Dan Lungu este unul dintre cei mai cunoscuti si cititi scriitori de astazi. Cartile lui au facut incojurul lumii, avand in prezent peste 25 de contracte de editare in afara Romaniei. Este iubit si apreciat in strainatate, fiind printre cei mai premiati si tradusi scriitori ai momentului. Sociolog de profesie, Dan Lungu isi impartea timpul intre familie si scoala, iar de scris se ocupa doar in vacante. Saptamana aceasta si-a lansat cea mai recenta carte a sa, „Cum sa uiti o femeie”, care spera sa aiba acelasi succes pe carel-au inregistrat romanele anterioare.

„Literatura iti da o finete, un simt al detaliului”

Ati absolvit o sectie Matematica-Fizica la Liceul „A. T. Laurian” din Botosani. Atunci a aparut si placerea pentru scris?

Pasiunea pentru scris e veche, s-a nascut inainte de liceu, de prin scoala generala. Probabil vine dintr-un soi de interiorizare. Am fost un copil si un adolescent foarte introvertit. In acea perioada citeam enorm si cred ca orice cititor pasionat devine scriitor.

Ce citeati? Aveati niste carti preferate?

Am citit in primul rand cartile copilariei, pentru ca nu aveam foarte multe carti. Eu vin dintr-o familie modesta, parintii mei erau muncitori. Ei, la randul lor, veneau din familii de agricultori sau mici meseriasi. Atunci, nu exista o cultura transmisa din generatie in generatie. Biblioteca parintilor era foarte subtire si-atunci am citit cartile copilariei pe care le-am gasit, care le-am mai imprumutat de la prieteni si am sfarsit, din lipsa de carti pentru apetitul meu, prin a citi orice imi cadea sub ochi. Daca stau si ma gandesc la copilarie, cred ca „Povestile nemuritoare” m-au fermecat de la inceput, am urmarit toata colectia si am fost fascinat. Dupa aceea au urmat „Cei trei muschetari”, „Misterele Parisului”, „Vicontele de Bragelonne” si multe altele.

In afara faptului ca sunteti scriitor, sunteti si conferentiar la Facultatea de Sociologie. Cum se imbina sociologia cu literatura sau literatura cu sociologia?

Ele functioneaza foarte bine impreuna, nu-i nicio problema, trebuie doar sa-i dai fiecareia in parte importanta sa. Ca timp e mai greu de gestionat, dar in general in timpul anului fac sociologie ca profesor si mici cercetari, dar in acelasi timp imi fac notite pentru mine, pentru ideile mele, pentru ceea ce am de scris, iar in vacante scriu, scriu enorm. Temporal sunt mai greu de impacat, in rest cred ca sociologia iti furnizeaza  multe detalii, foarte multe lucruri interesante, o privire avizata asupra realitatii pe care o poti folosi fara a abuza ca scriitor. Pe de alta parte, literatura iti da o anumita finete, un simt al observatiei, al detaliului pe care le poti folosi foarte bine in sociologia calitativa, care nu prea ai de unde sa le deprinzi pentru ca lucrurile astea nu se invata la scoala. Eu sunt profesor, predau metodic calitativ si imi dau seama ca lucrurile  de finete nu ai cum sa le predai, astea le inveti singur, le cultivi singur. In sensul asta, litaratura ma ajuta foarte mult in sociologia calitativa pe care o practic.

„Cind se faceau marile privatizari, noi, ca niste nebuni, faceam un manifest literar”

Dupa terminarea facultatii ati infiintat un club litarar, „Club 8”, care este povestea acestui grup?

Povestea lui e lunga si complicata. E vorba de anii ‘ 96 – ‘ 97 cand tirajele la carti scazusera drastic, circulatia cartilor era foarte proasta de-abia ajungeau dintr-un oras intr-altul, tirajele editurilor erau foarte slabe, oamenii se uitau la televizor sau citeau presa, putini erau cei interesati de literatura. In contextul asta, noi, ca oameni care gustau literatura si care voiau sa scrie ne simteam cumva debusolati. Atunci, ne-am intalniti dupa afinititati si ne grupam. Ce faceam? Ne citeam unii altora ce scriam, discutam literatura, discutam noutati, ne imprumutam carti, beam cafea, vin, radeam, ne simteam bine impreuna. Daca vreti, era un grup de supravietuire culturala intr-un context in care toata lumea urmarea sa se imbogateasca, se faceau marile privatizari,  iar noi, ca niste nebuni, faceam un manifest literar.

Mai exista „Club 8”?

Incet, incet lumea a plecat. Terminand facultatea, cautandu-si locuri de munca, unii au plecat la Bucuresti, altii la Piatra Neamt sau Brasov, unii au plecat in Canada, altii au plecat in Statele Unite. Desi ne-am disipat a ramas o stare de spirit, am ramas dintr-un club o retea pentru ca ne scriem pe internet, discutam, din cand in cand mai facem cate un proiect in comun. Nu mai exista Clubul, forma aceea a lui traditionala, dar a ramas o retea de grup.

