Prezent saptamina trecuta la Iasi pentru proiectia in premiera a filmului „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” si pentru a discuta cu publicul iesean, regizorul Andrei Ujica a stat de vorba cu reporterii Cuzanet despre „experimentul” sau cinematografic in urma caruia a ajuns sa-l inteleaga pe Ceausescu, dictatorul care i-a marcat biografia.

„E un experiment cinematografic greu clasificabil”

Ar fi reusit un regizor tanar sa ilustreze cu succes epoca comunista prin ochii lui Ceausescu?

Probabil mai greu. Era nevoie de experienta directa, de contactul direct cu epoca sau cu o parte din epoca. Eu am trait 14 ani sub Ceausescu, dupa aceea am plecat, dar in orice caz am prins toata epoca.

Daca era un film si nu un documentar ar fi fost mai usor?

Da. Discutia asupra genului ramane inca deschisa, adica in ce masura este un documentar. Am multe intrebari in sensul acesta, dar in orice caz e un film facut din documente.

Deci se poate numi documentar?

Nu stiu sigur. Leo Serban l-a numit un film de fictiune cu personaje reale. Probabil e definitia cea mai aproape de adevar. E un experiment cinematografic greu clasificabil. Eu sunt fascinant de multa vreme de posibilitatea unui cinematograf care sa recreeze o naratiune istorica numai din documente autentice, adica sa pui istoria sa se povesteasca ea insasi din perspectiva pe care o alegi ca autor. Acest lucru se intampla de cateva decenii incoace din momentul in care omenirea dispune de o cantitate destul de mare de imagini istorice, incat numai prin montaj poti face filme de genul acesta. Autobiografia este, din punctul meu de vedere, in incheirea acestei trilogii, varianta cea mai radical posibila a acestui gen de cinematograf.

„Putem reconstitui istoria numai din imagini document”

Se poate spune ca documentarele au un impact mai mare asupra publicului, desi au o audienta mai restransa?

Imaginile document despre istoria recenta au un impact mai mare, pentru ca e chiar realitatea. Ne intoarcem la originile cinematografului. Cinematograful a inceput cand fratii Lumiere au inregistrat fragmente de viata: intrarea trenului in gara, iesirea oamenilor dintr-o fabrica. Mai intai fascinatia a fost sa vezi un fragment de viata proiectat pe ecran si conservat acolo pentru totdeauna. Tot efortul filmului de fictiune nu e de fapt decat sa refaca prin mijloace foarte complicate si artificiale, autenticitatea imaginii document. Ori noi daca am ajuns acum intr-o epoca in care dispunem de destule imagini document incat sa putem reconstitui istoria numai prin acestea, nu mai avem nevoie de fictiune. Nu mai avem nevoie de instrumentele fictiunii, pentru ca imaginile adevarate sunt intotdeuna mult mai puternice. Un om din epoca aceea, imbracat cu hainele lui va fi intotdeauna mai convingator decat orice actor. Originalul e intotdeauna mai bun decat copia.

Ce reactii ati vrut sa starniti in randul publicului prin acest „lungmetraj de fictiune cu personaje reale”?

N-am in vedere un public tinta. In orice caz, nu un public tinta in sensul comercial al cuvantului. Am un public abstract in cap care consta, dincolo de familia mea, in toti cinefilii de pe lume care au aceleasi gusturi ca mine sau aceleasi preferinte cinematografice. In cazul unui astfel de proiect, tema insasi atrage un interes special in Romania, in mod deosebit pentru ca aici exista o intreaga relatie foarte emotionala cu trecutul recent, dar si in alte parti, pentru ca filmul ofera profilul complet al unuia dintre dictatorii ideologici caracteristici pentru secolul XX. Lumea e interesata deoarece secolul a stat sub semnul acestor dictatori si exista o curiozitate mai larga asupra acestui fenomen istoric.

„Acest fel de a face film este asemanator cu scrisul unei opere narative”

Cat de dificil este sa creionezi in imagini, un film fara un scenariu propriu-zis, avand la indemna doar amintirile arhivate lasate de regimul comunist?

