Dan Doboș: „Industria cărții din România este atît de firavă încît nu-și permite să-și hrănească scriitorii”

Scriitor de literatură SF și jurnalist, Dan Doboș spune că nu s-a lovit niciodată de lipsa inspirației în fața unei foi albe. A debutat în literatură acum 15 ani, iar munca lui a fost recompensată cu numeroase premii. La vîrsta de 43 de ani este masterand la Litere, plănuind să obțină mai apoi un doctorat în scriere creativă, un domeniu nou pentru România.

Cum de ați devenit jurnalist și mai apoi scriitor, deși sunteți absolvent de Inginerie Chimică?

Jurnalismul și scriitura nu au fost o opțiune, ci o vocație. Studenția la chimie a fost mai degrabă un fel de slujbă: aveam și bursă și pensie alimentară fiindcă tata murise cînd eu aveam doar 19 ani, iar mama, din salariul ei de profesoară abia dacă reușea să țină casa. Nu-i puteam cere ceea ce îmi doream eu: cărți, vacanțe… Așa că am urmat cu stoicism cinci ani de chimie, în care am fost bursier deși nu prea dădeam pe la școală. Eram vedeta avizierului, unde secretariatul mă invita ferm să mai aduc un act, să mai iau o notă. Încă din facultate, am început să colaborez la Evenimentul, tocmai fiindcă avea un supliment SF foarte bun: SuperNova. După absolvirea facultății, în 1994, am mers definitiv în redacție, am coordonat la început suplimentele ziarului și apoi am devenit redactor-șef. Am avut însă mereu în minte că vocația mea e aceea de scriitor și, în particular, de scriitor SF.

Dacă răsfoim biografia dumneavoastră online, găsim o rubrică nițel intrigantă: „Ocupație actuală: incertă”. A fi scriitor nu e o „ocupație” permanentă?

Nu. În România e mai degrabă un hobby. Din păcate, industria cărții din România e atît de firavă încît nu-și permite să-și hrănească scriitorii. Cu excepția celor cîțiva cărora le mai dă ICR cîte o stipendie pe criterii știute doar de oamenii de acolo, nu există scriitori profesioniști în România. Faceți un calcul simplu: în lumea civilizată onorariul unui scriitor e cam șapte la sută din prețul de copertă al unei cărți. Presupunînd că vinzi 5000 de exemplare (foarte bine pentru România) dintr-o carte care costă, să zicem, 30 de lei, drepturile de autor, înainte de impozitate, ar fi de 10.500 de lei, vreo 9.000 de lei net. Ar trebui să scrii vreo trei cărți pe an ca să ai un venit decent. Iar toate astea în varianta ideală în care librarul și editorul sînt serioși și se achită de obligații, ceea ce nu se prea întîmplă.

Ați început, încă de pe vremea cînd erați redactor la Evenimentul, să publicați foiletoane sci-fi. Așa v-ați descoperit fascinația și talentul pentru science-fiction?

Foiletoanele mele făceau pe vremea aia parte din fișa postului, dar ele nu au fost SF! A fost desigur unul „Aventurile lui Bimbilonius” care avea o tentă SF, dar se dorea umoristic. Cel mai longeviv a fost însă unul de tip policier: Inspectorul Rogers. Cît despre SF… Nu l-am descoperit niciodată, ci am fost direct creat în el, în plan intelectual desigur. Eu am învățat să citesc în anii în care a apărut prima colecție integrală Jules Verne. De acolo la Poe, Wells și la almanahurile Anticipația nu a fost decît o evoluție lină. E drept că mulți ani am fost membru al unui cenaclu literar „Matineul de proză”, îndrumat de cel pe care îl consider și acum maestrul meu literar, regretatul critic Val Condurache, unde SF-ul nu era foarte agreat. Prin 1988, cred, am fost prima dată și la Quasar, dar nu mi-a plăcut fiindcă acolo literatura era amestecată cu tot felul de alte minuni, de la OZN-uri la break dance…

Aș schimba oricare dintre aceste premii cu o mie de cititori în plus pentru următorul meu roman…

Cum de ați ales să scrieți SF, în ciuda faptului că publicul român pentru acest gen este destul de restrîns?

În vremea cînd m-am aventurat eu în SF, publicul era cu mult mai numeros decît acum. În 1991, prima ediție din Dune s-a vîndut în 100.000 de exemplare în doar două luni. Din păcate, e drept că amatorii genului au fost primii care au ales să plece din România. Nu uitați că eu sînt exponentul unei generații din care mai bine de jumătate a emigrat. A urmat o degringoladă în școala românească și, pe cale de consecință, generații care nu mai îmbinau cunoștințele despre știință cu cele despre literatură. Modelul renascentist, al omului complet, promovat de comuniști a fost abandonat pentru cel a specializării, care a devenit apoi ceea ce aș putea numi concepția „becalo-manelistă” despre viață. Chiar și așa însă, tirajele Abației mele stîrnesc invidia multor scriitori.

Cum vă explicați preferința românilor pentru scriitorii străini?

Într-adevăr, se consumă traduceri, dar asta doar fiindcă românii refuză să scrie pe gustul public. În literatura românească e atît de încetățenită ideea că succesul de librărie e cumva un indicator al valorii culturale scăzute, încît pînă și scriitorii SF au ajuns să se ferească de așa ceva. Or SF-ul nu există în afara paradigmei consumului cultural de masă, fiindcă e un gen ale cărui opere suferă cel mai mult din cauza erodării temporale. Nu sîntem cu toții Jules Verne să ne imaginăm călătorii spre Lună sau submarine, pe care istoria să le valideze apoi întocmai! SF-ul e ca o grămadă de sandvișuri lăsate la soare: dacă nu se consumă mult și repede, se strică!

