Lucian Vasiliu: „Toti sintem naturi poetice, pentru ca sintem manifestari ale lui Dumnezeu”

Cand am intrat in redactia Daciei literare, Lucian Vasiliu ma astepta linistit, inconjurat de carti si reviste de toate soiurile care flancau rafturile din incapere. De la fereastra biroului se zarea o gradinita foarte pitoresca, imbatator de verde, in care se iveau cativa trandafiri insangerati. O masina de scris, un semn distinctiv al pasiunii pe care Lucian Vasiliu o are pentru manuirea vorbei, statea pitita printre cateva dosare. Cele doua iconite de pe ultimul raft al bibliotecii, invecinate cu o pictura contemporana reprezentandu-l pe Iisus, dadeau atat de firesc o nota sacra locului. Am purtat o discutie atat de cordiala despre literatura romana, pozitia ei in contextul realitatilor de astazi, cat si despre religiosul care se ascunde in spatele cuvantului scris, incat nu am sesizat goana aproape halucinanta a acelor de ceasornic.

„Intr-un oras de forta, universitar, la 150 de ani de la disparitia Daciei literare, aceasta revista trebuia sa revina”

Ce a insemnat a fi directorul Muzeului Literaturii Romane intr-un oras care vibreaza de literatura?

A fost o intamplare. In 1990, in acel entuziasm din estul Europei, dupa caderea zidului Berlinului, regasirea fratilor de dincolo de Prut, de dincolo de Dunare, de dincolo de Rhin, de dincolo de Volga – un dincolo politizat excesiv dupa al Doilea Razboi Mondial -, s-a ridicat dura cortina de fier, incat ne-am regasit europenitatea relativ pierduta sau bulversata. Pe acest fond, colegii cu vechime in muzeologia literara ieseana au insistat sa accept si eu la vot secret candidatura pentru postul de director in cadrul Complexului Muzeistic din Iasi. Asa se chema reteaua de muzee iesene literare, de istorie, etnografie si politehnica sau tehnica, de la Cucuteni si pana la casa Mitropolitului Dosoftei. Am acceptat la solicitarea unor veterani ai muzeologiei. Andrei Plesu a devenit, intre timp ministru al Culturii si fiindca aveam o admiratie speciala pentru eseistul, spiritul numit Andrei Plesu, la solicitarea Ministerului de Cultura coordonat de domnia sa, sectiunea de literatura a Complexului Muzeistic a devenit Muzeul Literaturii Romane din Iasi. Dupa 17 ani de directorat – unul la Palatul Culturii si patru mandate la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, am lasat grija sectiunilor de istorie, etnografie si de arta altor administratori responsabili. Pe fondul incheierii lucrarilor de restaurare la sediul muzeelor literare, respectiv la casa Junimii maioresciene, Casa “Vasile Pogor”, am simtit nevoia unei retrageri din administratie, anuntandu-mi din timp decizia. Tot prin alegeri secrete am continuat, insa, activitatea la Muzeul Literaturii in conditii foarte grele, principalul motiv fiind lipsa de legislatie – legea patrimoniului nu mai exista -, astfel s-a mers pe entuziasm, pe bun simt, pe responsabilitatea absoluta, incat pe scurt, a fost intamplatoare ipostaza mea de director de muzee.

Se bucura evenimentele din cadrul Muzeului Literaturii Romane de un public numeros?

Uneori da, alteori mai putin. Ca orice public, ca orice manifestare, ca orice actiune, ca orice eveniment. Oricum le-am numi. Evident, uneori sunt stadioane pline la spectacole de slaba calitate, alteori sunt cativa prieteni adunati sub semnul iubirii pentru literatura. La Junimea, din Casa lui Vasile Pogor fiul, la serile literare erau 12-14 participanti. Dar ce participanti, daca gandim acum retroactiv? Vasile Alecsandri, ca invitat de onoare, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Vasile Conta sau Petre P. Carp. Uneori Eminescu si Creanga. Nu am zis “Eminescu sau Creanga”, pentru ca deseori veneau impreuna. Alteori, generalul Cerchez, Phillipide si alti mari lingvisti ai culturii nationale. Iata ca nu neaparat numarul de participanti la un gest cultural, ca sa nu il numim altfel, denota si valoarea unui eveniment. La Ateneul Roman exista un numar limitat de spectatori, pe cand pe stadionul Maracanä (n.r.: Brazilia) e populatia unui oras mediu.

Vi se datoreaza intemeierea unei bune directii a seriei noi a revistei “Dacia literara”. Anul acesta s-au implinit 22 ani de cand reusiti sa apareti regulat si prestigios cu patru numere anual pe piata revistelor literare romanesti. Sa nu uitam, insa, ca in perioada anilor 1976–1981 ati fost redactor la revista “Dialog”. Cum ati putea compara cele doua experiente?

