Sorin Baciu a visat sa duca steagul universitatii „Alexandru Ioan Cuza” pe „acoperisul lumii”. A facut cunostinta cu savana africana, a dormit in stanca, a fentat patrulele georgiene in expeditia pe Elbrus, a stat de vorba cu maimutele din Kathmandu (oraselul de la baza Everestului), a facut parte din echipa celor mai buni alpinisti din lume in 2010, iar una dintre cele mai recente interactiuni cu „lumea publica” a avut-o acum doua saptamani, in Aula Magna „Mihai Eminescu” de la „Cuza”. Sorin Baciu este lector dr. la Departamentul de Geologie de la Facultatea de Geografie si Geologie din Iasi si un alpinist profesionist cu un palmares impresionant de varfuri cucerite.

„Noi, alpinistii, avem fiecare dintre noi un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie”

De ce v-ati dus sa arborati steagul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” cand putea fi drapelul tarii?

In momentul in carete duci cu drapelul tarii inseamna ca esti sustinut de aceasta. Ideea s-a nascut aici la noi, intr-o sedinta in care ne gandeam in ce fel sa sarbatorim implinirea a 150 de ani de cand e infiintata Universitatea „Cuza” si eu am propus sa fie pe cel mai inalt varf al lumii, acolo unde ii este locul. Mi s-a parut absolut normal si logic. Sigur ca sunt roman, o parte din Romania ajunge acolo, dar nu trebuie sa uitam de cine esti sustinut. Un esec al meu, nu al Universitatii, a fost acel accident, dar mergem mai departe.

Considerati ca a fost un semn acel esec?

Niciodata. Doar semnul ca trebuie sa ma mai duc in Everest (rade). Noi alpinistii suntem suspiciosi, avem fiecare dintre noi  un lucru pe care-l luam cand mergem in expeditie. Eu, de exemplu, am un batic pe care l-am avut la mine de cand am urcat Fagarasul pentru prima data si de atunci il iau in idea ca-mi poarta noroc. In Everest nu l-am avut, l-am uitat acasa. Si in ‘96 am coborat de pe Dhaulagiri nu am considerat ca a fost un esec, vremea ne-a impiedicat sa ajungem pe varf.

Ati facut parte din echipa lui Russel Brice, cat de mult a contat acest lucru?

La ora actuala, Russel Brice este cotat ca fiind unul dintre cei mai buni organizatori de expeditii pe Everest. Pentru a intra in echipa lui trebuie sa treci printr-o selectie, iar una dintre conditiile principale de a fi acceptat este cea de a fi „facut” alte varfuri de peste 7000 de metri. Cand am intrat in echipa asta, fusesem de doua ori in Himalaya, am mai avut o tentativa pe Dhaulagiri, al saselea optmiar din lume cu 8167 de metri, nu am ajuns pe varf, ci pana la aproape 7000 de metri, am fost in 2000 pe Mera Peak, un varf ce se afla la sud de Everest, de 6476 de metri si mai aveam celelelalte varfuri facute: Aconcagua din America de Sud, Kilimanjaro si Kenya din Africa si Elbrus din Caucaz. Asta a fost prima etapa a mea, apoi trebuie sa completezi formularul cu starea ta medicala si dupa ce treci de astea, poti spune ca esti acceptat in echipa lui pe Everest.

L-am preferat pe el, deoarece, de cand organizeaza expeditii pe Everest, nu a avut nici un alpinist pierdut, iar asta demonstreaza ca are o echipa foarte bine pregatita si astfel mareste sansele de reusita de la 30% la 50% si 50% tine de tine. In al doilea rand, datorita episoadelor pe care le-am vazut din serialul „Beyond the limit”. El impune o disciplina de armata, esti incontinuu supravegheat de ghizi, doctori, care sunt in jurul tau sa vada daca te aclimatizezi, daca dormi bine noaptea, sa nu prezinti simptome. Si mai apare un lucru pe care el il are foarte bine pus la punct: buletinul meteo, pentru care plateste sume considerabile.

Cat timp acordati pregatirii prealabile unei expeditii?

Trebuie sa ai o pregatire permanenta, sa mergi tot timpul pe munte, nu conteaza ca e  iarna sau ca ziua e scurta. Asta e metoda cea mai buna, mergi pe muntii care sunt mai aproape, iar in cazul meu este vorba de Ceahlau si muntii Rodnei. Inca sunt in perioada de pregatire, voi incerca sa merg anul urmator din nou pe Everest.

Fiind tot timpul pe munte, v-ati gandit ca sfarsitul dvs. ar fi acolo?

Da, dar unde ar fi mai frumos (rade)? Am tot respectul pentru crucile de pe stanci, ca sunt in Ceahlau, ca sunt in Himalaya. Sunt multe accidente care se intampla in munti din cauza lipsei de experienta. Cand eram mai tanar faceam si eu tampenii, nu ascultam de echipa, nu tineam cont de vreme. Lucruri pe care nu le mai fac acum.

Care au fost varfurile care au impus mai mult efort fizic?