„N-as spune ca e negru viitorul litaraturii, doar ca e in schimbare”

Cluburile literare, cenaclurile, asociatiile de scriitori mai sunt frecventate in zilele de azi sau fac parte din istorie?

Nu; si e evident, rolurile lor s-au schimbat enorm. Timpurile se schimba, vremurile se schimba… ele nu sunt inutile, dar probabil trebuie sa se schimbe forma de functionare. Eu datorez mult cenaclurilor pe care le-am frecventat, mi-au prins foarte bine. Dar, acum e greu de facut un cenaclu, nu mai au timp sa se ocupe de asta. Asociatia de scriitori era extrem de importanta inainte de ‘ 90 si imediat dupa. Acum ar putea deveni la fel de importanta daca si-ar schimba un putin mizele, strategiile, sa se indrepte mai mult spre proiecte europene. Inca au o viziune foarte sociala si sindicalista, cel putin astea de aici de la Iasi, pentru ca nu stiu la Bucuresti ce se intampla. Cred ca o reorientare spre proiecte europene si spre schimburi internationale le-ar dinamiza si le-ar da o alta dimensiune.

Ce viitor vedeti pentru literatura?

Literatura scrisa inainte de ‘ 89, o buna parte, nu toata, se perimeaza pe zi ce trece si se vede asta. Acum, lucrurile sunt amestecate, sunt foarte multe directii, e greu de pariat pe cineva sau pe ceva anume. Dar ceea ce e important este efervescenta si diversitatea literaturii actuale in Romania. De asemenea e foarte important ca exista niste institutii puternice cum e Poliromul care are o colectie pentru tineri – autori romani si ii incurajeaza. O editura cum e Poliromul, investeste in promovarea tinerilor scriitori romani in strainatate si astfel incepem sa circulam si noi in Europa, sa fim tradusi. N-as spune ca e negru viitorul litaraturii, doar ca e in schimbare. Trebuie regandita, ca strategie, ca optiune personala, ca stil – pentru ca asta-i trebuie fiecaruia in parte. Nu putem generaliza si nici nu putem sa ne dam noi cu parerea. Per ansamblu, eu cred ca lucrurile merg bine in Romania.

Cum ati caracteriza generatia tanara de prozatori?

Foarte diversi. I-as carateriza prin trei cuvinte: dinamism, efervescenta si diversitate. Lucrurile se schimba, se schimba in bine si se schimba rapid si viitorul tine foarte mult de modul in care stim sa ne deschidem spre Europa.

„Putini se aventurau sa scrie literar despre comunism”

Ati scris si poezie si proza si dramaturgie, dar marele succes a venit o data cu aparitia primului roman „Raiul gainilor”. Cum a fost acea perioada?

Eu cred ca marele succes nu a tinut neaparat de un gen, probabil acelasi succes l-ar fi avut si „Cheta la flegma” daca ar fi fost publicata de o editura cum e Poliromul, care avea prestigiu, putere de promovare s.a.m.d. Faptul ca a fost un roman, a facut sa fie mai vizibil decat cartea anterioara. „Raiul gainilor” este o carte ciudata. Este o carte pe care am scris-o destul de repede si-am scris-o, ceea ce nu mi s-a mai intamplat de la ea, razand, scriam si radeam. Am scris-o la Botosani, in casa parintilor. Stand acolo, intrand mereu in contact cu oamenii la modul subtil si indirect cum face orice scriitor care se documenteaza, am scris cartea aceasta. Cand am scris-o m-am amuzat teribil, mi-a facut placere sa o scriu, desi e un substrat acolo foarte trist, meloancolic.

Publicasem inainte „Cheta la flegma” proza scurta, o publicatie pe banii mei la OuTopos, nu mai aveam bani sa scot si romanul. Il scriam pur si simplu din placere, pentru mine, nici nu visam vreodata sa fiu publicat la Polirom. Cam la un an jumate sau doi dupa ce-am scris romanul asta, care statea in sertar evident, ca n-aveam unde sa-l public pentru ca nu publica mai nimeni literatura romana pe vremea aceea, in ‘ 94 cand l-am scris, se infiinteaza colectia „Ego.Proza” la Polirom. Atunci lucian Teodorovici m-a intrebat daca am cumva scris: ai un roman? Si-atunci am zis: da, am. Iar el mi-a zis: da-mi-l sa citesc, sa vad cum e, pentru ca noi vrem sa sprijinim scriitorii tineri si am facut o colectie de proza in care vrem sa scoatem sapte carti si sa le lasam. S-a facut atunci campania aceea exceptionala, a ramas cea mai buna pana in ziua de astazi in domeniul literar, „Votati literatura tanara” proiectata de Florin Lazarescu. „Raiul gainilor” a avut marele noroc sa intre in primele sapte carti, sa fie promovata cum se cuvine si a fost un succes.