Mi-a placut sa fac presa culturala, fiindca am crescut intr-un oras cu traditie spirituala deosebita. Este vorba de orasul Barlad, cel care mi-a marcat primii pasi; scoala barladeana este pentru mine un etalon. O elogiez de cate ori am ocazia. Am avut profesori exceptionali. Trebuia sa apar cu versuri in revista Liceului nr. 1 din Barlad, dar venisera tezele din vara anului 1971 si revista noastra scolara, numita “Aripi tinere”, nu a mai aparut, incat n-am ramas decat debutat de profesorul meu de limba romana la gazeta de perete a scolii cu cateva poezii, un fel de replici la

Acela sa fi fost un debut neoficial? (Radem.)

Exact. Era perioada in care eram marcat de studiul poeziei interbelice, iar partea studenteasca a experientei mele de redactor la revista “Dialog” a fost chiar o a doua sansa, o a doua scoala. Impreuna cu mai multi colegi am fost coordonati de profesorul de la Catedra de Limba Franceza si criticul literar, Alexandru Calinescu, actualul director al Bibliotecii Central Universitare “Mihai Eminescu” si unul din suplii critici literari si eseisti ai literaturii romane postbelice. “Dacia literara” a fost o inspiratie cand, in entuziasmul anilor 1989 – 1990, am lansat un pic cam curajos in acel context, la o intalnire cu invatatorii din Moldova, tot la Biblioteca Central Universitara, gandul ca ar fi bine ca intr-un oras de forta, universitar, la 150 de ani de la disparitia Daciei literare sa reapara Dacia literara. Am fost invitat in calitate de autor, impreuna cu alti scriitori, la acest dialog cu dascalii moldoveni, intruniti intr-un fel de congres. Pe atunci, in Iasi, exista o singura editura – “Junimea” – un singur ziar local (“Flacara Iasului”), cateva reviste studentesti (trei la numar), care aveau periodicitate incerta, revistele “Convorbiri literare”, “Cronica” si cam atat. Studioul de radio era desfiintat, iar studio de televiziune nu exista. In acest context, in 1990 am reluat ideea lansata cu aproape un an inainte, am solicitat cativa prieteni culturali, respectiv criticul literar Daniel Dumitriu, care fusese multa vreme redactor la revista “Convorbiri literare”, si criticul literar Val Condurache, care fusese secretar literar al Teatrului National din Iasi. Asa am pornit demersul catre Uniunea Scriitorilor. Ne-au ajutat atunci Ana Blandiana, Stefan Augustin Doinas, Mircea Dinescu. De atunci, am incercat sa pastram ideea de revista Dacia literara cu profilul ei asezat, decent, demn.

Ati descoperit o serie de scriitori si i-ati publicat in paginile revistei “Dacia literara”. Aveti un har in a cultiva debutantii?

La randul meu, impreuna cu alti colegi, am avut parte de scriitori care ne-au cultivat, ne-au inteles, ne-au acceptat in preajma lor, ne-au dat carti de citit, ne-au indrumat cu adevarat. V-as da cateva exemple din Iasi: Ioanid Romanescu, de la revista „Convorbiri Literare”, Mihai Ursachi care era liber profesionist si totdeauna ne cultiva spiritul unei demnitati rationale si a unei verticalitati universale sau criticul literar Daniel Dumitriu pe care deja l-am mentionat, cel care multi ani a coordonat cenaclul literar „Junimea” de la Casa „Vasile Pogor”, in perioada anilor 1970 – 1980.

„Iasul atrage ca un magnet tinerii, viitoare vlastare culturale care il alimenteaza mereu”

In personalitatea fiecarui poet se oglindeste o copilarie incununata de sensibilitate. Care este unul dintre episoadele din aceasta prea scurta perioada a vietii de care va amintiti cu drag?

Evident, parintii, biserica, satul. Tatal meu era barladean din multe generatii, iar mama sateanca din neamuri de razesi, apicultori si agricultori de pe colinele Tutovei. In comuna unde am fost nascut am descoperit si firul de iarba si roua si cerul cu mierle. Cei care m-au marcat au fost parintii, bunicii, neamul cum s-ar zice. Mai tarziu, moartea tatalui meu m-a trimis spre literatura intr-un chip explicit. Pana atunci, eram tentat de istorie, de filosofie, dar nu de creatie literara. Moartea tatalui meu a fost socul care m-a dus mai mult spre biblioteca, spre interioritate, spre meditatie.

Care erau cartile/autorii dumneavoastra de suflet in perioada adolescentei, a formarii barladene si apoi in etapa Scolii de Biblioteconomie din Bucuresti?

