare de mai devreme, ieșirea din țară însemna și o ieșire din istorie. Dacă rămîneam nu cred ca aș fi ieșit la tribună. Sînt mai degrabă ponderat decît exaltat.

L-am sunat pe un prieten, în momentul cînd tensiunile erau foarte mari în țară, iar apoi el a fost amenințat cu moartea

Ați plecat cu trei luni înainte de izbucnirea revoluției. Cum trăiați acel moment în timp ce vă aflați la Paris?

Am fost foarte solicitat. Fiind un român proaspăt venit din România, cu o carte de vizită care mă recomanda ca traducător al lui Bourdieu, am fost invitat la diferite emisiuni televizate sau difuzate la radio în care erau analizate evenimentele din România. În zilele cele mai fierbinți, treceam de la un post de radio la altul, de la un post de televiziune la altul, unde făceam comentarii privind imaginile transmise din România. Am și fost angajat o săptămînă la principalul canal al televiziunii franceze, care primea imagini în direct, din țară. Eu trebuia să urmăresc și să explic dacă se întîmpla ceva deosebit. Stăteam toată ziua și urmăream Televiziunea Română.

Simțeați că se apropie momentul decembrie ’89?

Cu ani în urmă, pusesem un pariu pe o sticlă de șampanie, că o să cadă Ceaușescu. În fiecare an se mai adăuga una, iar la un moment dat, se adunaseră 15. L-am sunat de la Paris pe Andrei (n.r.: Hoișie), cred că în noiembrie ’89, și i-am zis că anul ăsta sigur bem șampania. Eu plecasem în momentul în care nemții din RDG fugeau prin Ungaria. În perioada respectivă au mai dat drumul la cîteva persoane indezirabile, pentru că se apropia Congresul al 14-lea și nu voiau să aibă probleme. Eu chiar m-am întrebat dacă nu cumva erau la curent cu demersurile mele de a-l contra-candida pe Ceaușescu. Mă gîndeam chiar că ar fi interesant să-i întîlnesc pe cei care s-au ocupat de caz, să văd dacă mai există dosarul ori a fost distrus.

Andrei Hoișie împreună cu Paula și Mihai Dinu Gheorghiu

Am o oarecare dificultate să vorbesc despre lucrurile astea pentru că sînt emoționale și sensibile, iar uneori par incredibile. De exemplu, eu l-am sunat pe un prieten, Silviu (n.r.: Predeanu), în momentul cînd tensiunile erau foarte mari în țară, iar apoi a fost vizitat de Securitate și amenințat cu moartea. La aniversarea lui, cînd împlinise 50 de ani, undeva pe la mijlocul anilor ’80 și-a invitat prietenii și a proiectat un film autobiografic, făcut din diapozitive, în maniera filmelor despre Ceaușescu. Se prezenta pe el însuși, dar într-o versiune parodică a filmelor care glorificau biografia lui Ceaușescu. Bineînțeles că seara s-a încheiat cu momente de rîs isteric. Exista, deci, această așteptare, această convingere că va cădea, dar nimeni nu se aștepta, cred, să cadă în felul acesta.

Fiecare aveam convingerea că știm cine ce este și ce face, că știm cine e turnător

V-ați împăcat cu acele vremuri?

S-ar părea că da. A fost un moment de criză acută, care pentru mine s-a stabilizat în momentul cînd am început să-mi clarific poziția și profesional, prin activitatea de cercetare din Franța, neîntreruptă pînă acum. Din alt punct de vedere, eu nu sînt în conflict cu o epocă istorică, ci mai degrabă în răspăr față de maniera în care sînt exploatate anumite lucruri din acea istorie.

La ce vă referiți?