Lucrările dumneavoastră au fost bine primite de critici, cît de importante sunt premiile luate față de feedback-ul cititorilor?

Da, am luat toate premiile SF-ului românesc. Dar asta arată doar că s-a întîmplat ca într-un anumit an, eu să fi scris cea mai bună carte SF. Așa cum am mai zis, aș schimba oricare dintre aceste premii cu o mie de cititori în plus pentru următorul meu roman. Lupta mea e cu tirajele și cu acceptarea ideii că poți avea izbînzi estetice și cu mijloacele SF. Restul sînt circumstanțe.

Se spune că numărul cititorilor nu este atît de important pentru un scriitor, atîta timp cît el scrie din pasiune și „pentru sufletul lui”. Ce înseamnă, totuși, un scriitor fără cititori?

Absolut nimic și îi disprețuiesc profund pe cei care susțin contrariul! Am ajuns la vîrsta la care pot să strîmb din nas tuturor șușelor care promovează autoerotismul intelectual, alimentat eventual și din bani publici. Să vă dau un exemplu: anul trecut ISJ Iași a organizat un concurs menit să desemneze cartea anului printre liceeni. Propunerile au fost „Ochiul căprui al dragostei noastre“ (Mircea Cărtărescu), „Omar cel orb“ (Daniela Zeca), „Luiza Textoris“ (Corin Braga), „Cronicile genocidului“ (Radu Aldulescu), „Toate bufniţele“ (Filip Florian). Are cineva timp să creadă că astea sînt cărțile pe care le citesc liceenii în anul în care au apărut cărți din seriile Game of Thrones sau Hunger Games? Sau chiar Atlasul norilor? Încercarea jalnică de a induce alte clasamente nu poate fi decît una care dăunează pe termen lung și izvorăște din pretențiile disproporționate în raport cu propria greutate culturală pe care o au niște profesori de limba română, care se încăpățînează să nu accepte că lumea se schimbă.

Cît de des vă loviți de „tracul” scriitorului în fața foii albe?

N-am avut niciodată un asemenea sentiment, o asemenea trăire.

Presa românească a devenit în marea ei majoritate o imensă și insalubră reclamă la chiloți

Momentan sînteți student, masterand în cadrul Facultății de Litere la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Ce v-a determinat să luați această decizie acum?

Asta e o poveste interesantă: ea conține și un pic de mister și un secret vechi și un plan de viitor și multă birocrație. Misterul este legat de faptul că nu am reușit să intru la masterul de jurnalism. Am făcut-o în 1997, dar l-am abandonat fiindcă o doamnă asistent avea pretenția prezenței sută la sută la un seminar de… tehnoredactare. Degeaba i-am zis că mănînc pîinea asta de o bucată de vreme și că paginile de ziar nu se fac în Word! A trebuit să aleg. Și am ales, evident, cariera. Mai acum vreo cinci ani, am încercat să intru din nou, pe bază dosarului, de data asta. Nu m-au primit și m-au invitat să o iau din anul I. Și aici e misterul. Fiindcă dosarul respins atunci pe criterii Bologna a fost bun în 2013, cînd am intrat la literatură comparată. Eu cred că era bun și înainte, dar am avut o karma proastă în zilele alea.

Secretul e că mi-am dorit dintotdeauna studii filologice. Și pe principiul: cît n-ai murit înseamnă că ești încă în viață, am decis că a-mi asuma din nou postura de învățăcel nu e nici degradantă și nici inutilă. Iubesc fiecare secundă a aventurii mele academice. Ca să înțelegeți cît de mult îmi place, după acest interviu trebuie să mă pregătesc pentru un seminar la „Text și iconotext” unde ar trebui să vorbim despre felul în care e ilustrată opera lui Tolkien.

Planul de viitor e legat de obținerea unui doctorat cu o temă nouă pentru România: scrierea creativă.
Birocrația este aceea care mă obligă să am diplomă de master, apoi titlu de doctor și abia apoi să mă bage cineva în seamă în domeniul scrierii creative.

Care este, după părerea dumneavoastră, minusul cel mai apăsător al presei actuale?

Faptul că, la presiunea comercianților de detergenți, tampoane și prezervative, a abandonat preocuparea pentru calitatea consumatorilor în detrimentul celei pentru numărul acestora. De aici se trage totul. Presa românească a devenit în marea ei majoritate o imensă și insalubră reclamă la chiloți: chiloți noi, chiloți murdari, chiloți purtați de celebrități, chiloți transparenți, chiloți izbiți în fața adversarilor politici, chiloți lipsă… Să fim însă bine înțeleși: publicul adoră chestia asta.

Credeți că în momentul de față jurnalistul mai poate practica jurnalism corect și transparent, putînd să-și plătească în același timp facturile?

Jurnalistul nu are cum să reușească singur chestiunea asta. El e parte a unui angrenaj condus fatalmente de patronat. Or, la noi, se pare că patronii sînt convinși că alcătuirea unei gazete sau a unui program TV e o chestiune simplă, pe care o are fiecare în sînge. Ca atare, mulți patroni caută compromisurile, mai ales că ei personal sînt într-o poziție extrem de comodă: de compromis din punct de vedere profesional se compromite jurnalistul. Există și excepții, iar de una dintre ele eu personal îmi leg mari speranțe: Digi 24. Acolo se face jurnalism adevărat după părerea mea. Nu știu desigur cît cîștigă oamenii de acolo, dar măcar nu sînt puși în situații jenante.

Pe de altă parte vă adresez și eu o întrebare: există vreo profesie în România pe care să o îmbrățișezi cu conștiința faptului că din salariul de debutant poți plăti măcar și jumătate din facturile aferente unei gospodării?

Surse foto: Wine Spot
Fansf.files
Nova Apollonia