Foarte multe. Mi-a placut si imi place sa citesc. Consider ca din toate diplomele pe care le detin, cea de cititor ma reprezinta cel mai bine. Mi-a placut sa citesc, poate si pentru ca am avut sansa sa cresc intr-o casa cu biblioteca, tatal meu fiind preot de tara, cu facultate teologica la Cernauti in anii interbelici, intr-o echipa de tineri entuziasti, precum tatal poetei Ana Blandiana, tatal scriitorului Grigore Elisei, tatal istoricului literar Dan Manuca. Am avut sansa de mic sa deschid abecedarul. Nu stiu cate muste, in maniera lui Creanga am „fugarit” cu ceaslovul (rade), dar imi amintesc ca m-a trimis bunica la un moment dat cu o batista cu cateva oua sa ma duc la Cooperativa, sa cumpar ulei. Am gasit o carte frumoasa acolo, scrisa de Otilia Cazimir, „Baba Iarna intra-n sat”, printre maturi, sare si alte lucruri. Am facut gestul sa cumpar, fara sa cer voie nimanui, cartea. Din restul banutilor de pe oua am cumparat si uleiul pentru bunica, care nu m-a certat. Vanzatorul care cunostea familia a fost, cumva, complicele meu. Imi amintesc ca asa au inceput lecturile pe cont propriu. Celelalte erau cumva dirijate de tatal meu. Dupa ce ne-am mutat la Barlad, n-am mai avut posibilitati financiare, au fost vremuri foarte dificile, cel putin pentru familia noastra si atunci tata m-a dus la Biblioteca Municipala, casa boiereasca, donata pentru uzul publicului. Mi-am facut legitimatie si am devenit un cititor fidel al acestei biblioteci publice. Mai tarziu, un profesor de liceu, care preda limba germana – Zupperman – m-a indrumat catre un alt tip de lectura. Fusese coleg in perioada interbelica cu Eugen Ionescu in seria cea mare de tineri romani interbelici. Am dat examen la Facultatea de Drept din Bucuresti. Din nefericire, am picat si am hotarat sa merg la scoala postliceala de Biblioteconomie. Ajuns in Capitala, am fost foarte incantat ca aveam acces la Biblioteca Academiei Romane, la Biblioteca Central Universitara, multe anticariate si librarii pe care le-am strabatut inclusiv in armata si care mi-au fost de folos, pentru ca am parcurs unele din cartile cele mai importante, dar mi-au ramas inca foarte, foarte multe de citit si de recitit.

Doriti ca si copiii dumneavoastra sa va mosteneasca talentul scriitoricesc sau deja va bucurati de astfel de merite din partea lor?

Fiica a confirmat: „Aschia nu sare departe de trunchi”. Baiatul scrie si el, dar din cand in cand. A publicat intr-o gazeta, a luat premiu la Olimpiada de Literatura Romana. Nu au fost dirijati de catre noi, ca parinti, neaparat catre literatura, ci catre cultura, in general. Ma bucura, insa, cand imi dovedesc ca se exprima bine si in literatura. Dorinta mea e sa scrie amandoi mult mai bine decat mine si cred ca fiica deja o face, incat eu pot sa imi iau din grija in ceea ce priveste condeiul si sa ma cufund mai mult in lecturile pe care n-am reusit inca sa le strabat asa cum ar fi trebuit.

Puteti, in cateva cuvinte/fraze sa faceti o comparatie intre scoala de astazi si sistemul de invatamant in care ati studiat dumneavoastra?

E dificil, fiindca si atunci au fost nuante si nuante. A fost un invatamant mai relaxat in anii ’60, dupa cel stalinizat cu un deceniu in urma. Dupa 1968, era un entuziasm in tara pentru faptul ca Romania nu a intrat, precum surorile vecine, in urma Tratatului de la Varsovia cu tancurile in Cehoslovacia, incat faceam pregatiri premilitare si eram in stare sa apar bojdeuca lui Ion Creanga cu propria-mi umbra, fara gloante. Studiam germana, dar nu germana aceea R.D.G.-ista, din Republica Democrata Germana, care amintea de tractoare, de colectivisti, ci germana lui Goethe. Erau profesori care ne invatau citatele discutabile din manualul de filosofie si adanceau presocraticii sau filosofia vedica sau pe Leibniz (apropo de preocuparea mea pentru monade).

Iasul este ca un magnet pentru foarte multi scriitori, actori, muzicieni. Cum explicati faptul ca un oras poate pulsa de cultura atat de mult?

E traditia pe de o parte. Traditia bisericilor, a scolilor, a spatiilor de exprimare. Pe de alta parte, dintotdeauna vechile capitale sau orasele culturale asezate au atras ca un magnet, vorba dumneavoastra, tineri – si nu numai! -, din preajma; fie ei din Botosani, din Piatra Neamt, din Galati, Barlad, Husi sau Bacau. In acest fel, Iasul a fost alimentat totdeauna cu vlastare culturale care i-au asigurat o anumita continuitate necesara intr-o cultura deseori supusa unor cutremure de constiinta, unor seisme ideologice, unor experimentari facile.

„M-a fascinat totdeauna perioada interbelica prin prisma experientei pe care am avut-o pana la 17 ani cu tatal meu”

Exista, desigur, in viata fiecarui scriitor, o mare taina asemanatoare unui botez, aproape: debutul. Stiu ca dumneavoastra ati fost debutat de Ioanid Romanescu, in 1973, in Convorbiri literare nr.16(40) din august. Povestiti-ne cu lux de amanunte cum a fost acel debut si ce a declansat el. V-ati schimbat de atunci poetica si tintele literare?