E un alt tip de lucru. Fiecare gen de film are particularitatile lui. Sunt multi regizori de filme de fictiune care nu lucreaza dupa un scenariu anume, care improvizeaza foarte mult la set sau au un scenariu pe care il schimba foarte mult in timpul filmarii. Altii raman foarte legati de litera scrisa. Asadar, exista foarte multe posibilitati. Aici comparatia ar fi intr-o alta zona. Acest tip de cinematograf ar trebui numit cinematograf sintactic.  Morfologia exista, imaginile exista de inainte. Toata munca autorului are loc in perimetrul sintactic. Montajul e o operatiune sintactica. Din partile morfologice pe care le ai la dispozitie compui fraze si din frazele respective o povestire. De fapt, felul acesta de a face film este foarte asemanator cu scrisul unei opere narative si din cauza aceasta are o fascinatie speciala. Te-ai decis pentru un personaj, stii ca o sa-i povestesti viata, ii stii datele importante ale biografiei lui, dar exact ca romancierul sau nuvelistul unei proze cu caracter istoric, nu stii in detaliu care o sa fie urmatorul pas al actiunii decat in momentul in care il faci. E o relatie foarte fascinanta intre tine si material, pentru ca e in doua directii. Tu decizi ce alegi sau ce scene construiesti din materialul care-ti sta la dispozitie. Pe de alta parte si materialul te conduce.

Cum este mai la indemana pentru dumneavoastra ca regizor, sa aveti la dispozitie 250 de ore de material brut sau 10 ore de pelicula din care sa decupati 3?

Din 10 ore de pelicula nu o sa poti face niciodata numai un film de montaj si in acest caz trebuie sa le fi filmat tu in majoritate ca sa iasa cat de cat din ele un film. Pentru un film pur de montaj in care construiesti scene din planuri disparate, fílmate de cine stie cine, ai intr-adevar nevoie de mult mai mult material. Din experienta pe care o am pana acum, minimul de material pe care trebuie sa-l ai la dispozitie ca sa poti sa faci un astfel de film, este de 200 de ore.

Filmul este urmarit si de tineri care nu au trait sau nu-si amintesc perioada respectiva. Ce credeti ca inteleg ei din documentar?

In mod normal, ce pot si trebuie sa inteleaga din documentar tinerii, sunt doua lucruri: ca informatiile istorice concrete trebuie sa si le ia din alta parte. In ziua de azi e un lucru oricum la indemana si foarte simplu cu doua click-uri pe google. In rest, ce pot ei sa vada acolo si ar trebui sa vada este tot mecanismul de functionare al unei lumi care se afla condusa aberant de un sistem politic ce se insceneaza tot timpul pe el insusi si cum poate arata o tara sau un corp social care este prizonierul imaginarului unei singure persoane. Uneori nu inteleg reprosurile care se fac din cand in cand filmului, potrivit carora Ceausescu ar iesi prea bine si ca tinerii n-ar intelege lucrurile acestea. E o lectie suficienta de istorie  si nu subestimez in nici un caz inteligenta tinerilor.

„La nivel de masa exista o pierdere de credibilitate a paginii scrise”

Dupa doua decenii de la inlaturarea comunismului, ce ramane mai bine intiparit in constiinta romanului: imaginile care ilustreaza regimul sau cuvintele tiparite in carti?

Imaginile au un impact afectiv mult mai puternic decat cuvintele. Din cauza aceasta, regimurile politice de orice culoare si de cand exista cinematograful, l-au instrumentalizat, recunoscandu-i forta propangadistica. Nu trebuie, desigur, subestimata puterea retoricii, ea este imensa si intacta in masura in care are loc o intalnire dintre limbaj si un mare retor. Ultimul exemplu a fost Obama in America care a castigat alegerile numai prin retorica, invingand o serie intreaga de tabu-uri. Puterea retoricii exista, insa puterea discursului intelectual, al frazei scrise, al paginii scrise a scazut mult in ultima vreme in competitia cu forta discursului in imagine. Acest lucru are de-a face si cu o criza mai generala a discursului intelectual, cu faptul ca majoritatea intelectualitatii europene in tot secolul trecut a mizat pe ideologii eronate, in mare parte pe ideologia marxista. De aceea la nivel de masa e o pierdere de credibilitate a discursului intelectual si ca atare a paginii scrise.