Cu cat sunt mai grele, cu atat sunt mai frumoase. Destul de dificil a fost Aconcagua, conditiile atmosferice sunt diferite, am urcat pe vreme buna, iar acolo pe varf a fost ceata si urat. A „face” un varf inseamna sa pleci din tabara de baza, sa ajungi acolo unde ti-ai propus si sa te-ntorci in tabara de baza.

Norocul sau puterea Divinitatii? Cata contributie au cele doua?

N-am incercat niciodata sa le cuantific. Poate avem un destin fiecare si atunci intervine si Divinitatea, si norocul, si destinul, nu stii daca e noroc sau Divinitate sau deloc. Sunt momente in care sus, la altitudine, fiecare dintre noi trecem prin starea: „sa dea Dumnezeu sa ma intorc acasa la familie, la prieteni, sanatos”. Totusi stau si ma-ntreb de ce nu L-am rugat sa-mi deschida mintea inainte sa ajung acolo, de ce sa-L rog sa ma aduca inapoi acasa. Am frica de Dumnezeu, dar asta nu presupune teama, frica, orgoliul, incapatanarea de a le trece prin prisma Lui. Sa te gandesti ca El exista si te ajuta sa ajungi acolo sus.

„Mi s-a spus «Ai depasit o varsta, stai linistit»”

Ati cucerit Mera Peak, Kenya, Kilimanjaro… Care varf v-a ramas la suflet si de ce?

Kenya, pentru ca este un munte de 5200 de metri. Pleci din savana de jos unde e jungla adevarata, pe urma intri pe zona de savana alpina, urci pana la 4100de metri, apoi ai un perete vertical, un ghetar care vine de sus si de acolo inca 400 de metri pana in varf. Ne-am catarat, am dormit o noapte in perete, am coborat in rapel. Combina foarte multe lucruri ce trebuie facute, de asta imi place foarte mult. Am dormit la o suta de metri sub varf (5100de metri), a fost o noapte superba. Kenya e foarte aproape de Ecuator si vezi tot cerul Africii, te uiti dupa nordul lui Magellan, plus ca sunt alte constelatii comparativ cu ce vedem noi aici.

Ce dificultati intampina un alpinist la 8000 de metri?

Aclimatizarea este elementul de baza. Pana sa ajungi la 8000 de metri trebuie sa treci de 5000, 6000, 7000 de metri, de asta o expeditie dureaza aproape doua luni. De exemplu, cea pe Everest tine 70 de zile in care ai si zile de odihna. In doua luni de zile trebuie sa te aclimatizezi, sa combini rezistenta fizica cu cea psihica. Mi s-a spus „ma, dar ai depasit o varsta, stai linistit„. Sunt studii care arata ca cel mai repede se aclimatizeaza cei ce au depasit 35 de ani la altitudini foarte mari. Tinerii reusesc si ei, insa suporta mai greu frustrarile psihice: dormi in cort, esti izolat de lume, nu ai experienta necesara, plus ca organismul lor se aclimatizaza mai greu. Cand ai depasit 35 de ani suporti mai bine. Migrenele sunt permanente la un moment dat, iar medicamentele nu nici un efect.

Frica de inaltime nu aveti, insa de ce anume va temeti?

De mine. Omul e cel mai periculos. Te temi de tine pentru ca mergand să nu îți cedeaze vreun „ciolan”, asa cum a fost pe Everest, ma tem de mine sa spun la un moment dat ca nu mai pot, ca nu mai vreau. Muntele e fain, nu ai de ce sa te temi de el.

„Acolo simt ca-mi merge creierul mai bine„

Ati tinut un jurnal?

Au fost expeditii in care am scris unele ganduri, dar nu in fiecare zi. Imi notam mai mult zilele in care se intamplau evenimente neprevazute, interesante, cand simteam ceva, dar foarte mult ma ajuta fotografiile. Fiindca ele declanseaza in tine imagini si sentimente. Dupa ce-o sa ajunga reumatismul la mine si n-o sa mai pot urca pe munte, am de gand sa scriu o carte. Nicidecum memoriile, doar niste pareri, sfaturi. Voi incerca sa impartasesc experienta mea prin conferinte.

Cand va ganditi la momentele marcante, la care va opriti?

In Dhaulagiri coboram din tabara I (5800 de metri) si traversam ghetarul. Acolo ninge foarte puternic, iar crevasele pot avea de la un metru la trei metri si se formeaza poduri de zapada si nu vezi pe unde mergi. La un moment dat, am cazut intr-o crevasa sustinandu-ma doar in maini, nu eram asigurati pentru ca hotarasem sa mergem fara corzi, stiam ca nu trebuie sa ma misc, ca altfel cand pici intr-o crevasa risti sa te duci 10-20 de metri, in functie de cat de adanca este crevasa, sa te infigi in gheata si sa mori.

Colegii tai nu au ce face pentru tine, cei care au cazut acolo de obicei mai traiesc o zi, doua si mor, fiindca nu pot fi scosi. Colegul din spate mi-a aruncat o coarda si m-a scos, cand m-am uitat erau mai mult de douazeci de metri adancime.

Giorgiana Astefanei