Eram elev la Barlad in ultimele clase, a XI-a, a XII-a, cand incepusem sa scriu mai des, sub indrumarea profesorului meu de romana, Mihai Daraban. Am trimis la posta redactiei revistei „Convorbiri literare” din Iasi. Mi-a raspuns Ioanid Romanescu, incurajandu-ma. Am mai trimis la cateva reviste din tara, dar mi-a mai raspuns doar Ana Blandiana, de asemenea incurajandu-ma. Domnul Ioanid Romanescu, fara sa ma cunoasca, mi-a luat o parte din poeme si m-a ajutat in debutul meu. Ii sunt recunoscator si astazi. Dupa ce am terminat liceul, am luat o mentiune la Olimpiada Nationala de Literatura Romana si am mers intr-o tabara de creatie literara pe malul Oltului, in localitatea Pausa. Povestea este mult mai ampla. Esential este faptul ca dupa acea tabara de creatie literara, am inteles mai bine ce inseamna spiritul creator, creativitatea, scriitorul – am vazut si eu atunci, in carne si oase, un scriitor! Poetul Gheorghe Istrate era foarte tanar. M-a impresionat, eu eram un copilandru, preocupat de biblioteca si n-aveam nici hartie de scris

Sa ne amintim putin de experienta dumneavoastra de bibliotecar, intai (1974-1980) la Institutul Politehnic “Gheorghe Asachi” din Iasi iar apoi, din 1 decembrie 1980, la Muzeul Literaturii Romane din Iasi (al carui director ati devenit in toamna lui 1990). Ce ne puteti impartasi despre carti? Ce sentimente va incearca cand mai intrati într-o biblioteca?

Sunt ca intre paginile Bibliei. In clipa in care sunt intr-un anticariat, intr-o biblioteca, intr-o librarie, am sentimentul ca sunt un locuitor al Bibliei, al Cartii Cartilor, ca regasesc acolo tot ce inseamna spirit uman, exprimare, de la literatura la istorie, de la fizica la atlase geografice. Am sentimentul plenitudinii, sentimentul dialogului cu Divinitatea, cu cei care nu mai sunt, fiindca ii regasim acolo si pe Homer si pe George Bacovia, Napoleon Bonaparte sau Alexandru Ioan Cuza.

Versurile dumneavoastra s-au confruntat vreodata cu cenzura marxista? V-au fost impuse o limba si o gandire de lemn tipice ateilor care separa cuvantul de fiinta sa? Daca da, ati acceptat-o tacit, resemnat sau ati gasit argumente salvatoare care sa va permita sa scrieti ceea ce ganditi?

In general, mai putin ma exprim eu despre lucruri delicate. Las critica literara sa exprime, sau cei care au cunoscut mai bine perioada. Nu m-am lamentat. M-am straduit sa ma exprim cat mai normal, cat mai bine, cat mai putin oportunist. N-am reusit intotdeauna, insa. Au fost si complicitati ale cenzurii de odinioara, am acceptat si anumite taieri de cuvinte pe care le-am scris doar in cartile pe care le-am daruit unor prieteni, unor initiati. N-am putut sa intervin in tirajul care s-a difuzat in tara, in orase ca Timisoara, Cluj sau oriunde. Cartile au ajuns acolo fara sa mai am eu posibilitatea sa modific ceva. N-am fost hacuit intr-un mod in care sa o iau razna, m-am straduit sa public cartile cat mai onest. Au fost si mici situatii discutabile, au fost si momente in care m-am grabit eu si momente in care au fost prea toleranti cu mine cei care dadeau viza pe fiecare pagina in parte. Daca am reusit si cat am reusit, asta pot spune cititorii, criticii literari. Pana la urma, acolo ne gasim pulsul, respiratia. Noi oferim, ceilalti judeca.

Va propun un exercitiu de imaginatie. Daca ati avea posibilitatea sa alegeti un timp si un spatiu in care sa va manifestati ca om si, mai apoi, ca persoana publica, care ar fi acestea si de ce?

M-am gandit de multe ori. Nu pot decat sa ii multumesc bunului Dumnezeu ca sunt in viata. Insa, daca ar fi sa traiesc un regret in absolut e acela ca n-am putut sa parcurg viata pe care tatal meu a avut ocazia sa o parcurga in perioada interbelica. M-a fascinat dintotdeauna perioada interbelica romaneasca prin prisma experientei pe care am avut-o pana la 17 ani cu tatal meu.

„Nu vreau sa ma uit prea mult in urma, de frica sa nu ma transform in stana de piatra”

Sunt putine opere literare romanesti traduse in limbi straine. Dumneavoastra ati fost tradus in cinci sau sase, daca nu ma insel: ungara, suedeza, macedoniana, engleza, germana. Ce impiedica scrisul romanesc sa devina celebru peste hotare?