In ce masura sunetul atribuit imaginilor de arhiva a contribuit ca un voice over?

O buna coloana sonora a unui film e intotdeauna un al doilea nivel de text. Filmul e o arta cu trei niveluri de text: unul e cel al imaginilor, al doilea este cel al coloanei sonore care insemna muzica, zgomote, ambianta si al treilea este cel al textului, a filmului de fictiune, al dialogurilor dintre personaje. La filmul de documentar clasic e cel al comentariului care insoteste respectivele imagini. In cazul genului de film pe care il propun eu, in care tratez imagini de arhiva ca pe imagini pe care le-ai filmat tu insuti si le pui in scena ca pe un discurs prim, exista un text, dar nu e un text al unui comentator care vorbeste din afara. E un text din  interiorul imaginilor in care personajul principal al acestui film vorbeste tot timpul si isi expune punctul de vedere. Coloana sonora functioneaza ca un comentariu la multe niveluri prin felul in care intervine muzica: cateodata are un caracter afectiv, nostalgic pentru o anumita epoca, altadata este ironica, servind drept un comentariu ironic la anii ‘70 inainte de a merge in China sau in timpul vizitei din Coreea, cand un stadion intreg de coreeni ii canta lui pe romaneste. Deci un intreg comentariu al discursului imagistic. Coloana sonora opereaza la toate nivelurile. E un concept de sunet care e construit din doua extremitati: peste 20 de minute din film sunt lasate mute, la un pol e liniste si la polul celalalt e o bucata de muzica completa a lui Ligeti de fiecare data cand apar machetele urbanistice ale lui Ceausescu, planurile lui de constructii. Intre aceste doua extremitati sunt niste sunete foarte abstracte, e o intreaga gradatie a coloanei sonore. Din cand in cand intrerupem coloana sonora cu momente de liniste tocmai pentru a scoate putin spectatorul din prea multa emotie.

„Filmul il obliga pe spectator la un efort de imaginatie”

Unul din cei mai buni critici de film din Romania, Andrei Gorzo, spunea ca Autobiografia lui Nicolae Ceausescu este cel mai imaginativ film istoric realizat vreodata in Romania. Cum comentati aceasta afirmatie?

Chiar Andrei Gorzo si-a comentat singur aceasta afirmatie intr-un al doilea articol pe care l-a scris recent in care explica cat se poate de bine si de clar la ce se refera acolo. Prin film imaginativ el foloseste termenul in sensul lui corect pentru ca obliga spectatorul la un proces de imaginatie, nu ii serveste totul pe tava. Filmul ofera tabloul istoric al unei epoci, parcursul unui personaj principal prin acea epoca si in rest il obliga pe spectator sa isi faca propria lui parere despre ceea ce vede acolo, il obliga la un efort de imaginatie.

Deci nu este un film la care spectatorul sa vina relaxat.

Nu, in nici un caz. E un film la care chiar daca vine relaxat, filmul nu-l lasa relaxat si atunci exista doua posibilitati: filmul prinde spectatorii si ii obliga la acest proces imaginativ, iar cei care nu pot sau nu vor sa faca efortul respectiv, ori adorm ori pleaca acasa si se supara.

Ce a insemnat pentru dumneavoastra proiectia in premiera a documentarului la Festivalul de la Cannes, alaturi de maestri ai filmului precum Woody Allen sau Oliver Stone.

O mare onoare intai de toate si o bucurie a faptului ca filmul a fost receptat ca o opera cinematografica de sine statatoare si nu ca un simplu documentar. Ca atare a fost pusa in compania unor autori care fac filme in toata regula.

„Ar fi fost imoral ca un astfel de film sa fie in competitie”

De ce nu a fost selectat in competitie?