La viziunea extrem de caricaturală și asocială asupra comunismului. Se vorbește doar din punct de vedere politic, eventual cultural, moral, dar societatea nu mai există pentru oameni. Exista, totuși, o viață socială. Erau grupuri de prieteni. Aveam un grup mic, dar ne cunoașteam între noi și nevoile și slăbiciunile. Demonizarea comunismului a stigmatizat niște oameni care, mulți dintre ei, erau de bună-credință și voiau să facă bine. Tipul ăsta de gîndire centrat pe evaluări precum „aha, ăla a fost secretar de partid, deci e clar!” a lovit în mulți care nu se făcuseră vinovați de nimic. Sigur, nu zic că secretarul de partid era un inocent și, evident, mă gîndesc la cazuri pe care le cunosc personal, cînd spun că această discriminare a făcut rău unora care nu aveau pentru ce să plătească.

Credeați în buna-credință a oamenilor și în tinerețe, sau este o viziune formată retrospectiv?

Asta credeam și atunci. Sigur, de la caz la caz, nu erau toți inocenți. Știam cine era turnător. Erau vreo două personaje din astea. Pe unul dintre ei Liviu Antonesei l-a găsit în dosarului lui.

L-ați găsit și în dosarul dumneavoastră?

Nu am găsit un asemenea dosar. Vă spun un lucru care vă va mira puțin. În grupul nostru, fiecare aveam convingerea că știm cine ce este și ce face. Și nu cred că a avut cineva dintre noi o surpriză după aceea, să descopere prin dosare cine știe ce spion necunoscut și neașteptat.

Această convingere v-a scutit de măsuri de precauție?

Nu, nu am spus că exista o mare încredere, ci că știam cu cine, ce puteam vorbi. De unii trebuia să te ferești. Să vă povestesc. Făceam parte dintr-un grup format din prieteni, foști colegi de liceu și facultate, care a fost foarte constant vreme de vreo cinci, șase ani. Ne întîlneam undeva în Păcurari, la cea care este acum nașa copilului meu. Ani de zile ne întîlneam în week-end-uri. Era o tradiție. Simțeam o anumită solidaritate de generație, bazată pe aceleași interese intelectuale. Nu era un grup în care discutam politică, ci unul de voie bună. Jucam fotbal, ne dădeam cu sania și beam vin, că acolo aveau vie. Nu vă puteți imagina cu cîtă afecțiune și nostalgie îmi amintesc de perioada aceea, de la Iași. La un moment dat, lucrurile nu au mai putut continua. A început criza din anii ’80.

Unul dintre prietenii mei din liceu era nepotul unui fost șef de la Securitate. Ne-am întîlnit odată, în față la Palatul Culturii, ne-am așezat pe-o bancă și deodată mi-a zis: „unchiul meu m-a atenționat că sîntem în vizorul Securității și amicul X e informator. Nu au încredere în informațiile lui, totuși, așa că au trimis pe cineva care o să vină în grupul vostru, să verifice dacă ceea ce transmite el e adevărat.” Și într-adevăr, a apărut o fată care se dădea drept prietena amicului respectiv, despre care am aflat mai pe urmă că era fiica unui ofițer de securitate dintr-un alt oraș, venită la studii în Iași. A fost un șoc, evident, să afli o astfel de informație. După ce ne-am despărțit, la nici trei minute, a apărut în zona Palatului, amicul considerat informator. Parcă ar fi fost trimis. A fost un al doilea șoc. Nu am avut curaj să îl întreb ceva și nu am făcut-o nici pînă în ziua de azi. E o persoană pe care o prețuiesc foarte mult. Simțeam că el nu ar fi spus nimic împotriva noastră și cred că și Securitatea a simțit acest lucru.

Mă gîndeam la o retragere în spațiul monahal

A fost o perioadă boemă, pentru dumneavoastră?

Deși existau și elemente de boemie, nu poate fi redusă acea perioadă la boemă, pentru că aveam, totuși, un statut profesional – eram într-un centru ce cercetare. Aveam și un statut politic, fiindcă eram membru de partid. De fapt, nu eram chiar așa de boem. Și după aceea, nu uitați că 1980 a fost un an care a însemnat foarte mult în biografia noastră – a mea, a soției și-a băiatului meu. În 1980 am intrat în cercetare după ce fusesem logoped, iar soția mea a obținut un post în Iași, în ‘79, că fusese navetistă, și ne-am mutat într-un apartament pe care l-am luat în rate și în care stau și acum. Din punct de vedere social, asta a însemnat o mare stabilitate. În ‘80, aveam 26-27 de ani. Nu mai eram așa de boem, dar în același timp aveam legături apropiate cu lumea boemă. De exemplu, prietenul meu, Liviu Antonesei, stătea cu chirie în Nicolina, într-un apartament modest, cu două camere. Luca Pițu stătea în blocul Universității în aceeași zonă, deși el avea un statut superior – era lector la Universitate, avea doctorat și era și mai în vîrstă. Existau, deci, relații paradoxale cu lumea boemă.