Este o preocupare veche, eu nu intru in panica. Important este sa fie tradusi si cunoscuti in medii adecvate, universitare, in primul rand, Mihai Eminescu, Ion Creanga, atat cat se pot traduce marii autori. Talmaciti, transpusi, asa cum il avem noi pe Homer in limba romana. Sunt variante fericite de talmacire, de adecvare la alta limba, dar sunt si variante ratate. E un avantaj pentru cel care cunoaste limba engleza bine sau foarte bine, fiindca il citeste pe Shakespeare in original; pentru cel care cunoaste limba rusa bine sau foarte bine e un avantaj, deoarece il poate citi pe Tolstoi sau pe Dostoievski. Nu mai spun de franceza, pentru Baudelaire, de italiana pentru Dante sau de spaniola, pentru Cervantes. In perioada interbelica s-a articulat mai bine traducerea literaturii romane, chiar si dupa al Doilea Razboi Mondial, desi scriitorii romani erau tradusi mai mult in grila ideologica, ca de exemplu Zaharia Stancu. In contemporaneitate mai putin important este sa fiu eu tradus. Am fost tradus la nivel de doua, patru poeme in multe limbi: 15-20, dar la nivel de carte, doar doua carti au fost traduse: una in franceza si una in germana. Acum e o sansa pentru literatura din estul Europei, nu numai pentru cea romana. Sunt politici occidentale pentru a traduce cat mai multi autori din estul Europei: polonezi, unguri sau romani. E un lucru bun, noi ne-am facut aceasta datorie, mai ales in ultimii ani, desi Mihail Kogalniceanu in Dacia literara spunea ca „traductiunile nu fac o literatura”. Se referea la excesul de traduceri, se gandea la stimularea spiritului creator contemporan, local, national si, de asemenea, sanctiona ideea ca foarte multe traduceri erau de proasta calitate: probabil romane politiste, romane de noptiera, de calatorie. Asadar, lucruri usoare, superficiale, timp in care mari si grei autori erau cumva necunoscuti, daca nu chiar ignorati. Lenea actului de lectura duce deseori la cadere in zona editoriala.

„Dacia literara” actuala mai pastreaza ceva din vechile principii ale cele anterioare?

Da, principiile „Daciei literare” sunt de regasit in toata presa culturala buna din Romania. Sunt principii universale, cum ar fi acesta: „Vom critica opera, iar nu persoana!”; niciodata nu se va judeca un act cultural, literar, in cazul nostru, in functie de autor. Toate celelalte principii sunt valabile pentru toata presa culturala, pentru presa, in general: radio, televiziune, jurnal. Sunt principii coerente, explicite. Deontologie am numi-o astazi, in zona comunicarii, evaluarii, ierarhizarii chiar a gestului cultural.

Ati scris mai multe volume de versuri decat de proza. Aveti o predilectie pentru lirism?

Pentru mine, poezia ramane esenta nobila a spiritului. Nu e usor a scrie versuri, desi Eminescu parodiind spunea: „E usor a scrie versuri/ Cand nimic nu ai a spune”. Trebuie sa ai ceva „a spune”, altfel risti ridiculul. Sunt foarte multi care versifica, nu numai la noi, ci in general. Consider poezia regiunea spiritului, un lucru foarte serios, chiar si pe fondul de joaca lingvistica, prin reabilitarea unor cuvinte, expresii, campuri semantice mai putin uzuale. Pentru aceasta, pagina trebuie alimentata cu lecturi substantiale de la folclor pana la metafizica.

Ca orice artist si instapanit al condeiului, cum evolueaza, de-a lungul vietii dumneavoastra, atitudinea fata de libertate?

Poezia e forma cea mai evidenta de libertate, de la originile lumii si pana in prezent. Nu ignor proza, eseul, arta plastica, muzica etc., dar rostirea, verbul, logosul pana la urma, coerenta, unitatea si armonia au fost date dintr-un inceput. Toti suntem naturi poetice, indiferent daca citim poezie de calitate sau nu, suntem naturi poetice, purtandu-l pe Dumnezeu in noi. Indiferent ca suntem detinuti politici si scriem poezie precum Vasile Voiculescu in gand sau pe o foita de sapun intinsa pe vatra, fie ca suntem in Muntii Pindului cu o turma de oi si rostim versul, gandim, punem cuvintele in miscare, adica ideile si emotia. Fie ca ne aflam in Groenlanda, suntem cercetatori intr-un iglu si rostim de asemenea, scandam si scanam emotii deosebite si existentiale.

Deci, cu alte cuvinte, toata lumea poate crea poezie.

Da, acum e modul de comunicare esential, expresiv, usor de memorat. Poezia e condesata, de la Psalmii lui David din Cartea Sacra si pana la poezia contemporana.

Ce s-a intamplat cu volumele dumneavostra de versuri dupa publicare, dupa mai multa vreme? Le recititi, va surprind cu ceva, le regasiti altfel, din prisma unui cititor poate?

Totdeauna relatia cu tot ce am facut e foarte ciudata, ma zapaceste. Uneori nu ma recunosc, alteori ma mir si eu cat de slab am putut fi dand drumul unor lucruri mai grabite, alteori ma minunez ca au iesit lucruri deosebite, de parca nici nu mi-ar apartine. Din pacate, imi ramane timp foarte putin sa ma recitesc. Tot timpul vreau sa fac pasul urmator, sa adaug celor existente si altceva, sa nu ma uit prea mult in urma, de frica sa nu ma transform in stana de piatra.