Eu am vorbit atunci cu directorul festivalului si el mi-a justificat decizia lui prin niste constrangeri de ordin moral, pe care eu le-am inteles si le-am acceptat. El mi-a spus ca si acum cativa ani a fost in aceeasi situatie cu filmul lui Paul Greengrass, United Airlines 93 din 2006. Un film de fictiune, care reconstruieste intr-un mod extrem de autentic cu mijloace aproape documentare, drama care s-a petrecut cu avionul care in 11 septembrie s-a prabusit in Pennsylvania. Apropierea fata de realitatea istorica si de biografiile reale ale unor oameni care si-au pierdut viata intr-un mod tragic era atat de mare incat lui ca director de Festival i s-a parut imoral ca un astfel de film sa fie in competitie cu filme de fictiune pura. Ceva asemanator era si aici, demersul fiind si mai provocator. Se prezinta un film istoric, dar in imagini toate persoanele acelea sunt reale. Mi se pare pana la urma ca e un punct de vedere care nu numai care trebuie respectat, dar care este si justificat. Filmul a fost plasat in program la locul cel mai bun cu putinta.

I-ar fi placut lui Nicolae Ceausescu sa fie prezent pe covorul rosu de la Cannes, alaturi de actorii din celelalte productii?

Nu cred ca i-ar fi placut. Nu ar fi resimtit asta ca pe o onoare pentru ca si-a petrecut 25 de ani din viata numai pe covorul rosu, insa pe covorul rosu in varianta lui serioasa, pe covorul porit al marii politici internationale, nu pe cel artistic, care e legat, cel putin in conceptia lui despre arta, de o anumita frivolitate, superficialitate, neseriozitate. Din punctul acesta de vedere era un om mult prea uscat si de o seriozitate uscativa. Nu cred ca l-ar fi amuzat.

„Nu exista actor care sa poata fi atat de autentic”  

Din cele 250 de ore vizionate, puteti spune cat de mare a fost ca actor Nicolae Ceausescu?

Mai bine nu se poate (rade). Sigur ca s-a jucat pe el insusi. Nu exista actor care sa poata fi atat de autentic, care sa intre din afara in pielea unui alt personaj. In orice caz e imposibil la o distanta atat de mica in timp. Parerea mea este ca trebuie sa treaca, pentru un personaj istoric cel putin, un secol pana cand el sa poata fi interpretat credibil de catre actori. Altfel, amintirile cu persoana fizica a personajului respectiv sunt prea puternice si se suprapun. Deranjeaza perceptia. Acesta a fost unul din motivele pentru care a aparut la mine fascinatia pentru un astfel de tip de film. E un vechi vis al cinematografului: sa faci, sa revezi cu ochii tai istoria sau fragmente de istorie. Tot cinematograful istoric a iesit din aceasta dorinta. Sa vezi cum a fost la Austerlitz, cum a fost la Waterloo, cum a fost pe timpul lui Cezar. Orice regizor si-ar pierde mintile daca i s-ar oferi alternativa sa faca un film despre Napoleon, avand posibilitatea sa aleaga intre un actor care sa-l joace pe Napoleon sau pe Napoleon insusi. Dumneavoastra pe cine ati alege? (rade)

Si totusi in ultimul timp se fac foarte putine filme istorice in Romania si nu numai.

Nu chiar foarte putine, dar mai putine decat intr-o anumita epoca. Intr-un anume numar ele se fac in fiecare an. In ultimul timp exista un focus al Hollywood-ului pe fantasy din cauza posibilitatilor tehnice pe care le ofera tot universal digital si astfel poti crea lumi care pana acum nu erau posibile. E o fascinatie pentru universuri imaginare, dar e si o chestie de moda. Insa interesul pentru istorie al oamenilor e constant, in general pentru istoria din orice epoca. Si s-ar putea sa ne pomenim cu un nou val de filme istorice.

Filmul a primit din partea criticilor note favorabile. Va asteptati la acest lucru avand in vedere subiectul ales?

Nu datorita subiectului ales, ci datorita modului de tratare al subiectului. Ma asteptam de la critica de valoare, ca sa zic asa, la o receptie foarte favorabila.

A fost o munca rasplatita?

Da, a fost o munca din plin rasplatita, pentru ca am sentimentul ca am reusit ceva. O opera implinita care ma umple de foarte multe satisfactii.

