Dan Dinescu, un fotograf roman ce si-a inceput activitatea artistica inca din 1975, si-a lansat in premiera la Iasi expozitia „Maramures – tara lemnului”, ce contine atat  fotografii alb-negu, cat si color, realizate in Maramures pe parcursul a peste 30 de ani. Desi au surprins clipa, adunate in timp, imaginile sale raman o marturie a timpului in care a trait.

Cand ati apasat pentru prima oara declansatorul unui aparat foto? Va mai amintiti ce aparat era?

Eram in liceu si aveam un profesor de franceza pasionat de fotografie, avea un aparat rusesc care se gasea pe atunci la noi si intr-o excursie am facut o poza cu colegii. Dar primul aparat cu care am fotografiat a fost unul de imprumut, un Zenit S.

Cum era sa fii fotograf pasionat inainte de 1989?

Conditiile erau destul de limitate, cu mare greutate puteai sa-ti procuri materialele necesare, insa pasiunea era atat de mare incat incercam sa fac cu orice si prin orice mijloace fototgrafii bune. In acea perioada eram in Asociatia Tinerilor Fotografi, dar genul de fotografie pentru saloane nu a fost ceva care sa ma multumeasca, pentru ca impunea o anumita tematica si pe langa asta mai exista si concurenta cu fotografii din strainatate,  care trimiteau la saloane fotografii de cea mai buna calitate. Pe atunci faceam tot fotografii cu tarani, care nu prezentau nici un interes pentru cei care organizau saloanele.

In fotografie se pot obtine rezultate profesionale cu orice aparat?

Am folosit aparate cu film, dar aparatele digitale sunt mult mai eficiente pentru ca iti permit sa fotografiezi in conditii de lumina putina, la lumina existenta fara a folosi blitz-ul sau alte surse de lumina. Dar in primul rand pentru a obtine fotografii bune, conteaza tenacitatea celui care vrea sa faca fotografii si dorinta lui de a se autodepasi. Nu poti fi un fotograf bun in toate domeniile. Fiecare fotograf este atras de un anumit gen si ar fi bine sa se perfectioneze pe acel gen pentru a fi cel mai bun.

Dumneavoastra ce aparat si ce obiective foto folositi?

Am un Nikon digital cu doua obiective.

Ce greutate are geanta cu care plecati la drum sa fotografiati?

Nu am stat niciodata sa o cantaresc, dar aveam doar strictul necesar: un obiectiv pentru portret, un obiectiv normal si un teleobiectiv.

Ati abordat de-a lungul timpului mai multe domenii ale artei fotografice. Exista unul care v-a atras in mod special?

Facandu-mi o autoevaluare, m-am intrebat la ce sunt eu bun. Si concluzia a fost aceea de a continua sa fac ceea ce-mi palce, sa fac fotografii care sa raman marturii ale timpului in care am trait. Aceste fotografii nu sunt nici de reportaje, pentru ca eu fotografiez doar acele locuri si lucruri pe cale de disparitie, si nici etnografice, sunt fotografii de granita pentru ca nu imortalizez doar monumente, biserici si peisaje, ceea ce ma intereseaza in mod special sunt oamenii si traditiile lor”.

Cand este o imagine patrunzatoare?

Atunci cand vorbeste in locul tau. Robert Doisneau spunea: „Daca esti fotograf, nu vorbi, nu spune, nu analiza, nu raspunde la nici o intrebare, ci lasa fotografia sa vorbeasca in locul tau”. Am o fotografie in care am imortalizat un peisaj cu case si capite de fan dezordonate. Dezordinea aceea mi-a atras atentia ca exista si un alt gen de frumusete, o frumusete a imperfectiunii. In alte tari precum America, Germania sau Franta, gradinile si casele sunt ordonate, perfecte, de aceea multi fotografi vin in Romania sa fotografieze ceea ce la ei nu mai exista.

„In Maramures nu am avut niciodata statut de musafir”

De ce Maramuresul va este mai aproape de suflet si nu alte regiuni din tara?

Maramuresul a fost sansa de a ma redescoperi, locul unde am cunoscut oameni care mi-au devenit treptat prieteni. Plecand din Bucuresti eram atat de entuziasmat de locurile si de oamenii din Maramures, incat toate grijile care se adunau in timpul unui an erau uitate. Traind alaturi de ei, participand la muncile campului si fiind acceptat ca un prieten, pot spune ca nu am avut niciodata statut de musafir. Pur si simplu eram un om care traia exact ca ei, iar acest lucru a dus la stabilirea unor relatii calde cu oamenii de acolo. Nu numai mie imi place Maramuresul, cunosc un fotograf japonez, Kosei Myia care din 1965 vine din Japonia de doua ori pe an in Maramures fie sa fotografieze, fie sa se simta bine.

Mai exista in Maramures acele targuri traditionale imortalizate in pozele dumneavoastra?

Am fost in ianuarie anul acesta la targul de animale din Ocna Sugatag, totul era atat de dezolant incat nu am putut scoate aparatul sa fac vreo fotografie pentru ca targurile de animale era acum cu totul altceva decat ce aveam eu in minte. In acest targ nu erau decat cateva animale, haine second-hand si bautura.

Ce schimbari s-au produs in Maramures in ultimii ani?

Sunt multe de spus in acest sens”¦ Pe deoparte oamenii. Copii pe care i-am cunoscut in ’75-’76 fie sunt oameni in toata firea, multi dintre ei sunt plecati in Italia la munca. Iar pe cealata parte, arhitectura care nu a mai pastrat nimic traditional, rar se vad urme ale caselor batranesti, oamenii si-au modificat interioarele, au masini de spalat, televizor, gresie si fainta. Multe din traditii si obiceiuri s-au pierdut. Nimeni nu mai tese canepa chiar daca ar avea-o. Doar batranii mai au in casa razboaie de tesut, iar in timpul iernii mai tes bumbac sau lana.

Care din persoanele pe care le-ati intalnit in Maramures v-au impresionat?

Vasile Chimbres a fost si primul om pe care l-am intalnit. Era cioplitor in lemn, facea cruci din lemn de stejar, cruci care se vad si acum in cimitirele din Breb. A fost un om atat de placut, atat de calm si foarte amabil. Desi traia intr-un sat parca uitat de civilizatie, era un batran caruia ii placea sa fie pus la curent cu tot ce se intampla in tara, toata ziua asculta la radio stiri si politica si cand veneam de la Bucuresti mereu ma intreba ce mai e nou in politica din capitala.

Cum va alegeti personajele si locurile pe care doriti sa le fotografiati?

Sunt impotriva acelui gen de fotografie agresiv, in care te bagi cu aparatul in ochii omului si ii spui „ stai asa sa-ti fac o fotografie”. Toate relatiile pe care le-am avut au fost de apropiere, de prietenie. Doresc sa cred ca oamenii pe care i-am fotografiat ma placeau cum ii placeam si eu pe ei. Cred ca sentimentul era reciproc.

Ioana Vieriu