“Avem sansa unei critici literare demne de toate meritele”

Ati scris si o carte de turism cultural intitulata “Cambei in China”, aparuta la editura Sedcom Libris din Iasi, in anul 2000, dupa o frumoasa calatorie pe care ati parcurs-o in aceasta tara. La contactul cu o civilizatie atat de diferita cum este cea a Chinei, fascinatia asiatica a reusit sa va aprinda intr-un oarecare fel sau v-ati intors la fel de european?

Mi-am dat seama ca, in felul lor, multi dintre orientali sunt europeni si multi dintre europeni sunt orientali. Am regasit in arhetip, in profunzimi, foarte multe lucruri comune unei civlizatii de inceput de lume. Ideologic vorbind, ca mentalitate, ca formula de expresie, evident ca sunt multe deosebiri, dar nu atat de mari, incat sa gandim in termeni de alb-negru sau sa generalizam pripit. Oricum, recomand oricui experienta fabulosului Orient, fie el Mijlociu sau Indepartat.

Din anul 2000 ati refuzat sa va mai inscrieti cartile pentru premii, dar acest lucru nu v-a ferit insa ca in 2004 sa primiti din partea Presedintiei Romaniei Ordinul „Meritul Cultural”. Care este motivul pentru care ati luat acea decizie?

Pare paradoxal, dar putini ma inteleg. Este acelasi lucru ca si in cazul renuntarii la administratia Muzeului Literaturii Romane din Iasi. Dupa retragere, mi s-au oferit insa alte directorate – la Ateneul Tatarasi, la editura „Junimea”, la Biblioteca Judeteana „Gheorghe Asachi” etc. E o decizie personala. Mi se pare firesc sa las locul si altor colegi, eventual mai tineri, mai proaspeti, mai buni care pot sa faca administratie, care pot sa mai primeasca un premiu, care pot sa mai mearga intr-o calatorie culturala in China sau sa mai tipareasca o carte la o editura. Nu vreau sa ocup numai eu spatiile administrative, culturale etc. Si totusi, dupa acel episod din 2000 am acceptat anul trecut, dupa multi ani, un premiu. A fost Premiul National „Nichita Stanescu” de la Ploiesti, la solicitarea criticului literar, academicianului Eugen Simion. Am acceptat, fiindca Eugen Simion a avut o grija deosebita de foarte multe promotii, generatii de scriitori care s-au exprimat prin provincii uitate, prin zone mai putin stiute. E mai usor la Cluj, la Bucuresti, la Timisoara, la Brasov sau la Iasi sa te exprimi cultural. E mai greu la Targu Neamt sau la Satu Mare sau la Slatina. Dar Eugen Simion a avut aceasta rabdare si intelegere de a prelua autori mai putini vizibili din zone mai putin mediatizate, pentru a-i cultiva. A facut si face foarte mult bine literaturii romane, culturii romane si Academiei Romane.

Nicolae Manolescu scria in „Romania literara”, in anul 1987, urmatoarele: „Monadologia, cum o boteaza poetul, dupa numele unei Mona si dupa ideea lui Leibniz este o erotologie lirica, jumatate serioasa, jumatate glumeata”, facand referire la binecunoscutul dumneavoastra volum de versuri, Mona-Monada, publicat in 1981, la Editura Junimea, tot in Iasi. Ii dati dreptate criticului Manolescu, admitand ca pastrati de fiecare data cate o doza de ludic in rimele dumneavoastra?

Ii dau dreptate si vreau sa spun ca avem o critica literara postbelica, dincolo de vremurile prin care am trecut, de exceptie. E o sansa pentru noi, cei care am scris sau scriem, sa avem asemenea critici literari. Linia aceasta fabuloasa a spiritului critic romanesc s-a nascut, se pare, in Moldova, de la cronicari incoace. Asadar, de la Titu Maiorescu, Garabet Ibraileanu, George Calinescu si pana la contemporani importanti, ca Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex Sefanescu, Ion Pop sau Marin Mincu, spre a da doar cateva nume, avem sansa unei critici literare demne de toate meritele.

In “Despre felul cum inaintez”, Ed. Albatros, 1983, scriati cu o extraordinara forta: “Asculta:/ Cuvantul Cuvantului nostru/ numai El singur este. Sa iubesti/ Cuvantul Cuvantului tau/ din toata inima ta”. Aceste versuri ma trimit cu gandul, printre altele, la Evanghelia dupa Ioan, capitolul 8, versetul 32: „Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. Cum s-a impacat religiozitatea dumneavoastra cu opresiunea comunista?

Da, sunt. Si ati sesizat foarte bine. Eu n-am putut sa pun in citat si nici sa citez evanghelisti inainte de 1989 si atunci m-am jucat in multe zone de „discurs” cultural, de exprimare culturala, fie in proza, dar mai ales in poezie, pentru ca poezia permite mai mult limbajul aluziv, esopic. M-am jucat strecurand cat am putut in anii aceia oficial ateizati, normalitatea, spiritul locului pana la urma. Da, aveti perfecta dreptate. Acolo este un citat exclusiv crestin, intoarcerea la Logos, la arhetip.