Credeti ca tema pe care ati abordat-o a fost un atu?

Si tema. Probabil ca si tema pentru ca era o tema noua pentru literatura. Si-acum comunismul este o tema de mare succes si-n tara si-n strainatate. Pe vremea cand am scris-o eu erau foarte putine carti, putin se hazardau sa scrie literar despre comunism pentru ca erau alte lucruri importante, era studiul asupra temnitelor si inchisorilor, atrocitatilor. Comunismul era discutat, dar inca nu fusese utilizat literar.

Cum priviti, acum, literatura scrisa si aparuta in timpul comunismului?

Unele sunt carti exceptionale. E si multa propaganda si multa maculatura, dar sunt si carti exceptionale. Gabriel Adamesteanu – formidabil, Nicolaie Breban in „Buna Vestire”, Ioan Grosan – superb in „Caravana cinematografica”, Stefan Banulescu, sunt autori formidabili. Este si multa maculatura, dar nu aia ne intereseaza, aia se uita. Ma intereseaza valorile si sunt cateva.

„Prima critica negativa a fost dureroasa, apoi m-am obisnuit”

Ati fost tradus in foarte multe limbi, cum ati fost perceput? Care sunt diferentele dintre publicul roman si publicul strain?

Aici e o discutie foarte lunga si n-as vrea sa generalizez la modul abuziv. Eu am experienta publicului francez in special, apoi a publicului german si publicului maghiar. Sunt cele trei publicuri pe care le-am intalnit mai des. Cu publicul maghiar e limpede, e mai aproape de receptarea noastra, mai ales pe temele comunismului pentru ca avem o experienta relativ comuna, asemanatoare. In ce priveste Franta si Germania, lucrurile sunt diferite pentru ca Franta nu a trait experienta totalitara. Ei citesc in alt fel, „Sunt o baba comunista”, adica acea nostalgie dupa perioada comunista lor li se pare plauzibila si cumva normala, pe cand in Germania nu. In Germania toata ironia, tot umorul a starnit hohote. Acolo am avut doua lecturi foarte interesante, una la Leipzig in Germania de Est, alta la Berlin in Germania de Vest. S-a citit acelasi text din „Sunt o baba comunista”. La Leipzig lumea se amuza cu un zambet usor dureros, radeau, cunosteau, parintii lor erau nostaligici, ai multora din cafeneaua Puskin din Leipzig. Cafeneaua era plina, peste 120 de oameni, ei radeau, se amuzau, dar era ceva trist in zambetul lor. E aceeasi tristete care apare si in „Raiul gainilor”. La Berlin, intr-un loc bine cotat, foarte sic, unde au venit scriitori, editori, jurnalisti, un public de 50-60 de persoane, am fost fost patru autori, un maltez, un bulgar, o maghiara si cu mine. Lumea era destul de sobra si m-am gandit ca in Germania de Vest n-o sa prinda umorul asta. Dupa citirea publica, lumea s-a dezlantuit de ras, ceea ce nu ma asteptam sa se intample la germani, pentru ca mi se parea un popor foarte rece, dar au un simt al umorului formidabil. Esticii au fost mai retinuti, zambetul lor era mai crispat, mai tragic, se amuzau, dar cu tristetea ceea pe fundul zambetului. In Germania de Vest a fost dezlanutire, ceea ce nu-mi explic. Adica imi explic cumva, pentru ca nu-s neaparat numai calitatile cartii sunt si  calitatile lui Jan Cornelius, traducator si scriitor satiric in Germania, care a stiut ce sa aleaga si a stiut cum sa citeasca. Cunostea foarte bine publicul german, de aceea el se simtea ca pestele in apa, iar eu eram crispat. A fost un succes formidabil care e in primul rand al lui Jan Cornelius.

Cum va raportati la criticile privind lucrarile dvs.?

Sigur apar si lucruri pro si lucruri contra. Prima critica negativa a fost foarte dureroasa, dar pe urma m-am obisnuit. Am inteles ca e normal, intr-o lume pluralista, oamenii au diferite gusturi, ar fi pacat sa placa tot la toata lumea, ar fi anormal. In primul rand inveti despre relativitatea valorilor. E o lectie care pentru un prozator e formidabila, pentru ca dupa aceea folosi in scriierea viitorului roman. Unele reprosuri sunt foarte bine venite care tin de stil, de atitudinea ta ca scriitor. Criticile care sunt facute cu pertinenta si cu buna credinta sunt absolut binevenite pentru autor, iar cele care sunt solipsiste, sunt inutilizabile si pentru cititor si pentru autor.