V-ați fi dorit să trăiți, fie și numai pentru un timp, într-un perfect carpe diem?

A fost o perioadă în care mi-aș fi dorit să mă sustrag lumii respective, în care exista partidul. Aș fi vrut să mă izolez. Chiar mă uitam la niște fotografii din perioada aceea și era una în care semăn foarte mult cu Dan Petrescu – purtam genul lui de barbă și semănam între noi chiar și în gesturi. Spun asta cu amuzament. Îmi aduc aminte că mă preocupa tema asta, de a mă sustrage instituțiilor și controlului institutional, în general. Mă gîndeam la o retragere în spațiul Bisericii. Aveam o oarecare simpatie romantică față de acest univers. Trebuie să vă spun, însă, că în același timp, eram perfect conștient că este un spațiu și mai controlat, mai strict chiar și mai rigid decît lumea controlată de Securitate. În orice caz, mi-aș fi dorit să fiu bibliotecar, cum a fost Steinhardt la Rohia. Visam să merg într-o mînăstire și să stau bibliotecar printre cărți, fără altă preocupare. Lucrul ăsta are așa, un damf idilic. Văzut, însă, cu ochiul sociologului, este doar o iluzie.

Sînt un produs al refugiului și al războiului

Visul ăsta pornește din educația religioasă pe care ați primit-o?

Am avut o educație religioasă pînă la prima vîrstă, pînă să ajung la școală. După aceea am devenit, o perioadă, nu neapărat ateu, dar areligios. Pasionat de coliva de la înmormîntări, dar nu mai mult. Pînă la șaisprezece ani am crescut în curtea unei biserici. Am avut o anumită simpatie față de spațiul monastic, care nu s-a transformat după aceea într-o aversiune, dar într-o iritare față de supra-dimensionarea instituției religioase după 1989. S-a sărit dintr-o extremă în alta și lucrul ăsta mă enervează foarte tare. Credința asta ostentativă, cu popii peste tot, mi-a provocat o aversiune profundă.

Ați copilărit, totuși, în curtea bisericii Buna-Vestire.

Asta poate fi sursa unei istorii romanțate. Încep povestindu-vă faptul că prima mea operă literară comisă pe la 14 ani a fost istoria unui bombardament al Iașului, în care a pierit unul dintre verii tatălui meu. Eram fascinat cînd eram copil de istoriile legate de război și ceea ce vă spun acum e un lucru semnificativ pentru această generație. Vedeam aproape numai filme sovietice, mă jucam cu ceilalți copii de-a partizanii.

Bunicul meu lucrase în perioada războiului la serviciul de Drumuri și Poduri. A locuit într-o casă care se afla la intersecția dintre strada Armeană și Cuza-Vodă. A făcut parte din ultimul tren care a plecat din Iași, în refugiu, și a venit cu primul tren cu care s-au reîntors autoritățile românești în Iași. Și-a părăsit casa cu mobile și tablouri – bunicul meu picta – și nu a mai găsit absolut nimic la întoarcere, fiindcă totul se furase. Orașul era pe jumătate pustiu. Bunicul s-a dus prin oraș să caute o casă goală în care să se mute și să-și aducă familia de la Craiova. De altfel, pot să spun că eu sînt un produs al refugiului și al războiului, în ciuda distanței în timp, pentru că părinții mei s-au cunoscut la Craiova în timpul refugiului. Bunicul meu a ales acestă casă, în curtea bisericii Buna-Vestire, pentru că fusese abandonată. Am stat acolo pînă la 16 ani, în condiții foarte modeste, pînă cînd și-au cumpărat părinții mei un apartament, în rate, în Tătărași.