„Daca ai destule imagini la dispozitie cu un om, afli toate lucrurile despre el”

Sa spunem ipotetic ca pe langa imaginile de arhiva vizionate aveati ca suport pentru documentare si o carte scrisa de Nicolae Ceausescu. Cat de credibila ar fi fost autobiografia scrisa de el?

Intai de toate ar fi trebuit sa o scrie, dupa aceea as fi citit-o. Scrisul, mai ales scrisul non-fictional, jurnale, scrisori, memorii, autobiografii, tradeaza foarte mult persoana si iti dai imediat seama la citit cand omul respectiv minte sau cand spune adevarul. Ar fi fost de folos fara indoiala, as fi putut afla in cuvintele lui, ceva de la el. Dar la urma urmei, daca ai destule imagini la dispozitie cu un om, afli toate lucrurile despre el. E ca si cum si-ar fi scris jurnalul.

A fost Ceausescu o victima a puterii enorme pe care o avea?

Da, fara discutie. A fost o victima a unui surplus de putere si a fost, cum am spus de mai multe ori, o victima a unei false optiuni ideologice in care a crezut cu taria unui zelot.

Regizorul american Steven Soderbergh, a afirmat intr-un interviu despre filmul biografic Che’, ca probabil revolutionarul Che Guevarra s-ar arata nemultumit de ceea ce a creat. Care ar fi reactia dictatorului Nicolae Ceausescu dupa cele 180 de minute din viata lui, puse pe marele ecran?

Nu una complet favorabila, in nici un caz. Eu cred ca ar fi apreciat efortul de obiectivitate pe care il face filmul, dar in orice caz nu i-ar fi placut paradigma de gust a filmului, deciziile estetice ale filmului: muzica, toata coloana sonora, alegerea pentru anumite scene si pentru anumite imagini, toata ironia care submineaza intreaga naratiune. Lucrurile acestea nu i-ar fi placut deloc.

Cat timp va mai dainui amintirea lui Nicolae Ceausescu pentru regizorul Andrei Ujica?

Pentru toti cei carora ne-a marcat biografia intr-un mod atat de pregnant, amintirea lui si stampila pusa de el asupra vietilor noastre ne va urmari cu mai multa sau cu mai putina intensitate pana la sfarsit. Deocamdata, pentru ca eu am luat taurul de coarne si am incercat sa clarific cat pot de mult aceasta parte din biografia mea istorica, in mare parte m-am eliberat de el. Ma va urmari mai putin si in orice caz mai putin ca un necunoscut. Nu pot sa spun ca il cunosc foarte bine pe Ceausescu dupa ce am terminat filmul, pentru ca e foarte greu sa cunosti pe cineva daca nu traiesti cu el pentru multa vreme in aceiasi casa. Dar, in mod sigur am impresia ca l-am inteles.

Andrei Gorgos

Simona Tutu

***

Nascut la Timisoara in anul 1951, Andrei Ujica a studiat literatura la Timisoara si Bucuresti, iar apoi si-a continuat studiile in orasul german Heidelberg. In anii ’70, publica eseuri, versuri si proza si colaboreaza cu scriitorul Serban Foarta la compunerea versurilor pentru doua albume (Mugur de fluier -1974, Cantafabule -1975) ale formatiei de muzica rock Phoenix.

Andrei Ujica a emigrat in Germania Federala in anul 1981, unde s-a reunit cu  familia sa doi ani mai tarziu datorita existentei unui tratat de reintregire a familiei intre Germania si Romania. La inceputul sederii in Germania a predat la o universitate cu specific literar, cursuri de teorie mass-media.

In luna august a anului 1992, a avut loc premiera primului sau proiect cinematografic: ”Videogramme einer Revolution” (Videogramele unei revolutii) la Festivalul de Film de la Locarno, proiect realizat in colaborare cu producatorul german de documentare, Harun Farocki. Filmul de 107 minute, a constat in montajul unor imagini surprinse de cameramanii amatori in zilele revolutiei de la Timisoara.

Din anul 2001, Andrei Ujica preda cursuri de cinematografie la Universitatea Nationala din Karlsruhe, iar din 2002 este director al institutului german pentru film ZKM.