„Inradacinarea prin cultura duce de la traditie spre perspective”

O parte importanta a carierei dumneavoastra v-ati construit-o in jurul muzeografiei. Cat de pregnanta a fost dimensiunea aceasta in raport cu celelalte (publicistica, literatura etc.)?

Cred ca am fost un om fericit si sunt, fiindca am avut sansa sa lucrez in biblioteca si in muzeu. In ultimii ani nu am lucrat intr-un oricare muzeu, ci in casa literaturii romane, casa Junimii, casa in care s-au exprimat marile spirite moderne ale literaturii noastre nationale. Noi ne situam in Iasi, dar nu avem inca distanta suficienta pentru a evalua ce inseamna Iasul vazut de la distanta, Iasul Junimii lui Maiorescu, Iasul marilor inceputuri, Iasul marilor eforturi, Iasul marilor repere. Din aceasta perspectiva, Junimea este coplesitoare, iar eu, un simplu baiat de prin colinele Tutovei am avut sansa ani buni sa fiu muzeograf chiar in casa in care s-au manifestat marile spirite junimiste.

Ca un bun cunoscator al istoriei, aveti experienta conservarii si apararii autenticitatii documentelor si faptelor istorice ale culturii din trecut. In prezent, insa, exista atat de multe resurse impresionante de manipulare a culturii si istoriei culturale, cele mai multe avand o legatura stransa cu tehnologiile computerizate. Cum credeti ca va opera istoria culturii in acesta ametitoare avalansa informationala?

Tot cultura ne da verticalitate. Simplu spus, atat timp cat nu avem suficienta cultura ne pierdem echilibrul si suntem, vrand-nevrand, manipulati. Chiar si intr-un dialog la un colt de strada. Dar daca avem credinta crestina, profunda, reala, cultivata si asumata, daca avem lecturi de calitate, daca avem radacina locului si apoi a europenitatii, nu vom putea fi prea usor manipulati. Prin limba, prin carte, prin traditii ne pastram radacina. Atat timp cat ne-o pierdem, suntem ai nimanui.

Multe voci sceptice ar spune ca toate acestea se pot castiga in Romania foarte greu si in foarte multi ani.

Creanga si-a pastrat radacina. Putea fi si el smuls de vantul ignorantei cu usurinta.

Dar in prezent?

Prezentul este etern dintr-o anumita perspectiva. Provocarile prostiei, ale inculturii, ale lipsei bunului simt sunt eterne. Atat timp cat nu cultivam spiritul ludic, relaxat, cat timp suntem prea incrancenati, cat timp vrem raul vecinului, cat timp nu sondam in noi insine mai intai, ne ia vantul. Si toate acestea sunt provocari ale lumii din vechiul Egipt, Mesopotamia si Coreea de Nord contemportane.

Unde vedeti locul literaturii romane in cadrul literaturii universale?

Literatura universala e ca un joc de carti pentru copii. O putem aseza in fel si chip cu cateva figuri mai importante, evidente in mijloc, fiindca de acolo venim. Sunt culturi care s-au dezvoltat mai repede si care au avut sansa unui alfabet, unui inscris, unei epoci, daca ne referim la Atena lui Pericle, la Viena interbelica, la Roma imperatorilor, la China dinastiilor. Nu cred ca putem compara literatura vechii Greci cu literatura actuala a Greciei, literatura turca din vremea lui Atatürk cu literatura Turciei europenizate de astazi. Sunt valori si valori, le respectam in fel si chip, le punem in dialog. Important e, ca prin exercitiul individual, sa ne asumam literatura, cultura, sa stim sa alegem, sa cantarim lucrurile care ne sunt cat mai utile posibil, care ne pot ajuta sa facem pasul urmator si care ne pot ajuta sa nu ne clatinam prea tare intr-o situatie sau alta. Inradacinarea prin cultura, fiindca acolo ne gasim, in aceasta axa a verticalitatii, duce de la traditie spre perspective. In muzeografie exista si o vorba celebra: „Prezentul pregateste in viitor trecutul”. E o axa cumva intoarsa pe dos. Oricum am intoarce coloana lui Brancusi, ea tot ramane semnul verticalitatii acolo la Targu Jiu. Valorile pe care le avem trebuie sa fie cat mai cunoscute acasa, in primul rînd sa avem noi grija de ele, sa ni le insusim si sa le cultivam. Ca se numesc Dimitrie Cantemir sau Mircea Eliade, trebuie sa ne legitimam in dialogul cu celelalte culturi, mai vechi, mai noi, mai mult sau mai putin consolidate.

“Ma deranjeaza decalajul dintre omul nepotrivit si locul potrivit sau invers”

In ultima perioada, parca s-au publicat cantitati industriale de articole, carti, volume de poezii. Nu vi se pare ca, in inflatia aceasta auctoriala halucinanta, adevaratele valori se pierd?