Ce v-a oprit, totuși, să nu vă aruncați într-un stil de viață mai puțin așezat în responsabilitățile „oamenilor serioși”?

Poate că educația burgheză. Eu sînt dintr-o familie mic-burgheză. Mama era de condiție mai modestă, venind dintr-o familie destul de săracă. Tatăl ei era subofițer în armată, decorat pentru luptele de la Mărășești, din primul război. Pe de-o parte, am păstrat de la bunici anumite reguli de conduită, de politețe, de civilizație de tip burghez. Și asta era o formă de frondă în perioada adolescenței. De exemplu, să umbli cu pălărie. Bunica mea îmi reproșa că nu port cravată și că am un aer prea „democrat”. „Democrat” era un cuvînt mai degrabă peiorativ, în sensul că, așa cum știți, comuniștii și-au revendicat autenticitatea democrației, așa că pe vremea aceea „democrația” era un cuvînt ambiguu.

Multe familii au crezut că trebuie să-și lase copiii să crească în noul sistem, să nu-i împingă spre închisoare, să nu ajungă să fie persecutați de regim, sau obligați la emigrație

Rebel ați fost?

Da, într-un fel. Tinerețea – adică adolescența – mi-am petrecut-o în perioada de liberalizare a regimului. Și acestă rebeliune, cît a existat ea, era una ușoară, acceptată. Am un exemplu. Cînd eram student, în primul an, un grup de colegi a plecat cu pluta pe Olt. Erau pletoși, iar cînd i-a prins Miliția, i-a tuns. Dar înainte de asta, s-au pozat cu milițienii, așa pletoși. Ca să vedeți puțin starea de spirit. Țineam la aceste standarde burgheze pe care le consideram a fi o moștenire familială, dar fără mare frondă. Știam că aveam și o altă moștenire, pe linie maternă, care era mai modestă.

Știam, mai ales, că diferența de clasă înseamnă ceva, că există o violență socială care se manifestă inclusiv în interiorul familiei din pricina stilurilor de viață diferite pe care le au oamenii cu venituri diferite. Am fost foarte devreme sensibilizat la lucrurile astea, fiindcă îi iubeam și pe unii și pe alții. Cunoșteam contradicțiile dintre ei, dar nu voiam neapărat să le elimin. Mă rog, asta ține de experiența mea foarte timpurie, de prima mea socializare. Am suferit foarte mult din cauza conflictelor – care nu erau foarte grave, de altfel – dintre părinți și bunici. Era vorba despre conflicte iscate din cauza diferențelor sociale și materiale. Eram singurul copil așa că eram foarte iubit și de unii și de alții. Ăsta a fost un dat primar pentru mine, în biografia mea afectivă.

„Grupul de voie bună” din Păcurari. Cu Ioana Vasilescu, Dorian Obreja și ceilalți prieteni, anii ’80

Situația din familie era influențată și de ideologia specifică timpului?

Bunicul îi așteptase pe americani. El pierduse mult în urma comunismului, dar nu fusese, pe de altă parte, nici o victimă a regimului și nu putrezise prin pușcării. Fusese extrem de prudent în materie de politică. Nu ignora aspectele dramatice ale comunismului, pentru că în cercul familial au fost și cazuri de pușcărie. Fusesem botezat de fiica preotului paroh de la Buna-Vestire, Lungeanu, și de soțul ei, prieteni cu părinții mei. Fratele ei și vărul lor, ambii studenți la medicină și militanți țărăniști, făcuseră 16 ani de închisoare pentru că montaseră o stație de radio în turla bisericii, prin care făceau propagandă anticomunistă. Despre lucrurile astea auzisem vorbindu-se încă din copilărie, așa că nu puteam ignora fațetele radicale ale regimului politic.

Părinții s-au ținut departe de acea propagandă anticomunistă?

Da. Bunicii mei nu făcuseră politică, dar un frate al mamei a fost închis pentru omisiune de denunț. Primise niște manifeste pe care nu le-a livrat. Le arsese, dar l-au prins pe cel care i le dăduse. Familia mea nu se considera o victimă a regimului.