Ati scris si piese de teatru, doua dintre ele, „Cu cutitul la os” si „Nunta la parter” fiind puse in scena deja. Desi au trecut ceva ani de-atunci, ati mai scrie teatru?

Da, as scrie cu mare placere teatru, din pacate timpul nu-mi ajunge. Intotdeauna mi-a facut placere sa scriu teatru. Probabil ca, peste un timp, candva, ma voi reapuca de scris teatru.

„Chiar daca as cistiga enorm din scris, as ramine profesor in continuare”

Sunteti printre cei mai tradusi scriitori contemporani, sunteti apreciat si premiat in strainatate, ati putea trai din scris?

Cred ca as putea trai, dar prost. As putea supravietui, eu si familia mea din ce castig in strainatate, dar nu stiu daca decent, onorabil. Si-apoi, n-as renunta niciodata la profesorat, la sociologie pentru ca imi place foarte mult ceea ce fac, contactul cu studentii, sa fac cercetari cu ei. Chiar daca as castiga enorm din scris, sa zic prin absurd, as ramane profesor in continuare. Imi iubesc meseria, imi place foarte mult, n-as putea renunta la ea.

Aveti tabieturi cand scrieti?

Oh, cafea, tigari, se intelege. Fara asta nu se poate. Sunt un tip, cred, foarte antipatic atunci cand scriu, cu cei din jur, sunt morocanos, sunt enervant, dar dupa ce termin de scris imi revin, din fericire.

Cartea pe care tocmai ati lansat-o, „Cum sa uiti o femeie”, este oarecum atipica fata de ce ne-ati obisnuit. Cum a fost trecerea de la tema comunismului la cea a dragostei?

Da, asa este. Este o carte in care incerc sa ma reinventez. Eu sunt receptat, in special, ca un scriitor despre comunism, iar in cartea asta nu-i nimic despre comunism. Sunt recepatat ca un scriitor care se ocupa mai mult cu probleme sociale, pe cand aici sunt problema psihologice, de definire a constructiei feminine in copilarie s.a.m.d. Eu sunt bucuros ca am scris cartea asta si sunt multumit de ce mi-a iesit.

V-a luat foarte mult sa scrieti aceasta carte, trei ani si ceva…

Da, mai mult decat la celelalte carti, intr-adevar. „Cum sa uiti o femeie” e o carte mai complexa, mai complicata, si din punct de vedere al contructiei pentru ca sunt mai multe planuri narative, sunt voci feminine, voci masculine, puncte de vedere diferite. E facuta sub forma de panglica mobius, sunt doua planuri, dar sunt astfel rasucite la sfarsit si lipite incat parca ar fi unul.

In cartile dumneavoastra, totul este fictiune sau va lasati influentat de realitatea cotidiana sau de trairile anterioare?

Inevitabil, lucruri pe care le traiesti apar in cartea ta. Asta nu inseamna ca tot ce scrii ai si trait. Nu trebuie luat in sensul unei biografii, dar anumite emotii, anumite dezvaluiri se strecoara in randurile pe care le scrii. Eu cred ca 90% din ce apare in cartea unui sciitor e autobiografie, dar autobiografie intr-un sens foarte larg pentru ca e greu sa scrii despre un sentiment pe care nu l-ai trait sau cu care nu ai empatizat. Cum as putea eu sa scriu despre cruzime? decat auzind pe cineva care povesteste despre cruzime, intrand in pielea lui si intelegandu-l foarte bine. Atunci povestea lui face parte din biografia mea, pentru ca eu nu raman neatins pe dinauntru, emotional vorbind. Astfel cea mai mare parte din ceea ce scriu este autobiografic in sensul foarte larg.

Cum va impartiti timpul intre familie, scriitura, facultate?

Foarte greu. Aici e cea mai mare problema. E efectiv echilibristica pe sarma. E scoala, e familia, astea au prioritate, iar vacantele in general le rezerv pentru mine. Creierul nostru e mai inteligent decat noi, in sensul ca el lucreaza si cand nu ne da de stire. Creierul scriitorului lucreaza mereu, inregistreaza, ma mai trezesc cu cate o idee, un episod, un personaj pe care mi le notez. Am foarte multe notite, de ani de zile. In vacante, ele sunt o mina de aur, de-acolo pornesc si-mi fac planuri. Zilele trecute, faceam cu totul si cu totul alte lucruri, si vine fetita si-mi pune o intrebare geniala: tata eu sunt ruda cu mine? Spun asta pentru ca, deconspir oarecum, ma gandesc sa scriu un roman despre identitate, ma obsedeaza tema asta a identitatii, cum se construieste si cum se transforma identitatea. Sper sa apuc sa scriu in viitor si un roman despre identitate.

Raluca Codru