Adevaratele valori totdeauna vor ramane in picioare, oricat ar fi ele inghitite de buruieni si ruinuri – ca sa folosim termenii vechi ai poetilor targovisteni: „ruinurile Targovistei”. Aici critica literara e cea care face curat, care evalueaza. Din pacate, am cam pierdut critici de curaj, putini scriu si sanctioneaza impostura in literatura, in cultura in general. Alex Stefanescu de la Bucuresti face acest exercitiu de umilire a non-valorii. In acelasi timp, ca si in perioada interbelica, n-ai cum sa cenzurezi un om care isi aduna cativa banuti de pe la sponsori sau din buzunarul propriu si care isi poate permite sa isi scoata si el un volum de aforisme, sa il concureze pe Schopenhauer sau pe Lucian Blaga etc. In acelasi timp, cel care poate sanctiona aceasta invazie de maculatura cum bine ati spus, este tot publicul. Daca publicul urmareste o televiziune care cultiva submediocritatea, daca nu sanctioneaza cartile de proasta calitate, atunci inseamna ca acestia suntem. De aceea se cade sa fim mai atenti cu actul cultural, sa fim mai aproape de lucrurile valoroase, sa sanctionam mai clar un program prost de televiziune si sa promovam ceea ce consideram cu adevarat de calitate.

Cu ce difera si presa de astazi de cea a secolelor trecute? Exceptand, desigur, exhibitionismul fara retineri si fara decenta pe care ni-l prezinta tabloidele. Ruptura de adevaratele valori existente anterior trebuie sa se fi produs altundeva.

Ne asemanam, pe de o parte, in sensul libertatii de exprimare cu perioada de entuziasm din presa romaneasca a lui Heliade Radulescu, George Baritiu, Gheorghe Asachi si de la ei venim incoace prin pasoptisti, junimisti, interbelici. A fost si o perioada relaxata a presei, chiar si in comunism, fie ca se scria pe fiecare publicatie in parte „Proletari din toate tarile, uniti-va!”. Nu aveai voie sa tiparesti nicio gazeta in Romania fara un acord ferm al autoritatilor de atunci si fara acest motto, sa zicem. Dar s-au facut lucruri bune si in acest mod: in Scoala de Presa „George Ivascu” s-a intemeiat presa de calitate. Sunt excese foarte multe. Ma mir ca au trecut 20 de ani si tot traim in excese. Am inteles ca am stat sub presiune pana in 1989, am explodat dupa 1989, un an, doi, trei de rating, bani in buzunar pe seama publicului, tiraje monstruoase, de acord. Dar au trecut suficienti ani si cred ca ar fi cazul sa ne trezim putin. Aici tot publicul poate sa actioneze pentru a anihila excesele de tip tabloid.

Ati fost nascut in comuna Puiesti, din fostul judet Tutova (astazi Vaslui). Credeti ca pentru a deveni o persoana publica cunoscuta si pentru a i se recunoaste valoarea, un provincial trebuie sa fie conectat neaparat la capitala sau la unul din orasele mari ale tarii?

Am scris mai multe texte pe aceasta tema. E falsa problema provincialului. Exista multi provinciali care au tinuta europeana. In acelasi timp sunt foarte multi autori din diverse capitale care se comporta ca niste provinciali.

Care este criteriul dupa care dati valoare omului?

„Omul este masura tuturor lucrurilor”. Pornind de la aceasta frumoasa si simpla asertiune a vechilor greci, apreciez orice tip de om. Ma deranjeaza doar momentele in care simt ca un anumit individ nu se afla la locul potrivit. Acest decalaj intre omul nepotrivit si locul potrivit sau intre omul potrivit si locul nepotrivit, imi pune semne de intrebare. In rest, inteleg toate vulnerabilitatile pe care le avem fiecare, dezamagirile pe care le avem fiecare, dar impostura – situarea acolo unde nu ai vocatie, unde nu ai suficienta substanta, unde nu ai un sens – scoate omul din categoria „masurii lucrurilor”.

Pentru ca vorbim despre OM, daca, la modul ideal, ar exista un monument dedicat Omului, cu O mare, ce ati fi tentat sa scrieti la baza lui?

As scrie I.N.R.I (n.r.: Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor). Fiindca de Acolo modernitatea noastra pleaca, Acolo insemnand un dincolo de acolo. Fiindca dincolo de Iisus este Absolutul, increatul pana la urma, Divinitatea, aici as putea pune in miscare o cohorta de cuvinte. Dar in invatatura lui Iisus sta esenta tuturor lucrurilor. Si de aici putem porni in doua sensuri: mai in urma sau catre noi insine.

Exista in viata fiecarui om un moment cand isi cerceteaza indeaproape trecutul. Dumneavoastra cum priviti inapoi? Cu dispret, cu regret, cu resemnare? V-ati impacat cu istoria?

Da, chiar azi vorbeam cu unul dintre colegi si ii spuneam ca sunt pregatit oricand sa ma duc in lumea cealalta. Eu sunt un om impacat cu mine insumi. Desi am facut si greseli, nu au fost fatale, premeditate, am incercat sa fac bine pe unde am trecut. Raul care mi s-a facut si cel care mi se va mai face, incerc sa nu il iau în seama sau sa il tratez tot cu prietenie, sa incerc sa il înteleg.

Cristina Floroiu