Vă învățau să vă auto-cenzurați?

Nu era cazul să mă auto-cenzurez. A existat un traumatism profund în urma războiului și în anii imediat următori și foarte multe familii au considerat că trebuie să-și lase copiii să crească în noul sistem, să poată face o carieră, să nu-i împingă spre închisoare, să nu ajungă să fie persecutați de regim, sau obligați la emigrație. A fost un fel de compromis care s-a stabilit între anumite categorii sociale. Era o cenzură parțială. Bunicul meu, de exemplu, foarte anticomunist, pe care îl prețuiam foarte mult, era genul care asculta Vocea Americii sistematic. Vreme de treizeci și ceva de ani a tot așteptat. Nu avea nici o încredere în regimul politic communist. Cînd a zburat Gagarin, prin ’61, în ziarul local, Flacăra Iașului, a apărut cu titlu mare, „Primul om în Cosmos”. Bunicul meu a privit ziarul și-a zis: „propagandă”.

Bunica mea, cînd vedea filme italiene la televizor, cu neorealismul care arăta mizeria din Italia, zicea că filmele astea sînt finanțate din bugetul nostru. Era convinsă că și asta e propagandă. Era o familie pe de-o parte extrem de “reacționară”, dar pe de altă parte, supusă, care nu voia să aibă necazuri.

Am considerat întotdeauna că fiecare are dreptul să aleagă ce vrea

Încercarea lor de-a vă proteja nu v-a indus ideea că regimul e bun?

Nu, în nici un caz. Era un modus vivendi de a te proteja. Sîntem o generație specială, formată sub regimul comunist. Eu m-am născut – și o spun cu amuzament – la nouă luni după moartea lui Stalin. Am fost făcut pionier și am suferit că asta nu s-a întîmplat mai devreme. Din cauza vîrstei am devenit pionier printre ultimii, dacă nu chiar ultimul din clasă. UTC-ist am devenit tot tîrziu. Născut în decembrie, intram în ultimele categorii. Era o formă de recunoaștere socială. Părinții mei fac parte din generația care avea douăzeci și ceva de ani cînd a venit acest regim și au fost nevoiți să se adapteze. Bunicii mei aveau cincizeci de ani, iar asta implică o altă istorie și un alt efort de adaptare.

Cei apropiați v-au înțeles dorința de-a părăsi România?

Plecarea mea a fost primită, în familie, într-o manieră destul de dramatică. Tatăl meu, pe care nu l-am mai văzut, spera că n-am să rămîn în Franța și a fost extrem de afectat de faptul că nu m-am întors. În primii ani s-au petrecut niște întînplări destul de dureroase în plan personal, biografic. Au avut loc cîteva morți succesive. A murit bunica de care eram foarte atașat, și pe care nu am mai revăzut-o. Apoi tatăl meu, și am reușit să ajung abia la cîteva ceasuri după înmormîntare, cu un permis special, fiindcă nu mai aveam pașaport românesc. Am lipsit șapte ani din țară, timp în care am revenit doar o săptămînă, la moartea tatălui meu. După aceea a murit socrul meu și am aflat mult prea tîrziu. M-am schimbat și eu în condițiile astea. Lucrez, în prezent, la o carte în care vreau să analizez parcursul pe care l-am avut, în funcție de textele pe care le-am scris în diferite perioade, începînd cu ‘89, cu scrisoarea. Am să încerc să explic schimbările fără a face memorii sau autobiografie.

Ce v-a împiedicat să veniți mai devreme?

În momentul în care am decis să rămîn în Franța, am hotârît să iau calea naturalizării. Eu nu mai aveam acte românești, iar pentru călătorii, dispuneam de un document care se numea „titre de voyage”, valabil pentru toate țările cu excepția României. Dacă mă întorceam, trebuia să renunț la statutul de refugiat, iar integrarea în Franța era pusă în discuție. M-am transformat din refugiat în imigrant. Am ales calea inserției, am obținut cetățenie franceză în ’96 și din acel moment lucrurile s-au simplificat și am putut călători. Apoi, am avut și sentimentul tot mai intens că trebuie să mă țin departe de anumite lucruri care se petreceau în țară și care nu îmi plăceau. Nu eram un simpatizant al regimului Iliescu din primii ani, după cum nu doream să intru nici în tabăra care ținea un discurs anticomunist. Eram într-o alegere dilematică și am preferat să stau deoparte. Pînă astăzi cred că mă mențin în poziția asta. Nu am nici o simpatie politică în România, dar nici nu îmi propun să judec oamenii. Poate că mă idealizez în felul ăsta, dar am considerat întotdeauna că fiecare are dreptul să aleagă ce vrea. Doar fiul meu îmi reproșează un oarecare dirijism, de genul: cînd el vrea să facă trompetă, eu îi spun că-i mai bine să facă pian. El are niște reproșuri să-mi facă, dacă se gîndește la Franța primilor ani.

Am încercat să compensez sentimentul de vinovăție printr-o foarte mare atenție pentru prietenii pe care îi lăsasem în urmă

Ce vă reproșează?

L-a adus nașa lui în Franța la sfîrșitul lui martie, în ’90. Și a fost foarte traumatizat de faptul că s-a simțit abandonat, lucru pe care ni-l reproșează și acum. Experiența s-a diluat într-un fel, dar, pe undeva, traumatismul a rămas. Avea zece ani și a avut o frază memorabilă. Mi-a zis: „ce fel de disident ai fost tu, dacă ai fugit și ți-ai lăsat părinții, copilul, dacă ne-ai abandonat pe toți?”

Ce i-ați răspuns?

Nu mai știu, dar m-a lăsat atunci interzis. Acum nu îmi reproșează că a ajuns în Franța și are o atitudine destul de detașată față de România. Îi place să vină aici, dar nu și-ar propune să trăiască neapărat în țară. Din punctul ăsta de vedere nu cred că au rămas lucruri nelămurite între noi.

Mihai Dinu Gheorghiu și Nana Heinrich, în fața fostului Zid al Berlinului, Prenzlauer Berg, 2011

V-ați întors din pricina unei datorii morale?

Am avut un sentiment de culpabilitate pe care am încercat să-l compensez printr-o foarte mare atenție pentru prietenii pe care îi lăsasem în urmă. De altfel, îmi și justificasem plecarea în felul ăsta. Spuneam că e o alegere bazată pe spiritul utilității în comunicare. Sigur că treceam prin episoade ambivalente, de atragere și de respingere, deopotrivă. Mi s-au făcut unele oferte să revin în țară, dar nu voiam să ajung înapoi în calitate de mediator între fostul aparat politico-administrativ și opoziție. Nu asta era vocația mea și cred că mulți dintre cei care au făcut această alegere au fost constrînși la compromisuri. Pe de altă parte, nu eram atras să mă întorc fiindcă ajunsesem la un fel de saturație. Eram edificat înainte de ’89 și nu eram deloc încurajat de ceea ce s-a petrecut după.

Această atitudine se mai păstreză și acum, cînd trăiți între Franța și România?

Acum lucrurile s-au stabilizat în sensul că nu îmi impune nimeni o alegere radicală. Atunci aveam de optat. Mi-am păstrat rădăcinile ieșene, dar în același timp, revenind după multă vreme, lucrurile s-au schimbat. Mai ales în relațiile cu prietenii cei mai apropiați. Ne-am îndepărtat. Avem alte moduri de viață. În momentele de suferiță din primii ani la Paris, mă întrebam ce caut acolo, fiindcă, la urma urmei, n-aveam nici un rost. Apoi lucrurile s-au schimbat. Acum mă întreb uneori ce caut aici, la Iași. De fapt, cred că mă întreb peste tot ce caut, fiindcă nu mai am un loc care să fie al meu. Și am spus de multe ori că faptul de a fi în două locuri le face suportabile pe amîndouă, dar în același timp, îți confirmă statutul de rătăcitor. Cineva îmi spusese, chiar, că sînt un cercetător vagabond.